Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Constantin Bobei în Dosarul nr. 6.324/189/2015 al Judecătoriei Bârlad şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 686D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Deciziile nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 şi Decizia nr. 340 din 11 mai 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 3 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.324/189/2015, Judecătoria Bârlad a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Constantin Bobei cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă şi de părăsire a locului accidentului, infracţiuni prevăzute de dispoziţiile art. 192 alin. (1) şi (2) şi ale art. 338 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal încalcă principiul legalităţii, dreptul la apărare şi legalitatea pedepsei, întrucât nu definesc sintagmele „accident de circulaţie“, „locul accidentului“ şi „fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei“, astfel că nu îndeplinesc cerinţa referitoare la previzibilitatea legii. În acest sens, arată că destinatarul textului de lege criticat este trimis la norme dintr-un alt act normativ care întregesc şi explicitează conţinutul constitutiv al infracţiunii de părăsire a locului accidentului, şi anume la prevederile art. 75 şi ale art. 77 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, care definesc accidentul de circulaţie şi, respectiv, reglementează în sarcina conducătorului unui vehicul obligaţia de a anunţa imediat organele de poliţie şi de a nu părăsi locul faptei în cazul în care este implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane. Consideră că această trimitere la alt act normativ ce întregeşte şi explicitează latura obiectivă a infracţiunii încalcă în mod flagrant principiul legalităţii incriminării. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la cerinţele privind calitatea legii, şi anume Deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 447 din 29 octombrie 2013. Totodată, invocă şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29. 6. Judecătoria Bârlad apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată, enumerând aceleaşi argumente care au fost reţinute şi de Curtea Constituţională în motivarea Deciziei nr. 154 din 24 martie 2016. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 24 privind dreptul la apărare. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 340 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal ca neîntemeiată. 13. Prin decizia mai sus citată, paragraful 14, Curtea a reţinut că situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, constă în existenţa unui accident de circulaţie. Din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca inutil textul incriminării, noţiunea de „accident de circulaţie“ nu este explicitată în norma de incriminare, având în vedere că este definită în prevederile art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/1992, republicată, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare. 14. Tot prin Decizia nr. 340 din 11 mai 2017, precitată, paragraful 15, Curtea a mai reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, şi prin acte de omisiune - neîntoarcerea la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) sau c), ori neoprirea la locul accidentului. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni o reprezintă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). 15. De asemenea, Curtea a observat că, anterior noului Cod penal, fapta de părăsire a locului accidentului era incriminată de dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, iar alin. (3), (4) şi (5) ale aceluiaşi articol stabileau trei cauze de nepedepsire. Art. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, a fost abrogat prin art. 121 pct. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. De menţionat că, potrivit reglementării anterioare, era sancţionată doar fapta persoanei implicate într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni. Aşadar, vechea reglementare condiţiona existenţa infracţiunii de gravitatea şi urmările accidentului produs, pe când textul de lege criticat nu face nicio deosebire sub acest aspect. 16. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat că dispoziţiile alin. (1) al art. 338 din Codul penal se coroborează însă cu cele ale alin. (3) lit. a) din acelaşi articol, care exclud din sfera de existenţă a infracţiunii fapta de părăsire a locului accidentului de circulaţie în situaţia în care acesta din urmă a produs „doar pagube materiale“, împrejurare ce constituie o cauză justificativă specială. Alte trei cauze justificative speciale sunt prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. b), c) şi d) din Codul penal şi sunt identice cu cele prevăzute în alin. (3), (4) şi (5) ale art. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, referindu-se la următoarele împrejurări: conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie. Prin urmare, singura împrejurare cu caracter de noutate vizează situaţia prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal - în care în urma accidentului sau produs doar pagube materiale - situaţie ce trebuia reglementată expres, în condiţiile în care incriminarea stabilită de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu distinge cu privire la gravitatea accidentului. 17. Faţă de cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 340 din 11 mai 2017, anterior citată, paragrafele 19 şi 22, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12), întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109), motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă. 18. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93) că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil. 19. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, şi Decizia nr. 140 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte sintagmele „locul accidentului“ şi „fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei“, cu privire la care nu au fost formulate critici distincte. 21. Curtea mai observă că prevederile art. 24 din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de incriminare, iar nu o reglementare de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil, printre care se numără şi dreptul la apărare, consacrat de textul constituţional invocat de autorul excepţiei. 22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Bobei în Dosarul nr. 6.324/189/2015 al Judecătoriei Bârlad şi constată că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bârlad şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
