Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Staia Martin şi Haracicu Smaranda Maria în Dosarul nr. 2.842/30/2016 al Tribunalului Timiş - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 896D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de către partea Miut Nicuşor Constantin, prin care acesta solicită judecarea în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. În acest sens, arată că, răspunzând unei critici similare, instanţa de contencios constituţional a pronunţat o decizie de admitere, fapt ce determină inadmisibilitatea excepţiei în prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 6 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.842/30/2016, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Staia Martin şi Haracicu Smaranda Maria, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că norma de incriminare a abuzului în serviciu are caracterul unei norme generale în raport cu celelalte activităţi abuzive ale funcţionarilor, incriminate ca infracţiuni distincte, motiv pentru care în baza principiului lex specialia generalibus derogant nu se poate reţine concurs între infracţiunea de abuz în serviciu şi infracţiunile de delapidare, purtare abuzivă, uzurparea funcţiei etc. În condiţiile în care orice faptă de încălcare a atribuţiilor de serviciu sau de îndeplinire defectuoasă a acestora constituie infracţiune se încalcă principiul potrivit căruia soluţia penală este ultima ratio. Astfel, o faptă trebuie incriminată numai în măsura în care acest lucru este necesar într-o societate democratică şi sancţiunea este proporţională cu încălcarea care a determinat luarea acestei măsuri. În final, făcând referire la cele reţinute de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, precum şi la lipsa unei limite valorice de la care fapta poate constitui infracţiune, autorii excepţiei consideră că dispoziţia criticată este neconstituţională. 6. Tribunalul Timiş - Secţia penală arată că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave. Parlamentul este autoritatea legislativă care decide cu privire la politica penală a statului şi beneficiază de posibilitatea de apreciere în funcţie de o serie de criterii sociale, de necesitatea unei anumite politici penale. Scopul urmărit prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, prin protejarea valorilor sociale indicate în partea specială a Codului penal, însă răspunderea penală a persoanei trebuie să intervină doar în acele situaţii în care alte mijloace de sancţionare a eventualelor abateri nu sunt eficiente. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual, aspect care consacră respectarea principiului proporţionalităţii incriminării cu gravitatea faptei sancţionate. Aşa fiind, instanţa judecătorească opinează în sensul că textul art. 297 alin. (1) din Codul penal, aşa cum a fost interpretat prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, respectă acest principiu întrucât, din modul de redactare a textului, rezultă faptul că nu orice încălcare a legii constituie infracţiune, ci doar acel tip de încălcare care are o anume gravitate, respectiv producerea unei pagube sau o vătămare a intereselor unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Pe de altă parte, din conţinutul textului se desprinde concluzia că incriminarea penală vizează doar fapte săvârşite cu vinovăţie în forma intenţiei directe sau indirecte. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul susţine că reacţia blândă faţă de acest gen de fapte face ineficientă lupta împotriva fenomenului corupţiei şi generează neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la astfel de fenomene, punându-se în pericol ordinea publică. Limita prejudiciului nu reprezintă o chestiune neglijabilă ori de gravitate redusă, deoarece reprezintă o veritabilă încurajare a comiterii faptelor de abuz în serviciu cu prejudicii apropiate plafonului, scoate în afara ilicitului penal faptele săvârşite cu ocazia unor achiziţii directe, existând şi consecinţe din perspectiva termenului de prescripţie. De asemenea, Guvernul apreciază că reducerea sferei incriminării acestei fapte nu se justifică şi pentru că valoarea socială apărată este bunul mers al instituţiilor şi nu numai patrimoniul acestora. Prin noua reglementare va fi încurajată conduita abuzivă a funcţionarilor, incorectitudinea, lipsa de onestitate şi de probitate a acestora în soluţionarea unor drepturi şi interese ale persoanelor fizice sau juridice. 9. În continuare, Guvernul arată că textul actual al art. 297 din Codul penal, în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional reprezintă tocmai o aplicare a prevederilor art. 53 din Constituţie, în condiţiile în care restrângerea se circumscrie motivelor prevăzute în mod expres în alin. (1) al art. 53 şi este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, în condiţiile în care nu orice comportament al funcţionarului public constituie infracţiune, ci numai acela care presupune o intenţie în fraudarea normelor legale primare, element suficient de grav încât să justifice intervenţia represiunii penale. Apreciază că cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 nu semnifică naşterea unei obligaţii în sarcina legiuitorului pozitiv de a introduce un prag valoric pentru definirea conţinutului infracţiunii de abuz în serviciu. Pentru aceste motive, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că textul legal criticat nu consacră un caz de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale în sensul art. 53 din Constituţie, situaţie în care ar fi obligatorie respectarea principiului instituit la alin. (2) al aceluiaşi articol. Restrângerea exerciţiului unor drepturi, spre a fi caracterizată ca atare, trebuie să decurgă nemijlocit din lege, să aibă caracter temporar, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să fie instituită doar pentru perioada în care acţionează cauzele ce au determinat-o. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie este circumscris restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzute de Legea fundamentală, iar nu restrângerii exerciţiului oricărui drept subiectiv, chiar dacă el izvorăşte dintr-un act normativ. 11. Astfel, Avocatul Poporului apreciază că, din analiza art. 297 alin. (1) din Codul penal, reiese că nu este incriminată orice încălcare a legii, ci doar acel tip de încălcare care duce la producerea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - funcţionar public, iar termenul „act“ utilizat de textul incriminator are înţelesul de operaţie pe care subiectul activ trebuie să o efectueze în virtutea atribuţiilor de serviciu. În acest sens, prin neîndeplinirea unui „act“ se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua acea activitate, acea operaţie pe care era obligat să o facă, iar prin „îndeplinirea în mod defectuos a unui act“ se înţelege efectuarea unei operaţii în mod abuziv, respectiv altfel de cum trebuia făcută, adică în alte condiţii decât prevede legea. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“ 15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea a observat că acesta provine din limba latină, sintagma „ultima“ provine din latinul „ultimus“ însemnând „ultimul“, iar „ratio“ în limba latină are semnificaţia de „procedeu“, „metodă“, „plan“. Astfel, ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. 17. Curtea a apreciat că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că, din perspectiva principiului „ultima ratio“ în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. 18. Curtea a observat că acest principiu este receptat în jurisprudenţa curţilor constituţionale, precum şi în cuprinsul unor documente ale Comisiei europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia) sau ale altor entităţi. 19. Având în vedere aceste premise şi analizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, Curtea a constatat că orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare a determinat Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea a constatat că legiuitorul a identificat şi a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale. 20. Totodată, analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile legale ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea a reţinut că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca, în cazul săvârşirii unei fapte, să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei. 21. În concluzie, Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea a apreciat că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu“, ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare. 22. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unui prag valoric sau a intensităţii vătămării rezultate din comiterea faptei, Curtea a reţinut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului „ultima ratio“, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). Dezvoltând raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată în decizia menţionată, Curtea a considerat că delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut, drept criteriu suplimentar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei. 23. De altfel, Curtea a reţinut că nu este prima dată când stabileşte o astfel de legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluţia legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare ale victimei unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care atrage incidenţa legii penale, cu consecinţa dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale“, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, Curtea a constatat că lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispoziţiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii. O asemenea omisiune are relevanţă constituţională în cauza de faţă [a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, paragraful 41, prin care Curtea a statuat că „omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat“] pentru că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel de acuzaţie penală. În aceste condiţii, Curtea, fiind ţinută de obligaţia de a interpreta o dispoziţie legală în sensul de a produce efecte şi pentru a da, astfel, un sens constituţional acesteia [a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012], consideră necesară instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale. 25. Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, Curtea Constituţională nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Staia Martin şi Haracicu Smaranda Maria în Dosarul nr. 2.842/30/2016 al Tribunalului Timiş - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
