Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin Ioan Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, excepţie ridicată de Societatea Bador - S.A. din Oradea în Dosarul nr. 17.922/271/2014 al Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.167D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.922/271/2014, Tribunalul Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, excepţie ridicată de Societatea Bador - S.A. din Oradea într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Oradea, prin care a respins plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 12/1990. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederea legală criticată are caracter general raportat la alte prevederi speciale care reglementează încălcări specifice ale legislaţiei. Astfel, sintagma „fără îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege“ este constituţională în măsura în care se completează cu prevederile speciale în domeniu, în special Legea contabilităţii nr. 82/1991. Or, în lipsa altor precizări suplimentare referitoare la normele speciale, textul criticat, pe lângă faptul că este lipsit de previzibilitate şi accesibilitate în ceea ce priveşte obligaţiile operatorilor economici, întrucât nu precizează despre care anume condiţii este vorba şi nu clarifică elementele constitutive ale contravenţiei pe care o reglementează, nu mai corespunde nici cadrului legislativ actual, astfel că se încalcă dreptul la apărare, accesul liber la justiţie şi principiul priorităţii normelor internaţionale, consacrate de Constituţie. 7. Tribunalul Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care arată că nu se poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale invocate, deoarece prevederile art. 1 din Legea nr. 12/1990 au caracter general şi fac trimitere la normele ce trebuie respectate din alte legi, care îşi găsesc aplicarea în fiecare caz particular, în speţă fiind vorba de Legea nr. 82/1991. Astfel, după finalizarea verificărilor Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, materializate sub forma încheierii unui proces-verbal de control, se poate valorifica dreptul de a sesiza o instanţă de judecată, întrucât faptele constatate şi sancţionate în baza Legii nr. 12/1990 pot face obiectul plângerii contravenţionale, conform procedurii instituite de legiuitor prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, care au următorul cuprins: „Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: a) efectuarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, act normativ preconstituţional, au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care sunt Decizia nr. 129 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 25 mai 2017, Decizia nr. 1.117 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 18 noiembrie 2008, şi Decizia nr. 942 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 23 ianuarie 2013. 15. Astfel, Curtea a constatat că se aduce în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a textului de lege criticat, respectiv aceea privind sensul noţiunii de „lege“ utilizate în cuprinsul său. Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ, prevăzând consecinţele încălcării legislaţiei în materie, a cărei respectare constituie o obligaţie preexistentă acestei reglementări şi, pentru acest motiv, nu a reţinut încălcarea cerinţelor de previzibilitate a normei juridice criticate. 16. Curtea a observat că legiuitorul a acordat posibilitatea de a se contesta procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, prin formularea unei plângeri în condiţiile art. 31 şi următoarelor din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin aceasta, contravenientul, partea vătămată ori altă persoană căreia îi aparţin bunurile confiscate, alta decât contravenientul, beneficiind de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil. Astfel, s-a reţinut că alin. (1) al art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabileşte, fără distincţii, că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu apel, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie, motivele de apel putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei. 17. De asemenea, Curtea a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire şi la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei. 18. Totodată, cu privire la critica referitoare la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, în concret, a sintagmei „fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege“, Curtea a reţinut că instanţa de la Strasbourg a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 19. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Se observă că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016). 20. În ceea ce priveşte conceptul de „lege“, Curtea a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării“, cu prevederile art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând, sub acest aspect, criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material. Astfel, Curtea a reţinut că ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu cea a legii. Mai mult, Curtea a observat că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, „Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative (...)“, iar, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, ordonanţele de urgenţă „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)“ (a se vedea Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016). 21. Astfel, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, Curtea a statuat că, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul normei este obligat să o respecte. 22. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în reglementarea art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, cu respectarea obligaţiei ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile, alcătuirea unei liste exhaustive a actelor normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ nefiind necesară interpretării şi aplicării textului de lege atacat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens a se vedea Decizia nr. 129 din 9 martie 2017, precitată, paragraful 27). 23. Faţă de cele prezentate nu se poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, la accesul liber la justiţie şi la dreptul la apărare, astfel cum aceste drepturi au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, întrucât există mecanisme legale de realizare a acestor drepturi, astfel că excepţia de neconstituţionalitate apare ca neîntemeiată. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Bador - S.A. din Oradea în Dosarul nr. 17.922/271/2014 al Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 decembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
