Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Gerenyi Istvan Peter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 809D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Dan-Mihai Şuta, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului avocatului autorului excepţiei, care depune o copie după sentinţa penală pronunţată în primă instanţă împotriva autorului excepţiei. Avocatul autorului excepţiei arată că avocatura este un serviciu de interes public în cadrul căruia avocaţii au obligaţia de a se supune unor norme de integritate, verticalitate, corectitudine şi respect faţă de lege. Susţine că în acelaşi sens s-a pronunţat instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017. Apreciază că avocatul trebuie să beneficieze de norme clare şi previzibile care să îl îndrume şi să îl protejeze pe acesta împotriva abuzurilor. În exercitarea profesiei şi a competenţei prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul are obligaţia şi dreptul de a-şi asista sau reprezenta clientul în faţa organelor judiciare. Susţine că se pune problema dacă, în exercitarea acestei competenţe, avocatul are sau nu are dreptul de a promite rezolvarea problemei pentru care clientul l-a solicitat. Apreciază că, din modul de reglementare a dispoziţiilor de lege criticate, nu rezultă cu claritate dacă se are în vedere o influenţă licită sau una ilicită. În continuare, prezintă elemente de fapt din dosarul de fond, apreciind că autorul excepţiei a fost victima unei înscenări. Susţine că dispoziţia de lege criticată nu este clară şi predictibilă. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciind că instanţa de contencios constituţional face referire la cele statuate în doctrină şi în jurisprudenţă, elemente care, la rândul lor, determină neconstituţionalitatea art. 291 alin. (1) din Codul penal. Apreciază că doar prin pronunţarea unei decizii de admitere se pot înlătura abuzurile determinate de aplicarea textului de lege criticat. Susţine că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal încalcă art. 23 din Constituţie, Convenţia penală privind corupţia şi „Convenţia Naţiunilor Unite de la New York“. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizată în deciziile nr. 134 din 9 martie 2017 şi nr. 489 din 30 iunie 2016, prin care Curtea a statuat că sintagma „lasă să se creadă că are influenţă“ este clară şi predictibilă, neîncălcând prevederile Constituţiei. În ceea ce priveşte natura influenţei arată că aceasta nu poate fi examinată decât în lumina Convenţiei împotriva corupţiei, care specifică faptul că influenţa trebuie să fie una improprie. Prin urmare, un avocat nu poate fi sancţionat pentru exercitarea competenţelor lui legale, ci pentru afirmaţii potrivit cărora are o influenţă improprie asupra judecătorului. Prin urmare, apreciază că textul criticat este clar şi previzibil. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii constituţionale invocate, apreciază că acestea sunt norme procedurale, nefiind aplicabile în cauza dedusă controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 20 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 509/35/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Gerenyi Istvan Peter, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagma „lasă să se creadă că are influenţă“ nu este clară şi previzibilă, lăsând loc arbitrariului. Se ajunge, astfel, ca simpla percepţie a unei persoane - procuror, agent al statului - să stea la baza constatării săvârşirii unei fapte penale. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că sintagma „îl va determina“ este neconstituţională în lipsa precizării faptului că acţiunea de determinare trebuie să fie ilicită/nelegală. Susţine că, în actuala reglementare, se ajunge la situaţia în care exercitarea unor drepturi să fie interpretată de acuzare ca fiind un act ilicit ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă. 7. În contextul celor susţinute arată că, pentru a satisface cerinţele de previzibilitate, legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Totodată, principiul generalităţii legilor nu trebuie să afecteze previzibilitatea acestora. Neclaritatea şi imprecizia normei penale criticate conduc la încălcarea principiului constituţional al legalităţii, de vreme ce prevederile criticate pot fi interpretate cu o marjă largă de apreciere. Principiul legalităţii impune statului cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora pentru înţelegerea şi interpretarea uniformă a legii. 8. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori susţine că aspectele puse în discuţie privesc adiacent fondul cauzei, astfel că nu va exprima un punct de vedere categoric, ci va supune atenţiei Curţii Constituţionale anumite reguli sau principii de drept care călăuzesc sistemul de drept penal naţional şi internaţional. Astfel, instanţa arată că norma juridică trebuie să fie previzibilă, predictibilă şi accesibilă, jurisprudenţa naţională şi cea europeană fiind constantă în această privinţă. De altfel, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a stabilit, la finele anului trecut că trebuie să se dea o definiţie foarte precisă şi riguroasă noţiunii de act oficial pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii penale pentru săvârşirea unei infracţiuni de corupţie. În acest sens se impune verificarea susţinerilor inculpatului raportat şi la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legilor. Apreciază că previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Astfel, sintagmele „are influenţă“, „lasă să se creadă că are influenţă“, „îl va determina“ nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul sintagmelor şi aşi putea adapta conduita exigenţelor legii. În acest context, Guvernul arată că nu se poate presupune în mod rezonabil că destinatarul normei penale va interpreta textul incriminator în sensul în care acesta ar sancţiona fapta unei persoane de a primi foloase cuvenite conform legii, pentru a exercita o activitate legală. Textul de lege are în vedere, aşa cum reiese cu claritate din formularea sa, fapta unei persoane de a pretinde, a primi ori a accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru a exercita o influenţă reală ori imaginară, dar ieşită din sfera legală, în vederea influenţării îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar public. Aşa fiind, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale. 11. Avocatul Poporului arată că punctul său de vedere, transmis în dosarele nr. 1.723D/2015 şi nr. 1.737D/2016, a fost reţinut în Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016. Avocatul Poporului a apreciat că textul legal criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - care pretinde, primeşte ori acceptă promisiuni de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul şi care promite că îl va determina pe respectivul funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal cu următorul conţinut: „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 15. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză cu referire la dispoziţiile art. 291 din Codul penal, sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public“, pronunţând Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, şi Decizia nr. 134 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 31 mai 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 17. Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că, prin expresia „are influenţă“, se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să îl poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă“ asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, că se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafica influenţa, deoarece ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei. 18. Curtea a constatat că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă“/„persoană care lasă să se creadă că are influenţă“ - se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal. 19. Faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă“, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă“ - care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale. 20. De altfel, Curtea a reţinut un argument în plus care susţine concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta.“ - este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau“, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi“ având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă. 21. În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei referitoare la neconstituţionalitatea sintagmei „îl va determina“, în lipsa precizării faptului că acţiunea de determinare trebuie să fie ilicită/nelegală, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. În accepţiunea normei juridice penale criticate, funcţionarul public urmează să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. În practica judiciară s-a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii, dispoziţia de lege criticată are în vedere ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase, fiind suficientă şi numai precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată. Prin determinarea actului este determinată, în mod implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul în a cărui atribuţie intră îndeplinirea acelui act. 22. În ceea ce priveşte caracterul licit sau ilicit al actului care se urmăreşte a fi realizat, în doctrină s-a precizat că nu interesează dacă intervenţia promisă a avut sau nu loc şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit efectuarea de către funcţionarul public a unui act legal sau a unui act ilegal şi nici dacă acel act a fost sau nu efectuat. De asemenea, şi practica judiciară este în acelaşi sens, stabilind că, pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora. Nu este relevant nici dacă intervenţia s-a produs ori nu, precum nici momentul în care aceasta s-a realizat, raportat la momentul săvârşirii uneia dintre acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu este o condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă. 23. În acelaşi sens, Curtea a observat că doctrina şi practica judiciară sunt constante în a reţine că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora, nu interesează dacă intervenţia pe lângă un funcţionar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenţie (reală sau presupusă) se urmăreşte determinarea unei acţiuni licite (efectuarea corectă de către un funcţionar sau alt salariat a unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu) sau a unei acţiuni ilicite (efectuarea incorectă a actului) ori determinarea unei inacţiuni licite (abţinerea de la efectuarea unui act abuziv) sau a unei inacţiuni ilicite (neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu), de vreme ce dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influenţă priveşte scopul urmărit de infractor, nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acţiunii de traficare a influenţei reale sau presupuse (Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 52). 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gerenyi Istvan Peter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
