Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Rudel Obreja în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.386D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Otilia Ghenici, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la apărare, la egalitatea armelor, la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi la înfăptuirea justiţiei. Afirmă că art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală nu prevede criterii obiective care să stea la baza dispunerii, în timpul urmăririi penale, a efectuării constatării tehnico-ştiinţifice. În ceea ce priveşte art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, apreciază că acesta este lipsit de claritate şi previzibilitate deoarece nu defineşte noţiunea de „specialist“ şi nu face o distincţie clară între situaţiile în care se folosesc specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare şi cele în care se folosesc specialişti din afara acestora. Invocă Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, şi susţine că oricând poate plana suspiciunea de parţialitate în ceea ce îi priveşte pe specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare. 4. Referitor la art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală apreciază că acest text este neconstituţional deoarece nu mai prevede obligativitatea efectuării expertizei atunci când concluziile raportului de constatare sunt contestate. Libera apreciere în efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice determină situaţia în care art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală intră în contradicţie cu alte prevederi legale, şi anume art. 374 alin. (7) din acelaşi act normativ. 5. Susţine că, spre deosebire de expertiză, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice nu oferă nicio garanţie inculpatului, deoarece acesta nu cunoaşte obiectul, nu cunoaşte întrebările la care trebuie să se răspundă, nu poate participa la efectuarea acesteia, nu poate face obiecţii. Totodată, spre deosebire de expert, specialistul nu poate fi audiat de instanţa judecătorească. Astfel, dispoziţiile criticate încalcă dreptul la apărare al inculpatului şi principiul egalităţii armelor în procesul penal. În concluzie, apreciază că textul criticat este neconstituţional, solicitând admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 6. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Invocă Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2020, paragrafele 1-29, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 28 august 2020, paragrafele 16-24, Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 29 noiembrie 2019, paragrafele 14-25, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018. Apreciază că nu au intervenit elemente noi, care să determine reconsiderarea jurisprudenţei anterior amintite. 7. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că un element de noutate este publicarea Deciziei nr. 87 din 13 februarie 2019, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 54 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, este neconstituţională. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Decizia penală nr. 95 din 11 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a1.1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a admis recursul formulat de inculpat împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a desfiinţat încheierea atacată şi rejudecând a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus sesizarea acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Rudel Obreja în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu ocazia soluţionării apelului. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate nu satisfac exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii, dimpotrivă, ele instituie un sistem imprecis şi imprevizibil de aplicare a acesteia, ceea ce este de natură să genereze insecuritate juridică. Apreciază că, spre deosebire de vechea reglementare - art. 112 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 -, legiuitorul actual a înlocuit conjuncţia „şi“ cu „ori“, punând semnul egalităţii între constatare şi expertiză, deşi procedurile acestora sunt diferite. Susţine că legiuitorul nu a prevăzut criterii obiective în funcţie de care organul de urmărire penală să stabilească necesitatea dispunerii constatării, ceea ce poate duce la soluţii arbitrare, organul de urmărire penală putând alege, în funcţie de propria voinţă, între a dispune efectuarea unei expertize sau a unei constatări. 10. În continuare, arată că alin. (10) al art. 172 din Codul de procedară penală nu defineşte noţiunea de „specialist“ şi nu arată în ce situaţii constatarea se efectuează de către specialişti interni (specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare) sau de către specialişti externi. Apreciază că există o lipsă de corelare între alin. (12) al art. 172 din Codul de procedară penală şi art. 374 alin. (7) teza întâi, art. 100 alin.(4) şi art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ. 11. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie susţine că dispoziţiile criticate nu reglementează garanţii procesuale menite să asigure caracterul echitabil al procedurii. Astfel, susţine că nu este prevăzut dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali să fie încunoştinţaţi despre obiectul constatării şi întrebările la care specialistul trebuie să răspundă, să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi să ceară modificarea sau completarea lor; nu este prevăzut dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a fi încunoştinţaţi şi de a participa la efectuarea constatării; nu este prevăzut dreptul ca, la efectuarea constatării, să participe experţi/specialişti autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali, pentru a asigura atât dreptul la apărare, cât şi acurateţea concluziilor; raportul de constatare are o structură simplificată, ce nu conţine elemente esenţiale, cum ar fi, spre exemplu, materialul pe baza căruia constatarea a fost efectuată, motivarea opiniilor specialistului, predări şi constatări rezultate din efectuarea constatării etc.; nu este prevăzută posibilitatea audierii specialistului, la cerere sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor acestuia; nu este prevăzută posibilitatea formulării de obiecţii la raportul de constatare; nu este prevăzută posibilitatea efectuării unui supliment de constatare ori chiar a unei noi constatări. 12. Lipsa acestor garanţii procesuale se grefează pe faptul că specialistul care efectuează constatarea funcţionează chiar în cadrul organelor judiciare care exercită acţiunea penală. Acest fapt pune sub semnul îndoielii imparţialitatea acestuia şi a calităţii lucrării astfel întocmite. Cu toate acestea, dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu prevăd obligativitatea dispunerii expertizei când concluziile raportului de constatare sunt contestate. Arată că, pe de-o parte, specialistul este remunerat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, iar, pe de altă parte, Ministerul Public participă activ atât la procedura de recrutare şi numire a inspectorilor antifraudă în structura Direcţiei de combatere a fraudelor, cât şi la procedura de detaşare a acestora la parchete. Astfel, specialistul are o subordonare atât faţă de Parchet, cât şi faţă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. 13. Susţine că dispoziţiile criticate încalcă principiul egalităţii de arme, dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi pe cel al nemijlocirii administrării probelor. Face referire la Hotărârea din 6 mai 1985, pronunţată în Cauza Bönisch împotriva Austriei, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei. Apreciază că un prim argument în favoarea necesităţii caracterului obligatoriu al efectuării unei expertize, în condiţiile în care se contestă concluziile raportului de constatare, rezultă din dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, conform cărora „probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti“. Per a contrario, este obligatorie readministrarea unei probe contestate sub aspectul temeiniciei în condiţiile prevăzute în acest text de lege. 14. Or, potrivit art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, inculpatul este pus în imposibilitatea practică de a obţine, în urma unei solicitări formulate în faza de judecată, readministrarea/refacerea probei de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Lipsa caracterului imperativ al formulării art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală este în egală măsură contrară standardelor aplicabile în materia drepturilor fundamentale şi în ipoteza în care organul judiciar în faţa căruia se contestă raportul de constatare tehnico-ştiinţifică este un organ de urmărire penală. 15. Apreciază că prin încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, implicit, sunt nesocotite şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20 din Constituţie, ce impun aplicarea directă, obligatorie şi prioritară a instrumentelor europene de protecţie a drepturilor omului în dreptul naţional. 16. Susţine că principiul egalităţii armelor impune ca toate părţile să aibă oportunitatea de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu le pună într-o poziţie dezavantajoasă faţă de celelalte părţi. Or, în speţă, organul de urmărire penală nu numai că susţine acuzarea, ci, prin specialistul său, produce chiar mijlocul de probă, fără ca inculpatul să poată obţine administrarea unui mijloc de probă în sens contrar în apărarea sa. Mai mult, raportul de constatare se fundamentează pe acte emise de partea civilă din prezenta cauză. Prin lipsa caracterului obligatoriu al efectuării unei expertize, în situaţia în care partea contestă raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, aceasta este pusă în imposibilitatea exercitării unei apărări efective, mai ales în acele cauze în care dovedirea producerii unui prejudiciu este de esenţa infracţiunilor imputate. 17. În continuare, apreciază că restrângerea prin dispoziţiile criticate a dreptului la un proces echitabil şi, în mod special, a dreptului la apărare contravine prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât nu este necesară într-o societate democratică şi nici proporţională cu scopul urmărit, riscând să aducă atingere înseşi substanţei acestor drepturi. 18. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că dispoziţiile criticate respectă exigenţele impuse de Legea fundamentală. Dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra efectuării unei expertize. 19. Împrejurarea că, subsecvent constatării, efectuarea unei expertize este condiţionată de aprecierea necesităţii sale nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care pot solicita administrarea oricăror probe în apărarea lor. În mod evident, instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare, iar valoarea probantă a acestuia nu este prestabilită, fiind supus, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. 20. Aşadar, ceea ce guvernează necesitatea dispunerii unei expertize sau necesitatea solicitării opiniei unui expert este principiul referitor la aflarea adevărului, consacrat de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. 21. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 172 alin. (12) au fost modificate prin prevederile art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins: "(9) Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.“" 25. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţia criticată contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful (1) teza întâi şi ale art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi cele ale art. 21 şi art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, din aceeaşi perspectivă, prin numeroase decizii, de exemplu, prin Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2020, Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 28 august 2020, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018. 27. Curtea a constatat că secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, „constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora“. 28. Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti - atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea, observând dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, a reţinut că dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26). 29. Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă, ulterior, prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de aceştia. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181^1, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. 30. Mai mult, Curtea a reţinut că, deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar. 31. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. 32. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că - atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză - se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. 33. Aşa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus citată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. 34. De asemenea, dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 35. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, citată anterior, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. În acest sens, prin decizia menţionată (paragrafele 19-22), Curtea a reţinut, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. Curtea a observat că, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. 36. Totodată, Curtea a constatat - prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, citată anterior - că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 9 iulie 2013). 37. În fine, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 (paragraful 26), constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. 38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Rudel Obreja în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 noiembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
