Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 13 alin. (1), (6) şi (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) şi art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 12 aprilie 2016“, sesizare formulată de un număr de 63 de deputaţi, în temeiul prevederilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 2/11.589 din 20 decembrie 2018, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.707 din 20 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.303C/2018. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se precizează, cu privire la situaţia de fapt, că, în prezent, potrivit art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, un grup parlamentar poate fi constituit dintr-un număr de cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi din deputaţi care au candidat ca independenţi. Ca excepţie de la regula generală de constituire a unui grup parlamentar, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din acest regulament, apreciate a fi neconstituţionale, în situaţia în care deputaţii părăsesc grupul parlamentar, aceştia devin neafiliaţi şi nu îşi pot constitui un grup parlamentar. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 19 din acelaşi regulament, apreciate a fi neconstituţionale, este interzisă formarea grupurilor parlamentare de către partidele care nu au obţinut mandate în urma alegerilor. Prin urmare, autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că, deşi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv există un număr mai mare de 10 deputaţi ce au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic şi care îşi exprimă intenţia de a forma un grup parlamentar, totuşi acesta nu poate fi constituit, întrucât deputaţii care au făcut parte anterior dintr-un grup parlamentar (Grupul Partidului Social Democrat) sunt în prezent deputaţi neafiliaţi şi fac parte dintr-un partid ce nu a participat la alegerile anterioare (Partidul Pro România) şi, implicit, nu a obţinut mandate în alegeri. Totodată, autorii sesizării consideră că prevederile art. 35 alin. (1) şi art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt neconstituţionale, deoarece nu respectă dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 61, art. 66 alin. (3), art. 67 şi art. 112 alin. (2) din Constituţie. 4. Referitor la prevederile art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că acestea contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 61, art. 67 şi art. 112 alin. (2) din Constituţie. În acest sens arată că moţiunea simplă a fost introdusă în sistemul constituţional al României prin revizuirea Constituţiei din anul 2003 „când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit şi conţinutul moţiunii, Camera care o adoptă putând să îşi exprime poziţia nu numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe“ (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007). Conform acestei decizii, „moţiunea simplă este un act juridic“ al Camerei care o adoptă, care nu are ca efect demiterea unui ministru, ci obligarea Guvernului de a ţine cont de poziţia exprimată prin aceasta cu privire la o problemă politică de natură internă sau externă, deoarece „moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto“. Fiind vorba despre un act juridic al Camerei parlamentare care adoptă moţiunea simplă, în speţă aceasta îmbracă caracterul juridic al unei hotărâri a Camerei Deputaţilor, fapt susţinut de dispoziţiile art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaţilor: „În cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni“. În acest sens se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007. 5. În continuare se invocă Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională, pronunţându-se cu privire la încălcarea principiului statului de drept în cazul în care o moţiune (în speţă era vorba despre o moţiune de cenzură) nu este supusă dezbaterii, ca urmare a refuzului preşedintelui Camerei de a proceda la dezbatere şi la adoptarea/respingerea acesteia, a stabilit următoarele: „În acest context constituţional, depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control; este o armă pusă îndeobşte la îndemâna opoziţiei parlamentare şi nu în ultimul rând este o formă de exprimare a opoziţiei faţă de măsurile adoptate de Guvern. În consecinţă, împiedicarea prezentării şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constituţiei, întrucât acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii.“ De asemenea, Curtea a constatat că „Parlamentul, prin reprezentantul său, şi anume preşedintele Senatului, refuză supunerea acesteia spre dezbatere în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, contrar prevederilor art. 114 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 113 alin. (3) din Constituţie. În acest mod opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul parlamentar este lipsit de eficienţă. Or, niciun instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept“. 6. Se susţine că, în cadrul procedurii legislative, pentru ca o hotărâre a Camerei Deputaţilor, moţiune simplă sau moţiune de cenzură să fie dezbătută şi adoptată, ea trebuie să fie iniţiată de titularii dreptului de iniţiativă legislativă, respectiv deputaţii, în cazul de faţă. Se susţine că, în privinţa hotărârilor Camerei Deputaţilor, singurii titulari ai dreptului de iniţiativă sunt deputaţii, în privinţa hotărârilor Senatului, titularii sunt senatorii, iar în privinţa hotărârilor Parlamentului, titularii sunt deputaţii şi senatorii. În conformitate cu dispoziţiile art. 67 din Constituţie, cu denumirea marginală „Actele juridice şi cvorumul legal“, Camera Deputaţilor şi Senatul României adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. De asemenea, art. 92 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, inclus în secţiunea a 3-a intitulată „Procedura legislativă“, dispune că „deputaţii pot prezenta şi proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaţilor“. Prin urmare, în manifestarea dreptului de iniţiativă, deputaţii pot înregistra un proiect de act juridic care îmbracă forma moţiunii. Deoarece manifestarea de voinţă politică se realizează în temeiul mandatului reprezentativ primit de la cetăţeni, niciun organ de conducere, individual sau colectiv, nu poate întrerupe procedura de dezbatere şi adoptare a actului juridic materializat în forma proiectului de hotărâre, moţiunii sau moţiunii de cenzură, singura abilitată să se pronunţe în sensul admiterii sau respingerii proiectului de hotărâre, moţiunii simple sau moţiunii de cenzură fiind Camera Deputaţilor. 7. În acest context se susţine că apare ca neconstituţională dispoziţia art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căreia „preşedintele Camerei nu va lua în considerare moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la alin. (1) şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură“. Astfel, preşedintele Camerei Deputaţilor nu poate, cum de asemenea nu poate Biroul permanent sau o comisie parlamentară, să procedeze la încetarea procedurii unui proiect de hotărâre, moţiune simplă sau moţiune de cenzură, pentru că s-ar substitui Camerei Deputaţilor, singura abilitată de Constituţie, alături de Senat, să exercite voinţa suverană a poporului român, în temeiul mandatului reprezentativ primit de la acesta prin alegerile parlamentare cu caracter universal. O persoană, preşedintele Camerei Deputaţilor, cu rolul regulamentar de a conduce şedinţele Camerei şi de a coordona activitatea tehnică a acesteia, sau o structură restrânsă cu rol organizatoric ori de pregătire a şedinţelor Camerei, cum sunt Biroul permanent sau comisiile parlamentare, nu poate exercita voinţa suverană a poporului decât în mod neconstituţional. 8. Pe cale de consecinţă, respingerea unui proiect de hotărâre, moţiune simplă sau moţiune de cenzură, de către preşedintele Camerei Deputaţilor, indiferent dacă aceste acte îndeplinesc sau nu condiţiile de constituţionalitate pentru a fi dezbătute şi adoptate, este neconstituţională, deoarece, pe de o parte, încalcă principiul legalităţii prin nerespectarea art. 92 alin. (2) şi art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar, pe de altă parte, pentru că încalcă art. 61, art. 67 şi art. 112 alin. (2) din Constituţie. Totodată, se susţine că, analizând îndeplinirea condiţiilor de constituţionalitate, preşedintele Camerei Deputaţilor substituie competenţa rezervată Curţii Constituţionale prin art. 146 din Constituţie. 9. Referitor la prevederile art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că acestea contravin dispoziţiilor art. 66 alin. (3) din Constituţie. În acest sens se arată că Legea fundamentală descrie, în amănunt, modul în care Parlamentul îşi desfăşoară activitatea. Astfel, potrivit art. 66 alin. (1) şi (2) din Constituţie, „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.“ De asemenea, Constituţia stabileşte, în mod expres şi în considerarea funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor, că acesta are obligaţia constituţională de a proceda la convocarea sesiunilor ordinare sau extraordinare. Astfel, art. 66 alin. (3) din Constituţie precizează: „convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.“ Alin. (3) al art. 66 este în legătură indisolubilă cu prevederile art. 66 alin. (2) din Constituţie, deoarece solicitarea Preşedintelui României, a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, Biroului permanent al Senatului ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor trebuie urmată, de îndată, de convocarea Camerelor parlamentare în sesiune, prin emiterea unei decizii în acest sens. În cazul sesiunii extraordinare, manifestarea de voinţă politică a Preşedintelui României, ca „reprezentant al statului român“, a Biroului uneia dintre Camere (structură din care face parte şi preşedintele Camerei respective) sau a unei treimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor nu poate fi cenzurată de preşedintele Camerei Deputaţilor sau de preşedintele Senatului printr-un refuz de convocare a unei sesiuni extraordinare. În opinia autorilor sesizării, această obligaţie constituţională a fost instituită de Constituantă în considerarea funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor sau a funcţiei de preşedinte al Senatului şi, pe cale de consecinţă, ea trebuie îndeplinită numai de deputatul sau senatorul care îndeplineşte această funcţie. Delegarea îndeplinirii acestei obligaţii constituţionale nu poate fi realizată deoarece, dacă dorea aplicarea unei proceduri de delegare, Constituanta ar fi menţionat în Constituţie această posibilitate, eventual prin normă de trimitere, situaţie existentă, de exemplu, în cazul art. 65 alin. (2) lit. k) din Constituţie. În acest sens se invocă Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, prin care Curtea Constituţională a constatat neregularitatea delegării îndeplinirii unor obligaţii constituţionale de la preşedintele unei Camere către vicepreşedintele Camerei respective. De asemenea, se invocă Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, paragraful 114, prin care Curtea a reţinut că „actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenţei legale pe care o au preşedinţii Camerelor; astfel, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă“. 10. Ca atare, se susţine că art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care dispune că „vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor“, fără a fi stipulată excluderea de la delegare a atribuţiei preşedintelui Camerei Deputaţilor prevăzute la art. 34 lit. a) - potrivit căruia preşedintele „convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament“ -, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 66 alin. (3) din Constituţie. 11. Cu privire la dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6) şi (7) şi ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, autorii sesizării susţin că acestea contravin prevederilor cuprinse în art. 40 alin. (1) şi art. 69 din Constituţie. 12. Referitor la încălcarea art. 40 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere“, se susţine că cerinţa prevăzută de art. 13 alin. (1) teza a doua şi interdicţia prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor îşi produc efecte în sensul în care lipsesc deputaţii care au părăsit un grup parlamentar sau partidul pe lista căruia au fost aleşi de dreptul de a se asocia în vederea formării unui nou grup parlamentar. În acelaşi sens, art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor interzice unui partid care nu a participat în alegeri să formeze un grup parlamentar, chiar şi în ipoteza în care deputaţi care au participat la alegeri pe listele aceluiaşi partid sunt membri ai partidului în discuţie şi îşi exprimă intenţia de a crea un grup parlamentar. În mod concret, chiar şi în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, deputaţilor care au părăsit un grup parlamentar le este interzis dreptul de a se asocia în sensul constituirii unui nou grup parlamentar. Or, dreptul de asociere prevăzut la art. 40 alin. (1) din Constituţie cuprinde nu numai dreptul persoanelor de a se asocia în partide politice, ci şi în alte tipuri de organizaţii, uniuni, grupuri, cu scopul de a participa la viaţa politică sau de a-şi realiza o serie de alte interese legitime. Aşadar, în condiţiile în care pentru anumite categorii de deputaţi sunt prevăzute interdicţii care duc la imposibilitatea de formare a unui grup parlamentar, în mod vădit este încălcat însuşi dreptul la asociere, respectiva categorie de deputaţi neavând nicio posibilitate de constituire a grupului, cu toate consecinţele ce derivă din această situaţie, în principal, nemaiexistând posibilitatea exercitării atribuţiilor prevăzute în cazul grupurilor parlamentare şi al liderilor acestora [art. 15 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor]. De asemenea, se susţine că art. 13 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor îngrădeşte dreptul de constituire a grupurilor parlamentare şi, implicit, încalcă dreptul la asociere sub aspect temporal, instituind condiţia ca grupul parlamentar nou-format să fie prezentat de către liderul său la începutul sesiunii parlamentare. În acest mod, grupul nu poate funcţiona de la momentul constituirii sale, liderul grupului nu îşi poate exercita atribuţiile legale, iar deputaţii care formează grupul parlamentar nu îşi pot exercita activitatea de reprezentanţi în comisiile parlamentare. 13. Se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, excepţiile de la regula dreptului la asociere trebuie interpretate în mod restrictiv şi orice derogare de la acest drept trebuie să corespundă unei „nevoi sociale stringente“ şi să nu fie disproporţionată prin raportare la scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să stabilească, în primul rând, dacă există o „nevoie socială stringentă“ care să impună o anumită restricţie în interes general. Or, în cazul de faţă nu există nicio raţiune care să justifice existenţa într-un stat democratic a normelor criticate din regulament, acestea restrângând dreptul la asociere în mod nejustificat. 14. Autorii sesizării mai precizează şi faptul că interdicţia prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în sensul că deputaţii rămaşi neafiliaţi nu îşi pot constitui un grup parlamentar, nu are o reglementare similară în Regulamentul Senatului. În cuprinsul prevederilor Regulamentului Senatului, la art. 16 regăsim dispoziţiile ce privesc noţiunea de grup parlamentar, precum şi condiţiile în care grupurile parlamentare pot fi constituite. Deşi, în sens larg, dispoziţiile art. 16 din Regulamentul Senatului sunt similare cu cele ale art. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, totuşi în cuprinsul acestor norme nu se regăseşte şi interdicţia prevăzută la art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Or, această situaţie conduce la concluzia unui caracter discriminatoriu al normelor ce privesc parlamentarii: senatorii, respectiv deputaţii, precum şi lipsa unei raţiuni logice care ar putea justifica interdicţia prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în condiţiile în care nu a fost adoptată o normă similară în Regulamentul Senatului. 15. Referitor la încălcarea art. 69 din Constituţie, potrivit căruia, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi orice mandat imperativ este nul, autorii sesizării susţin că mandatul deputaţilor se exercită în serviciul poporului, iar nu în serviciul partidului ai cărui membri sunt sau au fost sau în serviciul grupului parlamentar de care aparţin sau au aparţinut. O altă interpretare a dispoziţiilor constituţionale enunţate decât aceea că deputatul trebuie să îşi exercite mandatul strict în beneficiul poporului este în mod vădit neconstituţională. În acest sens, imposibilitatea deputatului de a participa la constituirea unui nou grup parlamentar având drept considerent faptul că acesta a făcut anterior parte dintr-un grup parlamentar reprezintă o îngrădire a mandatului său şi a exercitării obligaţiilor pe care acesta le are faţă de cetăţeni, având în vedere că acesta nu va putea exercita atribuţiile şi prerogativele pe care numai membrii sau liderul grupului le pot/poate avea. Simpla posibilitate de aplicare a acestei îngrădiri este nu numai nedemocratică la nivel principial, dar creează situaţii aberante în care, în ipoteza în care se schimbă fundamental doctrina unui partid sau modalitatea de acţiune a liderului acestuia, iar un număr important de membri renunţă la a face parte din respectivul partid şi din grupul parlamentar aferent, aceştia nu pot forma un nou grup parlamentar. Astfel, în situaţia expusă, un partid care pierde chiar şi majoritatea membrilor poate deţine în continuare atribuţii şi funcţii în comisiile parlamentare, deşi situaţia de la înfiinţarea grupului parlamentar este fundamental modificată, iar membrii care părăsesc partidul nu pot înfiinţa un nou grup pentru a exercita atribuţiile specifice. În mod evident, normele criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor au caracter profund nedemocratic, precum şi discriminatoriu, legând, practic, deputaţii de partidul pe lista căruia au candidat şi creând premisa şantajului pentru rămânerea în funcţie, precum şi a unei dictaturi politice, astfel având loc un derapaj de la orice principiu democratic. Astfel, în lumina normelor criticate, un grup de câţiva deputaţi poate ajunge să îşi exercite influenţa într-o asemenea manieră încât să împiedice un număr mult mai mare de deputaţi să se retragă dintr-un partid sau un grup parlamentar, sub ameninţarea pierderii funcţiilor şi a inexistenţei vreunei posibilităţi de regrupare a acestora într-un grup parlamentar nou, deşi mandatul lor de deputat este valabil. În opinia autorilor sesizării, acesta reprezintă un exemplu clasic de dictatură politică, iar normele criticate fac posibilă această situaţie. În plus, în cazul partidelor politice mari se ajunge la dictatură parlamentară, menită să distrugă orice opoziţie şi dezbatere parlamentară. Interdicţia de formare a unui nou grup parlamentar, prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, creează mijlocul de constrângere perfect pentru ca un partid sau liderul acestuia să poată obliga deputaţii care deţin funcţii în comisii să rămână legaţi de grupul parlamentar de care aparţin în acel moment, întrucât, în caz contrar, şi-ar pierde aceste funcţii şi nu ar mai avea niciun mijloc de a accede ulterior ca urmare a imposibilităţii de constituire a unui nou grup. 16. Mai mult, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Constituţie teza finală statuează că „Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând [...] şi principiile democraţiei.“ Astfel, prin îngrădirea mai sus menţionată, apreciază că subzistă o încălcare gravă a democraţiei, care nu îi mai poate susţine acesteia principiile şi valorile de care se bucură. În interpretarea acestei noţiuni regăsim principala coordonată a democraţiei, şi anume voinţa poporului, care îşi desemnează conducătorii, mandatându-i pe aceştia să le promoveze drepturile şi să le susţină interesele în fruntea ţării. Or, ipoteza îngrădirii dreptului aleşilor de a se constitui liber în grupuri care să fie un factor decizional parlamentar aduce o încălcare gravă si nejustificată tocmai formei de exercitare a puterii în stat. În sprijinul celor susţinute se arată că trebuie avut în vedere inclusiv scopul Uniunii Europene, din care România face parte, dar şi documentele emise în mod frecvent în cadrul Uniunii: comunicate, analize, regulamente ce promovează drepturile fundamentale, nediscriminarea şi egalitatea, statul de drept şi libertatea de exprimare. Ca atare, pentru a evita inclusiv încălcarea flagrantă a legislaţiei şi a valorilor europene, legislaţia internă trebuie armonizată în sensul eliminării dispoziţiilor ce încalcă Constituţia şi pot duce la un blocaj inclusiv din punctul de vedere al organizării puterii în stat, precum şi la diminuarea valorii statului nostru pe plan european. 17. Se mai arată că dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6), (7) şi ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor contravin considerentelor reţinute de către Curtea Constituţională în decizii anterioare. Astfel, prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Curtea a statuat faptul că art. 66 (în prezent, art. 69) din Constituţie stabileşte că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Textul constituţional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În contextul constituţional românesc, ce valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate pe care o are partidul sau pe care o au alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat este să nu-l realeagă. În consecinţă, deputatul are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale. Tot Curtea a arătat faptul că prin votul corpului electoral se aleg nu partide, ci parlamentari, iar regula constituţională a mandatului reprezentativ oferă celor aleşi libertatea de a adera la un grup parlamentar sau altul, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independenţi faţă de toate grupurile parlamentare. De asemenea, se susţine că, prin Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, Curtea Constituţională reiterează faptul că a statuat în mod constant asupra posibilităţii neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenţi, sancţionând, de fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare care limitau acest drept, norme apreciate, în esenţă, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, care respinge orice formă de mandat imperativ. Se arată că, potrivit art. 64 alin. (3) din Constituţie, „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere“. Aşadar, grupurile parlamentare nu sunt structuri obligatorii ale Parlamentului. Rezultând din uniunea voluntară a parlamentarilor, crearea grupurilor parlamentare constituie un drept, iar nu o obligaţie. Textul constituţional menţionat, referindu-se la acest drept al parlamentarilor, nu stabileşte nicio restricţie cât priveşte momentul exercitării acestuia. Prin urmare, nu este contrară Legii fundamentale constituirea, pe parcursul legislaturii, potrivit regulamentelor Camerelor şi cu respectarea Constituţiei, a unui grup parlamentar care nu a existat la începutul legislaturii. 18. Se mai susţine că dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6), (7) şi ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor îngrădesc exercitarea atât a drepturilor, cât şi a obligaţiilor deputaţilor aflaţi în exerciţiul mandatului. Din principiile constituţionale şi din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale se desprinde ideea de drept al deputatului de alegere a partidului/grupului parlamentar din care să facă parte, în condiţiile în care deputatul este legat nu de partidul pe lista căruia a fost ales, ci de cetăţenii care l-au mandatat. Astfel, în orice moment în care deputatul consideră că principiile şi doctrina pentru care a aderat la un anumit partid se modifică într-o asemenea măsură în care să se producă o incompatibilitate clară, acesta nu numai că poate renunţa la calitatea de membru şi îşi poate continua activitatea de deputat, dar are dreptul să se înscrie într-un alt partid, să facă parte dintr-un alt grup parlamentar sau să pună bazele unui nou grup parlamentar împreună cu alţi deputaţi. O soluţie contrară, în sensul că deputatul nu ar putea constitui un nou grup parlamentar împreună cu alţi deputaţi, ar contraveni în mod flagrant principiilor constituţionale, limitând drepturile deputatului, dar mai ales obligaţiile acestuia faţă de cetăţenii care l-au ales, respectiv s-ar încălca dreptul la exprimare, dreptul de asociere şi s-ar crea o situaţie de imposibilitate de exercitare a atribuţiilor pe care le poate deţine un lider de grup parlamentar, printre cele mai importante fiind: nominalizarea reprezentanţilor în comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor, în comisiile speciale sau de anchetă ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului; nominalizarea reprezentanţilor grupului său parlamentar în instituţiile sau autorităţile publice aflate în subordinea Parlamentului, în grupurile de prietenie interparlamentare, în structuri parlamentare internaţionale la care România este parte; propunerea candidaţilor grupului său parlamentar pentru funcţiile de conducere şi pentru reprezentanţii acestuia în diverse structuri ale Camerei Deputaţilor, funcţii care îi revin de drept, conform ponderii grupului său parlamentar în configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi negocierilor între liderii de grup; solicitarea revocării din funcţie sau înlocuirea reprezentanţilor grupului său parlamentar din structurile Camerei Deputaţilor; participarea la şedinţele Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi la dezbaterile acestuia fără a avea drept de vot; solicitarea plenului Camerei Deputaţilor: pauză pentru consultări, verificarea cvorumului, ţinerea unor şedinţe nepublice ale plenului, încheierea dezbaterilor în Camera Deputaţilor şi modificarea programului de lucru; prezentarea amendamentelor grupului său parlamentar la proiectele de lege şi propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor; propunerea retrimiterii la comisie a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative etc. Aşadar, interpretarea prevederilor legislative într-un sens în care deputatul care a părăsit un grup parlamentar nu poate constitui un nou grup parlamentar sau nu poate fi liderul unui nou grup este abuzivă, nedemocratică şi, în final, cauzatoare de prejudicii pentru cetăţenii în serviciul cărora deputatul îşi exercită mandatul. De asemenea, se subliniază rolul important al grupurilor parlamentare pe scena politică în contextul funcţiilor deţinute în comisiile de lucru, precum şi rolul liderului grupului în şedinţele Camerei, iar limitarea, în orice modalitate, a constituirii grupurilor parlamentare nu numai că este neconstituţională, dar aduce deservicii majore în rezultatul final al activităţii parlamentare şi, implicit, cetăţenilor. 19. Prin urmare, se solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (1), (6) şi (7) şi ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, deoarece încalcă art. 40 şi art. 69 din Constituţie. 20. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Camerei Deputaţilor pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor. 21. În punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale de către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, prin Adresa nr. 2/889 din 4 februarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 780 din 4 februarie 2019, se solicită respingerea sesizării de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. 22. Cu privire la critica adusă dispoziţiilor art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor se precizează că, din analiza motivării sesizării, rezultă că autorii acesteia invocă efectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care stabileşte în sarcina preşedintelui Camerei Deputaţilor competenţe cu privire la moţiunile simple. Precizează că, deşi autorii susţin că dispoziţiile art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor încalcă atât prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la respectarea Constituţiei, a supremaţiei acesteia şi a legilor, cât şi pe cele ale art. 61, art. 67 şi art. 112 alin. (2) din Legea fundamentală, aceştia nu motivează din punct de vedere juridic în ce anume constă această încălcare. În realitate, subsecvent, în motivarea susţinerii, autorii sesizării contestă constituţionalitatea dispoziţiilor altui alineat al aceluiaşi articol, respectiv art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Faţă de această situaţie se arată că prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au caracter imperativ şi impun cerinţa motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). 23. În ceea ce priveşte verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, prin raportare la art. 146 din Legea fundamentală, care reglementează atribuţiile Curţii Constituţionale, se arată că obligaţia preşedintelui Camerei Deputaţilor se corelează cu activitatea de pregătire a lucrărilor Camerei, având un caracter preponderent tehnic şi contribuind în acest mod la desfăşurarea cu operativitate a şedinţelor de plen ale Camerei. Atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor nu are caracter dirimant, nu interferează şi nici nu afectează controlul exercitat de Curtea Constituţională, astfel cum este acesta reglementat în Legea fundamentală. După cum a reiterat Curtea Constituţională în paragraful 116 din Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, nu este de competenţa sa verificarea modului în care se aplică prevederile regulamentare. 24. Cât priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, privind încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, se susţine că aceasta este neîntemeiată, deoarece, în ierarhia actelor juridice normative, regulamentele Parlamentului sunt acte normative cu aplicare limitată, obligatorii numai pentru sfera de activitate a Camerei care le-a adoptat şi, în consecinţă, acestea nu pot reglementa obligaţii pentru alte subiecte de drept. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, a constatat, între altele, că: „Prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei Deputaţilor. [...] Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera.“ De asemenea, în paragrafele 115 şi 116 din Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, Curtea Constituţională, analizând aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, a statuat că „vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor. […] Constituţia prevede expres că sesiunile parlamentare se convoacă de preşedinţii Camerelor, iar modul în care aceştia îi împuternicesc pe vicepreşedinţi, scris/verbal, nu este o chestiune de constituţionalitate“. Prin urmare, se susţine că, având în vedere că regulamentele parlamentare au ca obiect de reglementare organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere, în concordanţă cu prevederile art. 64 alin. (1) din Constituţie, care instituie principiul autonomiei parlamentare, nu se pot reţine susţinerile autorilor sesizării privind încălcarea art. 66 din Legea fundamentală, în condiţiile în care textul regulamentar criticat reglementează atribuţiile stabilite în competenţa vicepreşedinţilor Camerei Deputaţilor. 25. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 13 alin. (1), (6) şi (7) şi art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, se apreciază că aceasta nu este întemeiată, fiind respectate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 40 alin. (1) şi art. 69 din Constituţie. Dispoziţiile art. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt în concordanţă cu prevederile art. 69 din Constituţie, care stau la baza interpretării raporturilor constituţionale dintre parlamentar, pe de o parte, şi alegătorii lui, partidele sau formaţiunile politice care au susţinut respectiva candidatură şi Camera din care face parte parlamentarul, pe de altă parte. Or, în temeiul acestui articol constituţional, răspunderea pentru o anumită opţiune politică, manifestată prin demisia din partidul politic din partea căruia a fost ales sau prin înscrierea într-un alt partid politic, nu poate fi decât una politică, cel mult morală, dar în niciun caz juridică. 26. La data de 8 februarie 2019, au fost transmise la dosar note scrise de către Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi de către Grupul parlamentar al Partidului Mişcarea Populară prin care se solicită Curţii Constituţionale admiterea sesizării de neconstituţionalitate. De asemenea, S.C.A. Trofin şi Asociaţii a depus la dosar, la data de 12 februarie 2019, un memoriu amicus curiae, prin care apreciază că dispoziţiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt neconstituţionale. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, dispoziţiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 3 alin. (2), art. 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asupra sesizării de neconstituţionalitate. 28. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în sesizare, îl constituie dispoziţiile „art. 13 alin. (1), (6) şi (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) şi art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 12 aprilie 2016“. 29. Analizând susţinerile autorilor sesizării de neconstituţionalitate, Curtea constată, în primul rând, că aceştia critică, în realitate, dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6) şi (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) şi art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În al doilea rând, Curtea observă că Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, a fost republicat, ultima dată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, fără ca textele criticate să fie modificate. 30. Prin urmare, obiect al sesizării îl constituie dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6) şi (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) şi art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, dispoziţii care au următorul conţinut: - Art. 13 alin. (1), (6) şi (7): "(1) Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor formate din cel puţin 10 deputaţi. Ele se pot constitui din deputaţi care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi din deputaţi care au candidat ca independenţi. Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au obţinut mandatul de deputat în conformitate cu art. 62 alin. (2) din Constituţia României, republicată, pot constitui un singur grup parlamentar. [...](6) Deputaţii care părăsesc grupul parlamentar din care fac parte devin deputaţi neafiliaţi, dacă nu se afiliază unui alt grup parlamentar. Deputaţii rămaşi neafiliaţi nu-şi pot constitui un grup parlamentar.(7) În cazul constituirii de noi grupuri parlamentare, acestea sunt prezentate plenului de către liderii lor, la începutul sesiunii parlamentare." – Art. 19 alin. (1): „Formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor este interzisă.“; – Art. 35 alin. (1): „Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor.“; – Art. 186 alin. (4): „Preşedintele Camerei nu va lua în considerare moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la alin. (1) şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură.“ Textul art. 186 alin. (1), la care face referire art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, are următorul cuprins: „Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări.“ 31. Autorii sesizării de neconstituţionalitate invocă, în susţinerea acesteia, următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, art. 66 alin. (3), potrivit căruia „Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora“, art. 67, potrivit căruia „Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor“, art. 69 privind mandatul reprezentativ şi art. 112 alin. (2), potrivit căruia „Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări“. De asemenea, se invocă încălcarea următoarelor dispoziţii din Regulamentul Camerei Deputaţilor: art. 92 alin. (2), potrivit căruia „Deputaţii pot prezenta şi proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaţilor“ şi art. 192, potrivit căruia „În cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni“. 32. Referitor la admisibilitatea sesizării de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost formulată în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie şi al art. 27 din Legea nr. 47/1992. Cu privire la autorii sesizării de neconstituţionalitate, Curtea observă că sesizarea a fost formulată de un număr de 63 deputaţi. Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992, sesizarea poate fi formulată numai de unul dintre preşedinţii celor două Camere, de un grup parlamentar sau de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Prin urmare, din această perspectivă, sesizarea formulată este admisibilă. 33. Referitor la obiectul sesizării de neconstituţionalitate, Curtea constată că acesta îl reprezintă dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6) şi (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) şi ale art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016. Aşadar, având în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă asupra regulamentelor Parlamentului, Curtea constată că, şi din această perspectivă, sesizarea formulată este admisibilă. 34. Analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 186 alin. (4) din Regulament, autorii sesizării susţin, în esenţă, că respingerea unui proiect de hotărâre, moţiune simplă sau moţiune de cenzură, de către preşedintele Camerei Deputaţilor, indiferent dacă aceste acte îndeplinesc sau nu condiţiile de constituţionalitate pentru a fi dezbătute şi adoptate, este neconstituţională, deoarece, pe de-o parte, încalcă principiul legalităţii prin nerespectarea art. 92 alin. (2) şi art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar, pe de altă parte, pentru că încalcă art. 61, art. 67 şi art. 112 alin. (2) din Constituţie. Totodată, se susţine că, analizând îndeplinirea condiţiilor de constituţionalitate, preşedintele Camerei Deputaţilor substituie competenţa rezervată Curţii Constituţionale prin art. 146 din Constituţie. Referitor la aceste critici, Curtea reţine, în primul rând, că textul criticat - art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor - prevede că preşedintele Camerei nu va lua în considerare moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la alin. (1) şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură. Potrivit alin. (1) al art. 186, moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări. Aşadar, textul criticat vizează doar moţiunile simple. 35. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că, în temeiul acestui text constituţional, Regulamentul Camerei Deputaţilor a instituit reguli de procedură a moţiunii simple în cap. IV: „Moţiuni, întrebări, interpelări, informarea deputaţilor, petiţii şi declaraţii politice“, subcapitolul 1: „Moţiuni“, după cum urmează: moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări [art. 186 alin. (1)]; până la încheierea dezbaterii unei moţiuni simple, un deputat care a semnat-o nu mai poate semna alte moţiuni simple în aceeaşi problemă [art. 186 alin. (2)]; preşedintele Camerei nu va lua în considerare moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la alin. (1) şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură [art. 186 alin. (4) - textul criticat]; moţiunile simple trebuie să fie motivate şi se depun la preşedintele de şedinţă în cursul şedinţelor publice [art. 187 alin. (1)]; după primirea moţiunii simple, preşedintele Camerei o comunică de îndată Guvernului şi o aduce la cunoştinţă Camerei, după care dispune afişarea ei la sediul Camerei Deputaţilor [art. 187 alin. (1)]; preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii simple, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia, înştiinţând Guvernul în acest sens [art. 188 alin. (1)]; moţiunile simple privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoţite de avizul Comisiei pentru politică externă şi cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe [art. 188 alin. (2)]; dezbaterea moţiunii simple se face cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 141-155 şi se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi [art. 189]; după începerea discutării moţiunii simple deputaţii nu îşi pot retrage adeziunea la moţiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moţiunii de către preşedintele Camerei [art. 190]; la moţiunile simple prezentate nu pot fi propuse amendamente [art. 191]; în cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni [art. 192]. 36. Curtea reţine că, fiind un act juridic inferior Constituţiei şi legilor, Regulamentul Camerei Deputaţilor nu poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări. Aceste reguli trebuie să permită doar valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, neputându-le afecta în ceea ce priveşte domeniul de reglementare şi conţinutul (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 45 şi nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994). 37. Curtea reţine că textul criticat reprezintă o normă de procedură referitoare la moţiunile simple (nu şi la moţiunile de cenzură), potrivit căreia preşedintele Camerei nu va lua în considerare moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la art. 186 alin. (1) - adică nu sunt iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi şi nu exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări - şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură. Aşadar, art. 186 alin. (4) instituie sancţiunea neluării în considerare a moţiunilor simple care nu îndeplinesc trei condiţii de admisibilitate a iniţiativei, referitoare la: titularii dreptului de iniţiativă a moţiunii simple - cel puţin 50 de deputaţi; obiectul moţiunii - exprimarea poziţiei acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări; scopul moţiunii - să nu aibă o finalitate specifică moţiunii de cenzură. 38. În ceea ce priveşte obiectul moţiunii simple, în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007), Curtea Constituţională a stabilit că aceasta este reglementată de Constituţie, în titlul III - „Autorităţile publice“, capitolul IV - „Raporturile Parlamentului cu Guvernul“, ca fiind o formă a controlului parlamentar asupra Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice. Condiţiile şi formele de exercitare a funcţiei de control parlamentar, precum şi limitele controlului rezultă din prevederile art. 111 şi art. 112 din Constituţie. Curtea a mai reţinut că, „în sistemul constituţional al României, ca şi în majoritatea celorlalte ţări, controlul parlamentar, în general, este fără sancţiune. Unica excepţie când controlul parlamentar are şi sancţiune este cea în care acest control se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului. Noţiunea de „moţiune simplă“ a fost introdusă în Constituţie cu prilejul revizuirii acesteia, când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit şi conţinutul moţiunii, Camera care o adoptă putând să îşi exprime poziţia nu numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe. Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are însă efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură“. Totodată, Curtea a constatat că, sub aspectul efectelor asupra Guvernului şi membrilor săi, există deosebiri substanţiale între cele două tipuri de moţiune. Astfel, Curtea a reţinut următoarele: „considerentele expuse în cele ce precedă nu duc la concluzia că moţiunea simplă nu are niciun fel de efecte juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Este incontestabil că moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o asemenea moţiune, Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă însă că Guvernul sau vreun alt organ al administraţiei publice ar fi obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie, care prin Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor exclusivă“. 39. Având în vedere această jurisprudenţă privind caracterul diferit al celor două tipuri de moţiuni - simplă şi de cenzură - atât sub aspectul efectelor lor, cât şi sub aspectul reglementării condiţiilor de iniţiativă şi ţinând cont de dispoziţiile Legii fundamentale, Curtea constată că, în cazul moţiunii simple, Constituţia - art. 112 alin. (2) - prevede doar posibilitatea unei Camere de a adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. În acord cu aceste prevederi constituţionale, art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor instituie reguli procedurale pentru adoptarea unei moţiuni simple, stabilind că aceasta poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi nu poate avea o finalitate specifică moţiunii de cenzură. În schimb, în cazul moţiunii de cenzură, însuşi art. 113 din Constituţie prevede norme procedurale, potrivit cărora moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, se comunică Guvernului la data depunerii şi se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. 40. În aceste condiţii, prevederile art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor [potrivit cărora preşedintele Camerei nu va lua în considerare moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la art. 186 alin. (1) - şi anume, dacă nu sunt iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi şi nu exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări - şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură] nu contravin dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Constituţie [care prevăd doar posibilitatea unei Camere de a adopta o moţiune simplă], întrucât instituie reguli de procedură pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi anume sancţiunea neluării în considerare a moţiunilor simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de Regulament, referitoare la titularii, obiectul şi scopul iniţiativei moţiunii simple. 41. Cât priveşte invocarea de către autorii sesizării a Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 - prin care Curtea Constituţională a constatat încălcarea principiului statului de drept în cazul unei moţiuni de cenzură, care îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 113 alin. (2) din Constituţie, dar care nu a fost supusă dezbaterii, ca urmare a refuzului preşedintelui Camerei de a proceda la dezbatere şi la adoptarea/respingerea acesteia - Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Astfel, în acel caz, problema de drept constituţional ridicată era, aşa cum a reţinut Curtea, „posibilitatea eventuală a blocării procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie prin invocarea dispoziţiilor art. 146 lit. e) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie“. Este adevărat că, prin decizia sus-menţionată, Curtea a constatat că „Parlamentul, prin reprezentantul său, şi anume preşedintele Senatului, refuză supunerea acesteia spre dezbatere în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, contrar prevederilor art. 114 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 113 alin. (3) din Constituţie. În acest mod opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul parlamentar este lipsit de eficienţă. Or, niciun instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept“. Însă, în acel caz, nu s-a ridicat problema reglementării condiţiilor privind exercitarea dreptului de iniţiativă a moţiunii de cenzură, condiţii instituite de art. 113 din Constituţie (potrivit căruia moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor), ci problema refuzului preşedintelui Senatului de a supuse moţiunea spre dezbatere în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. În acest sens, Curtea a stabilit că, la nivelul Parlamentului, „în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului“, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului. Aşadar, Curtea reţine că aceste considerente, aplicabile situaţiei în care preşedintele unei Camere refuză supunerea spre dezbatere a unei moţiuni, depusă în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulament, nu pot fi aplicate mutatis mutandis cauzei de faţă, în care se critică prevederea din Regulamentul Camerei Deputaţilor care instituie sancţiunea neluării în considerare a moţiunii simple care nu îndeplineşte condiţiile privind dreptul de iniţiativă. 42. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 61, art. 67 şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la art. 92 alin. (2) şi art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea reţine că autorii sesizării susţin, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor criticate, preşedintele Camerei întrerupe procedura de dezbatere şi de adoptare a actului juridic materializat în forma proiectului de hotărâre, moţiunii sau moţiunii de cenzură, deşi singura abilitată să se pronunţe în sensul admiterii sau respingerii proiectului de hotărâre, moţiunii simple sau moţiunii de cenzură este Camera Deputaţilor, potrivit art. 61 şi art. 67 din Constituţie. Totodată, se susţine că, în manifestarea dreptului de iniţiativă, deputaţii pot înregistra un proiect de act juridic care îmbracă forma moţiunii. 43. Referitor la actul Camerei Deputaţilor, adoptat ca urmare a dezbaterii unei moţiuni simple sau a unei moţiuni de cenzură, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 24 iulie 2017, paragraful 15, a constatat că moţiunea de cenzură, deşi prin excelenţă un act politic, produce consecinţe juridice în plan constituţional, astfel că ea trebuie adoptată procedural potrivit exigenţelor Constituţiei. Prin urmare, controlul de constituţionalitate asupra unei moţiuni de cenzură nu poate viza conţinutul sau motivele care au dus la adoptarea acesteia, ci numai aspectele strict formale de nivel constituţional referitoare la adoptarea sa. De aceea, Curtea a constatat că, deşi nu are drept elemente formale de identificare similare cu cele ale altor hotărâri parlamentare, moţiunea de cenzură este, în fond, tot o hotărâre adoptată de plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului, astfel încât intră în sfera de cuprindere a art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. 44. Având în vedere această jurisprudenţă, care vizează posibilitatea exercitării controlului de constituţionalitate asupra unei moţiuni de cenzură, în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi ţinând cont şi de dispoziţiile art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căruia „În cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni“, Curtea constată că moţiunea şi hotărârea sunt manifestări de voinţă distincte, ce rezultă ca expresie a unor competenţe diferite. Astfel, contrar susţinerilor autorilor sesizării, chiar dacă este adoptată printr-o hotărâre, moţiunii simple nu i se aplică, în ceea ce priveşte dreptul de iniţiativă, reglementările generale privind hotărârile Camerei Deputaţilor [cum este art. 92 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, inclus în secţiunea a 3-a intitulată „Procedura legislativă“, potrivit căruia „Deputaţii pot prezenta şi proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaţilor“], ci reglementările speciale privind moţiunile simple din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant. Astfel, referitor la condiţiile de exercitare a dreptului de iniţiativă, moţiunii simple i se aplică prevederile art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căruia moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări, iar nu art. 92 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, referitor la procedura legislativă. De asemenea, moţiunii de cenzură i se aplică, referitor la condiţiile de iniţiere, dispoziţiile constituţionale ale art. 113, precum şi ale art. 92 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aşa cum prevede art. 186 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. 45. Textul criticat - art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor - stabileşte sancţiunea neluării în considerare a moţiunilor simple care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 186 (şi anume să fie iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi să exprime poziţia acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări) sau a celor care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură. Or, instituirea, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor, a acestor condiţii prealabile depunerii şi dezbaterii moţiunii simple şi a sancţiunii corelative a neluării în considerare de către preşedintele Camerei Deputaţilor a moţiunilor simple care nu îndeplinesc aceste condiţii nu poate conduce de plano la neconstituţionalitatea textului criticat. 46. Curtea reţine că, în cadrul atribuţiei prevăzute de dispoziţia criticată, preşedintele Camerei Deputaţilor nu are posibilitatea de a analiza pe fond moţiunea, respingând-o sau admiţând-o, aşa cum susţin autorii sesizării, ci doar verifică îndeplinirea cerinţelor prevăzute de Regulament, referitoare la titularii, obiectul şi scopul moţiunii simple, şi nu le ia în considerare pe cele care nu îndeplinesc aceste cerinţe. Prin urmare, Curtea constată că exercitarea acestei prerogative a preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate fi arbitrară, ci aceasta este circumscrisă neîndeplinirii condiţiilor strict formale din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Astfel, este evident că, ulterior, după îndeplinirea tuturor cerinţelor regulamentare, se poate relua iniţiativa moţiunii simple, preşedintele Camerei fiind obligat, potrivit art. 188 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, să stabilească data dezbaterii moţiunii simple, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia, înştiinţând Guvernul în acest sens. 47. Pentru aceleaşi motive, Curtea constată că nici susţinerile autorilor sesizării, potrivit cărora niciun organ de conducere nu poate întrerupe procedura de dezbatere şi adoptare a actului juridic materializat în forma proiectului de hotărâre, moţiunii sau moţiunii de cenzură, deoarece manifestarea de voinţă politică se realizează în temeiul mandatului reprezentativ, nu pot fi reţinute. Astfel, prin neluarea în seamă a moţiunii simple care nu îndeplineşte condiţiile formale prevăzute de Regulament, preşedintele Camerei nu întrerupe procedura de adoptare şi dezbatere a moţiunii simple, ci doar verifică îndeplinirea acestor condiţii referitoare la iniţiativa moţiunii simple, condiţii prealabile procedurii de dezbatere şi adoptare, prevăzute în mod clar şi explicit în Regulament. Aşadar, în temeiul prevederilor criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor nu poate decide, în mod arbitrar, ce moţiuni simple pot fi supuse dezbaterii plenului. 48. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat în mod constant că „aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010). În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 242 lit. b) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, nerespectarea de către deputaţi a prevederilor regulamentare constituie abatere disciplinară parlamentară. 49. Curtea mai reţine că şi Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 18 noiembrie 2018, instituie atât condiţii referitoare la iniţiativa moţiunii simple, cât şi sancţiunea de a nu supune dezbaterii moţiunile care nu îndeplinesc aceste condiţii. Astfel, la art. 166 alin. (2) din acest regulament se prevede că „Preşedintele Senatului nu va supune dezbaterii moţiunile simple care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la art. 164 şi nici pe cele care vizează finalităţi specifice moţiunii de cenzură, prezentând Senatului motivele deciziei sale“, iar la art. 164 prevede că „(1) Moţiunea simplă exprimă poziţia Senatului într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. (2) Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. (3) Moţiunea simplă trebuie să fie întocmită corespunzător actelor juridice ale Senatului şi să cuprindă motivarea şi dispozitivul. Moţiunea se depune la preşedintele de şedinţă, în plenul Senatului“. Curtea observă că Regulamentul Senatului a reglementat şi obligaţia preşedintelui de a prezenta Senatului motivele deciziei sale de a nu supune dezbaterii moţiunile simple care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de acest regulament, reglementare ce nu are corespondent în Regulamentul Camerei Deputaţilor. Însă, Curtea reaminteşte că, în temeiul prevederilor constituţionale ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 64 privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, a reţinut, în jurisprudenţa sa, că „fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective. Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerei Deputaţilor, care nu este prevăzută de Constituţie, poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin urmare, Camera Deputaţilor este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare şi oportune pentru buna organizare şi funcţionare a sa“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 7 iunie 2011). 50. În consecinţă, pentru toate aceste motive, Curtea constată că susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 61 şi art. 67 din Constituţie sunt neîntemeiate. 51. Referitor la critica privind substituirea preşedintelui Camerei în competenţa Curţii Constituţionale, prin analiza îndeplinirii condiţiilor de constituţionalitate, se constată că nici aceasta nu poate fi primită. Este adevărat că, prin Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017, precitată, paragraful 15, Curtea a constatat că „moţiunea de cenzură, deşi prin excelenţă un act politic, produce consecinţe juridice în plan constituţional, astfel că ea trebuie adoptată procedural potrivit exigenţelor Constituţiei. Prin urmare, controlul de constituţionalitate asupra unei moţiuni de cenzură nu poate viza conţinutul sau motivele care au dus la adoptarea acesteia, ci numai aspectele strict formale de nivel constituţional referitoare la adoptarea sa“. Însă, în cazul moţiunii simple, aspectele strict formale pe care le analizează preşedintele Camerei sunt prevăzute în Regulamentul Camerei Deputaţilor, iar nu în Constituţie (spre deosebire de moţiunea de cenzură, în cazul căreia acestea sunt prevăzute în Constituţie). 52. Cu privire la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că acestea contravin dispoziţiilor art. 66 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu stipulează excluderea de la delegare a atribuţiei preşedintelui Camerei Deputaţilor prevăzute la art. 34 lit. a), potrivit căruia preşedintele „convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament“. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că, potrivit art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor“. Totodată, art. 35 alin. (2) are următorul conţinut: „Vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor“. 53. Curtea reţine că, referitor la modalitatea în care Parlamentul îşi desfăşoară activitatea, Legea fundamentală stabileşte în art. 66 alin. (1) şi (2) următoarele: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.“ De asemenea, Constituţia stabileşte, în mod expres şi în considerarea funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor, că acesta are obligaţia constituţională de a proceda la convocarea sesiunilor ordinare sau extraordinare. Astfel, art. 66 alin. (3) din Constituţie precizează: „convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.“ Reproducând fidel dispoziţiile Constituţiei, art. 34 lit. a) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, printre atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, aceea de a convoca deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform Regulamentului. Prin urmare, potrivit art. 66 alin. (3), solicitarea Preşedintelui României, a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, a Biroului permanent al Senatului ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor trebuie urmată de convocarea Camerelor parlamentare de preşedinţii acestora în sesiune extraordinară. 54. Cu privire la delegarea către vicepreşedinte a atribuţiei preşedintelui unei Camere a Parlamentului de convocare a sesiunii extraordinare, prin Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 114, Curtea - pronunţându-se în cadrul controlului de constituţionalitate a priori asupra unei legi adoptate în sesiunea extraordinară convocată de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor - a reţinut că „actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenţei legale pe care o au preşedinţii Camerelor; astfel, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă“. La paragraful 115 al acestei decizii, Curtea a constatat că, „potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor.“ În consecinţă, Curtea a constatat, la paragraful 117 din decizia sus-menţionată, că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară este semnată de un vicepreşedinte al acesteia, în substituirea preşedintelui, potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, iar, pe de altă parte, că nu are competenţa de a verifica modul de aplicare a regulamentelor parlamentare, ceea ce determină concluzia potrivit căreia legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare, cu respectarea art. 66 alin. (3) din Constituţie. 55. Ţinând cont de această jurisprudenţă, Curtea constată că susţinerile autorilor sesizării - potrivit cărora art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor este neconstituţional, deoarece nu stipulează excluderea de la delegare a atribuţiei preşedintelui Camerei Deputaţilor prevăzute la art. 34 lit. a), potrivit căruia preşedintele „convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament“ - nu sunt întemeiate. În consecinţă, art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu încalcă dispoziţiile art. 66 alin. (3) din Constituţie. 56. Cât priveşte invocarea de către autorii sesizării a Deciziei nr. 46 din 17 mai 1994, Curtea reţine că aceasta nu are legătură cu cauza de faţă. Astfel, prin această decizie, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 26 alin. (2) din Regulamentul Senatului [care prevedea că, în perioada în care preşedintele Senatului asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Senatului se exercită de către unul dintre vicepreşedinţi, ales de Senat], deoarece înlocuitorul preşedintelui Senatului, pe perioada cât acesta este suspendat din exerciţiul funcţiei, ar fi avut statutul juridic al unui preşedinte interimar, soluţie neconstituţională, întrucât, potrivit Constituţiei, preşedintele Senatului nu poate fi decât preşedinte de legislatură. 57. Cu privire la dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6) şi (7) şi ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, autorii sesizării susţin, în esenţă, că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 40 alin. (1) şi art. 69, deoarece lipsesc deputaţii ce au părăsit un grup parlamentar sau partidul pe lista căruia au fost aleşi de dreptul de a se asocia în vederea formării unui nou grup parlamentar. De asemenea, se susţine că art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor interzice unui partid care nu a participat în alegeri să formeze un grup parlamentar, chiar şi în ipoteza în care deputaţi ce au participat la alegeri pe listele aceluiaşi partid sunt membri ai partidului în discuţie şi îşi exprimă intenţia de a crea un grup parlamentar. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că dispoziţiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor fac parte din secţiunea a 2-a „Grupurile parlamentare“ a cap. I „Organizarea Camerei Deputaţilor“ şi reglementează regulile de constituire a grupurilor parlamentare, în temeiul art. 64 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.“ 58. Referindu-se la dreptul parlamentarilor de a forma grupuri parlamentare, drept prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie [devenit, ca urmare a revizuirii Constituţiei, art. 64 alin. (3)], prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Curtea a stabilit că „într-o interpretare juridică riguroasă este limpede că textul constituţional exprimă clar, fără dubii, că suntem în prezenţa unei facultăţi, a unei libertăţi de opţiune“. 59. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului de asociere, prevăzut de art. 40 din Constituţie, prin aceeaşi decizie, analizând constituţionalitatea unei text din Regulamentul Adunării Deputaţilor care reglementa posibilitatea deputaţilor de a se constitui în grupuri parlamentare, Curtea a decis că invocarea art. 37 (dreptul de asociere) din Constituţie [devenit, ca urmare a revizuirii Constituţiei, art. 40 alin. (1)] nu este relevantă, pentru simplul motiv că nici Parlamentul, nici Camerele sale, nici structurile interne nu sunt rezultatul dreptului de asociere, lor fiindu-le aplicabile celelalte dispoziţii constituţionale menţionate. 60. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 22 decembrie 2010, Curtea a reţinut că grupurile parlamentare reprezintă structuri organizatorice ale Camerelor Parlamentului, constituite pe bază de afinitate politică. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Constituţie, care consacră dreptul de asociere a cetăţenilor în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, Curtea a constatat că acestea nu au incidenţă în cauza referitoare la constituirea unor grupuri parlamentare. Astfel, nici Parlamentul, nici Camerele sale şi nici structurile interne ale Camerelor nu sunt un rezultat al dreptului de asociere. Curtea a mai reţinut că grupurile parlamentare reunesc deputaţi sau senatori având aceeaşi concepţie politică sau concepţii înrudite şi reprezintă, în esenţă, fragmente ale unei autorităţi publice, iar nu asociaţii, în sensul juridic al termenului. 61. Având în vedere această jurisprudenţă, Curtea constată că invocarea dreptului constituţional de asociere, potrivit căruia cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, nu are legătură cu dreptul parlamentarilor de a forma grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere, drept consacrat de art. 64 alin. (3) din Constituţie. 62. Pentru aceleaşi motive, nici critica potrivit căreia art. 13 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor îngrădeşte dreptul de constituire a grupurilor parlamentare şi, implicit, încalcă dreptul la asociere sub aspect temporal, instituind condiţia ca grupul parlamentar nou-format să fie prezentat de către liderul său la începutul sesiunii parlamentare, nu poate fi primită. 63. Referitor la încălcarea art. 69 din Constituţie, potrivit căruia, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi orice mandat imperativ este nul, autorii sesizării susţin, în esenţă, că mandatul deputaţilor se exercită în serviciul poporului, iar nu în serviciul partidului ai căror membri sunt sau au fost sau în serviciul grupului parlamentar de care aparţin sau au aparţinut. Aşadar, imposibilitatea deputatului de a participa la constituirea unui nou grup parlamentar, având drept considerent faptul că acesta a făcut anterior parte dintr-un grup parlamentar, reprezintă o îngrădire a mandatului său şi a exercitării obligaţiilor pe care acesta le are faţă de cetăţeni, având în vedere că acesta nu va putea exercita atribuţiile şi prerogativele pe care numai membrii sau liderul grupului le pot/poate avea. Cu privire la aceste susţineri, Curtea reţine că autorii sesizării sunt nemulţumiţi, în esenţă, de prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor care interzic formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor. 64. Curtea reţine că, în temeiul art. 64 alin. (3) din Constituţie, care consacră dreptul parlamentarului de a se organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere, Regulamentul Camerei Deputaţilor instituie următoarele reguli de constituire a grupurilor parlamentare: grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor formate din cel puţin 10 deputaţi [art. 13 alin. (1)]; deputaţii care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale pot forma grupuri parlamentare [art. 13 alin. (1)]; deputaţii care au candidat ca independenţi pot forma grupuri parlamentare [art. 13 alin. (1)]; deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot constitui un singur grup parlamentar [art. 13 alin. (1)]; deputaţii unui partid politic sau ai unei formaţiuni politice nu pot constitui decât un singur grup parlamentar [art. 13 alin. (2)]; deputaţii care au candidat pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi fac parte din partide politice diferite pot constitui grupuri parlamentare proprii ale partidelor politice din care fac parte [art. 13 alin. (3)]; grupurile parlamentare ale unor partide politice care au fuzionat pe parcursul unei legislaturi constituie un singur grup parlamentar sub denumirea partidului nou-înfiinţat prin fuziune, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind constituirea noului partid [art. 13 alin. (4)]; deputaţii partidelor politice, formaţiunilor politice, alianţelor politice sau ai alianţelor electorale, precum şi deputaţii independenţi care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar se pot reuni în grupuri parlamentare mixte ori se pot afilia altor grupuri parlamentare constituite potrivit alin. (1) [art. 13 alin. (5)]; deputaţii care părăsesc grupul parlamentar din care fac parte devin deputaţi neafiliaţi, dacă nu se afiliază unui alt grup parlamentar [art. 13 alin. (6)]; deputaţii rămaşi neafiliaţi nu-şi pot constitui un grup parlamentar [art. 13 alin. (6)]; în cazul constituirii de noi grupuri parlamentare, acestea sunt prezentate plenului de către liderii lor, la începutul sesiunii parlamentare [art. 13 alin. (7)]. 65. Cât priveşte rolul grupurilor parlamentare, exercitat prin liderii de grup, Curtea reţine că acesta rezultă, în esenţă, din următoarele aspecte: nominalizarea reprezentanţilor în comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor, în comisiile speciale sau de anchetă ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului; nominalizarea reprezentanţilor în instituţiile sau autorităţile publice aflate în subordinea Parlamentului României, în grupurile de prietenie interparlamentare, în structuri parlamentare internaţionale la care România este parte; propunerea candidaţilor grupului parlamentar pentru funcţiile de conducere şi pentru reprezentanţii acestuia în diverse structuri ale Camerei Deputaţilor, funcţii care îi revin de drept, conform ponderii grupului său parlamentar în configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi negocierilor între liderii de grup; solicitarea revocării din funcţie sau înlocuirea reprezentanţilor grupului parlamentar din structurile Camerei Deputaţilor; participarea liderului de grup la şedinţele Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi la dezbaterile acestuia fără a avea drept de vot; posibilitatea de a solicita plenului Camerei Deputaţilor: pauză pentru consultări, verificarea cvorumului, ţinerea unor şedinţe nepublice ale plenului, încheierea dezbaterilor în Camera Deputaţilor şi modificarea programului de lucru; prezentarea amendamentelor la proiectele de lege şi propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor; propunerea retrimiterii la comisie a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative; exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu verificarea constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. 66. Având în vedere acestea, Curtea reţine că unul dintre aspectele esenţiale ale rolului grupurilor parlamentare îl constituie implicarea în formarea diverselor structuri ale Camerelor Parlamentului, prin formularea de propuneri pentru alegerea componenţei birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. Ţinând seama de principiul constituirii birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice a Camerei, principiu consacrat de art. 64 alin. (5) din Constituţie [potrivit căruia „Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere“], propunerile grupurilor parlamentare pentru Biroul permanent şi comisiile parlamentare se fac în limita numărului de locuri ce revin grupurilor, stabilit în raport cu ponderea lor în totalitatea membrilor Camerei. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 16 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „În prima şedinţă de constituire a Camerei Deputaţilor, grupurile parlamentare sunt prezentate în ordinea mărimii acestora, rezultată în urma alegerilor.“ 67. În jurisprudenţa sa referitoare la constituirea grupurilor parlamentare, prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, precitată, Curtea a constatat că art. 66 din Constituţie [devenit, ca urmare a revizuirii Constituţiei, art. 69] stabileşte că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Acest text constituţional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În contextul constituţional românesc ce valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate pe care o are partidul sau pe care o au alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat este să nu-l realeagă. În consecinţă, deputatul are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale. Curtea a mai stabilit că „asupra modalităţilor, procedurilor şi condiţiilor în care aceste modificări ale componenţei grupurilor parlamentare vor putea avea loc, nu poate decide decât Camera Deputaţilor însăşi, potrivit principiului autonomiei regulamentare în virtutea căruia ea îşi stabileşte organizarea şi desfăşurarea propriei activităţi, respectându-se, fireşte, normele constituţionale care şi-ar găsi aplicaţii în astfel de situaţii“. Mai mult, Curtea a constatat că „este o altă problemă în cazul în care constituirea unui grup parlamentar, ca urmare a acestor renunţări, afilieri şi transferuri ar avea ca efect reprezentarea în Parlament a unui partid politic care nu a reuşit prin alegeri să-şi trimită în Parlament niciun candidat. O asemenea situaţie ar fi evident contrară Constituţiei şi mai ales acelor norme constituţionale care vorbesc de partide reprezentate în Parlament [a se vedea art. 102 alin. (1)]“. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 17 mai 2004. 68. De asemenea, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, precitată, Curtea a decis că art. 18 din Regulamentul Camerei Deputaţilor privind părăsirea unui grup parlamentar şi interdicţia trecerii în altul vine în contradicţie cu art. 61 alin. (3) [devenit art. 64 alin. (3)], precum şi cu art. 66 [devenit art. 69] din Constituţie, ca fiind o îngrădire a mandatului reprezentativ. Totodată, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, Curtea a constatat că „interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar dacă au părăsit grupul din care făceau parte, care au valoarea unor sancţiuni pentru părăsirea unui grup parlamentar, sunt neconstituţionale, întrucât atât părăsirea unui grup, cât şi trecerea sau afilierea ulterioară la altul, constituie modalităţi ale exercitării unuia şi aceluiaşi drept constituţional, prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie şi de alin. (1) al art. 13 din regulament.“ Curtea a mai stabilit că „cele arătate cu privire la părăsirea unui grup parlamentar sau la trecerea de la un grup parlamentar la altul, inclusiv afilierea, nu împiedică posibilitatea de a se stabili anumite reguli specifice ipotezelor avute în vedere pentru a nu se destabiliza activitatea parlamentară pe perioada desfăşurării sesiunii. Una dintre raţiunile regulamentului este tocmai asigurarea eficacităţii acestei activităţi. Astfel, în considerarea, de exemplu, a faptului că alegerea Biroului permanent se face la începutul fiecărei sesiuni, orice modificare a compoziţiei grupurilor ar putea fi corelată cu această regulă. Asemenea norme, ce se găsesc şi în practica altor parlamente, nu sunt neconstituţionale întrucât constituie modalităţi de exercitare a dreptului senatorilor de a se constitui în grupuri parlamentare ţinând seama şi de cerinţele asigurării stabilităţii organelor de lucru ale Senatului“. 69. Prin Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a reiterat faptul că a statuat în mod constant asupra posibilităţii neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenţi, sancţionând, de fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare care limitau acest drept, norme apreciate, în esenţă, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, care respinge orice formă de mandat imperativ. Aşadar, grupurile parlamentare nu sunt structuri obligatorii ale Parlamentului. Rezultând din uniunea voluntară a parlamentarilor, crearea grupurilor parlamentare constituie un drept, iar nu o obligaţie. Textul constituţional menţionat, referindu-se la acest drept al parlamentarilor, nu stabileşte nicio restricţie cât priveşte momentul exercitării acestuia. Prin urmare, Curtea a decis că nu este contrară Legii fundamentale constituirea, pe parcursul legislaturii, potrivit regulamentelor Camerelor şi cu respectarea Constituţiei, a unui grup parlamentar care nu a existat la începutul legislaturii, cu condiţia, desprinsă, de asemenea, din interpretarea normelor constituţionale, ca pe această cale să nu fie reprezentate în Parlament partide care nu au obţinut mandate la alegeri. 70. Având în vedere această jurisprudenţă, Curtea constată că ipotezele asupra cărora s-a pronunţat anterior vizau interdicţia trecerii unui parlamentar de la un grup parlamentar la altul şi interdicţia parlamentarilor independenţi de a-şi forma grup parlamentar. În speţa de faţă însă nu este vorba despre aceste ipoteze, astfel încât considerentele invocate de autorii sesizării din deciziile Curţii Constituţionale nu sunt relevante în cauza de faţă, care vizează interdicţia parlamentarilor rămaşi neafiliaţi de a-şi forma un grup parlamentar şi interdicţia formării unui grup parlamentar al unui partid care nu a obţinut mandate în urma alegerilor. 71. Dispoziţiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu neagă dreptul deputaţilor de a se organiza în grupuri parlamentare, aşa cum este acesta consacrat de art. 64 alin. (3) din Constituţie. Potrivit acestei norme constituţionale, acest drept se exercită în condiţiile prevăzute de Regulament, evident condiţii ce trebuie reglementate cu respectarea celorlalte prevederi constituţionale. Astfel, un deputat care a părăsit grupul parlamentar din care făcea parte are posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar constituit în conformitate cu art. 13 alin. (1) din Regulament. Deputaţii care nu au devenit membri ai unor grupuri parlamentare constituite la prima întrunire a Camerei Deputaţilor, precum şi deputaţii care nu s-au afiliat unor grupuri constituite în conformitate cu art. 13 alin. (1) după ce grupurile lor parlamentare s-au desfiinţat, după ce şi-au părăsit grupul parlamentar în care au fost membri sau după ce au fost excluşi ori au demisionat din partid, devin deputaţi neafiliaţi, potrivit art. 14 alin. (1) din Regulament. 72. Cu privire la interdicţia deputaţilor neafiliaţi de a-şi forma un grup parlamentar, prevăzută de art. 13 alin. (6), Curtea reţine că aceasta nu contravine posibilităţii neîngrădite a deputaţilor de a trece de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenţi dacă au părăsit grupul din care făceau parte - ca modalităţi ale exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 64 alin. (3). Interdicţia formării grupului parlamentar de către deputaţi neafiliaţi intervine după ce deputaţii respectivi şi-au exprimat opţiunea, în mod liber, în sensul de a nu deveni membri ai unor grupuri parlamentare sau de a nu se afilia unor grupuri parlamentare sau de a nu constitui un grup al deputaţilor independenţi, ipoteză în care devin deputaţi neafiliaţi. 73. Referitor la drepturile deputaţilor neafiliaţi, art. 14 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că deputaţii afiliaţi au următoarele drepturi: „a) să intervină la dezbaterile generale, respectiv la dezbaterea moţiunilor, printr-o singură intervenţie realizată de un reprezentant comun; b) să delege un reprezentant comun, în calitate de observator fără drept de vot la lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare; c) să participe la delegaţiile în străinătate ale grupurilor de prietenie, ale comisiilor permanente sau pe bază de invitaţii personale, cu acordul Biroului permanent“. De asemenea, art. 14 alin. (2) prevede că acestor deputaţi „li se vor pune la dispoziţie pentru folosinţă comună, de către secretarul general, pe baza deciziei Biroului permanent, o sală de şedinţă, logistica adecvată, un autoturism şi personal tehnic compus dintr-un şofer şi o secretară“. 74. Curtea reţine că interdicţia deputaţilor neafiliaţi de a-şi forma un grup parlamentar şi interdicţia formării unui grup parlamentar al unui partid care nu a obţinut mandate în urma alegerilor derivă din principiul electiv în constituirea Parlamentului şi din necesitatea de reprezentativitate izvorâtă din alegeri. Astfel, în aceste situaţii, nu se pune în discuţie posibilitatea neîngrădită de a trece de la un grup parlamentar la altul sau afilierea la alt grup parlamentar sau posibilitatea constituirii unui nou grup parlamentar al independenţilor, ci, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, „este o altă problemă în cazul în care constituirea unui grup parlamentar, ca urmare a acestor renunţări, afilieri şi transferuri ar avea ca efect reprezentarea în Parlament a unui partid politic care nu a reuşit prin alegeri să-şi trimită în Parlament niciun candidat. O asemenea situaţie ar fi evident contrară Constituţiei şi mai ales acelor norme constituţionale care vorbesc de partide reprezentate în Parlament“. 75. Referitor la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile criticate reprezintă o îngrădire a mandatului de deputat şi a exercitării obligaţiilor pe care acesta le are faţă de cetăţeni, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. Această obligaţie constituţională trebuie respectată, indiferent dacă aceştia fac sau nu parte dintr-un grup parlamentar şi indiferent din ce grup parlamentar fac parte. 76. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apare cu evidenţă faptul că dispoziţiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu contravin prevederilor art. 69 din Legea fundamentală, care consacră mandatul reprezentativ. Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu poate reţine nici susţinerile autorilor potrivit cărora, prin îngrădirea mai sus menţionată, subzistă o încălcare gravă a democraţiei, care nu îi mai poate susţine acesteia principiile şi valorile de care se bucură. 77. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia interdicţia prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în sensul că deputaţii rămaşi neafiliaţi nu îşi pot constitui un grup parlamentar, nu are o reglementare similară în Regulamentul Senatului, Curtea constată că aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate. Astfel cum prevede art. 64 alin. (3) din Constituţie, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. De altfel, potrivit art. 16 alin. (7) din Regulamentul Senatului, „Este interzisă constituirea unui grup parlamentar care să reprezinte sau să poarte denumirea unui partid, a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, a unei alianţe electorale sau alianţe politice care nu a obţinut mandate de senator în alegeri.“ 78. În final, Curtea observă că susţinerile autorilor sesizării potrivit cărora interdicţia de formare a unui nou grup parlamentar, prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, creează mijlocul de constrângere perfect pentru ca un partid sau liderul acestuia să poată obliga deputaţii ce deţin funcţii în comisii să rămână legaţi de grupul parlamentar de care aparţin în acel moment, întrucât, în caz contrar, şi-ar pierde aceste funcţii şi nu ar mai avea niciun mijloc de a accede ulterior ca urmare a imposibilităţii de constituire a unui nou grup, nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci aspecte referitoare la relaţia politică dintre un partid şi grupul său parlamentar. 79. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de 63 de deputaţi şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (1), (6) şi (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) şi art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
