Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Dumitru Dumitru în Dosarul nr. 46.123/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.712D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă partea Administraţia Naţională „Apele Române“ prin doamna avocat Nicoleta Ionaşcu şi domnul avocat Petre Cristian, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentanţilor părţii Administraţia Naţională „Apele Române“, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. De asemenea arată că suspendarea raportului de muncă al salariatului trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută nu încalcă prezumţia de vinovăţie, întrucât nu este decât o măsură temporară, ce protejează drepturile angajatorului, iar restrângerea dreptului la muncă este proporţională cu scopul urmărit. În plus, salariatul se poate angaja la un alt angajator, iar dacă se constată nevinovăţia sa, i se vor restitui drepturile salariale de care a fost lipsit pe timpul suspendării contractului individual de muncă. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 81 din 26 februarie 2015. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 10 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 46.123/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Dumitru Dumitru în cadrul unui litigiu de muncă. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, care prevăd posibilitatea angajatorului de a suspenda, din iniţiativă proprie, contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sunt contrare art. 41 şi art. 53 din Constituţie. În acest sens arată că decizia angajatorului poate fi abuzivă, iar dispoziţiile legale ar trebui să prevadă garanţii care să asigure obiectivitatea şi temeinicia suspendării raportului de muncă. Or, art. 52 alin. (1) lit.b) din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare în întregime la dispoziţia angajatorului. 7. În susţinerea criticilor formulate arată că în cazul său plângerea penală a fost formulată de angajator, „iar faptul că plângerea astfel formulată a ajuns să fie trimisă în judecată subliniază faptul că suspendarea de către angajator a contractului individual de muncă este arbitrară, nefiind temeiuri şi fundamentări concrete care să conducă la existenţa suspiciunii rezonabile că menţinerea subsemnatului în activitate pe perioada soluţionării de către instanţele de judecată a cauzei penale ar justifica apărarea intereselor angajatorului de un eventual pericol rezultat prin continuarea activităţii de către subsemnatul în cadrul ANAR.“ Mai arată că a fost trimis în judecată doar pentru una dintre cele trei fapte pentru care s-a formulat plângere penală, împrejurare care demonstrează atât prestabilirea unor situaţii voit incriminatoare, cât şi subiectivismul şi incapacitatea angajatorului, prin reprezentanţii săi, de a stabili proporţionalitatea între gravitatea unor fapte şi măsurile pe care ANAR le poate dispune. Caracterul disproporţionat al suspendării raportului de muncă este demonstrat şi de faptul că, în raport cu alţi salariaţi, angajatorul nu a dispus aceeaşi măsură. Prin urmare, textul de lege criticat lasă loc angajatorului de a dispune discreţionar şi inadecvat asupra împrejurărilor concrete pe care îşi fundamentează decizia de suspendare, cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (11), art. 41 alin. (1), art. 47 alin. (1), art. 53 şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. 8. Autorul excepţiei consideră că măsura suspendării reprezintă o sancţiune accesorie sancţiunii principale ce se stabileşte prin hotărârea de condamnare definitivă şi nu poate fi anterioară acesteia din urmă. Totodată, arată că, în condiţiile în care pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea definitivă a hotărârii de către instanţa de judecată, operează principiul prezumţiei de nevinovăţie, nu poate fi lăsată la latitudinea angajatorului posibilitatea ca acesta să stabilească dacă faptele pentru care angajatul a fost trimis în judecată sunt incompatibile cu funcţia deţinută. 9. De asemenea susţine că, pe tot parcursul procesului penal, îi este afectat nivelul de trai prin suprimarea veniturilor realizate din muncă. 10. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor din Constituţie invocate. În acest sens arată că reglementările legale prezumă buna-credinţă a părţilor în exercitarea drepturilor prevăzute de lege, astfel că nu se poate presupune că angajatorul a acţionat plecând de la convingerea că salariatul se face vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată. Din intenţia legiuitorului şi din expunerea de motive a măsurii nu rezultă că scopul măsurii de suspendare ar fi unul punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu, în măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de serviciu, prevenindu-se astfel alte posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte. De asemenea reţine că legea a prevăzut ca garanţie a respectării dreptului individual al salariatului plata unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. 11. Instanţa de judecată consideră că nu sunt încălcate prevederile art. 41 din Constituţie, întrucât măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o măsură temporară, putând fi dispusă de angajator faţă de salariatul împotriva căruia s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea de infracţiuni incompatibile cu funcţia deţinută. Pe perioada suspendării, salariatul nu poate deţine funcţia cu care este incompatibilă fapta pentru care s-a formulat plângerea penală, dar nu este împiedicat să se încadreze la altă unitate ori în altă funcţie chiar la aceeaşi unitate. Pentru aceleaşi motive nu poate fi reţinută nici critica raportată la art. 47 alin. (1) din Constituţie. 12. În ceea ce priveşte art. 49 şi art. 51 din Constituţie apreciază că acestea nu sunt incidente. 13. În sfârşit, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 53 din Constituţie, instanţa de judecată arată că restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei este temporară şi proporţională cu scopul urmărit de legiuitor şi angajator şi nu presupune decât o îngrădire minimă a dreptului la muncă, care poate fi exercitat la acelaşi angajator pe altă funcţie sau chiar la altul, fiind dublat şi de o garanţie materială. 14. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 15. Guvernul, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, arată că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. 16. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale şi invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: […] b)în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.“ 20. Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii de lege contravin următoarelor texte din Constituţie: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 47 alin. (1) referitor la nivelul de trai, art. 49 referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor, art. 51 privind dreptul de petiţionare şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că argumentele invocate de autorul excepţiei în critica pe care o formulează împotriva dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 reiau, în esenţă, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, prin a fost constatată neconstituţionalitatea primei teze a textului de lege mai sus amintit. Astfel, autorul excepţiei arată că posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă din proprie iniţiativă, atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, nu este însoţită de suficiente garanţii pentru a proteja salariatul împotriva unor decizii abuzive şi nejustificate ale angajatorului, astfel că sunt încălcate o serie de drepturi fundamentale ale salariatului. 22. Faţă de aceste critici, Curtea reţine că cele două ipoteze ale art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 sunt în mod evident diferite, aspect reţinut, de altfel, chiar prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, paragraful 35, în care a arătat că „spre deosebire de situaţia altor categorii socioprofesionale, când suspendarea operează ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi/sau a trimiterii în judecată, acte dispuse de magistraţi, având un caracter obiectiv, extrinsec raporturilor dintre cel care desfăşoară activitatea profesională şi instituţia, autoritatea ori corpul profesional din care face parte, suspendarea contractului de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 se poate dispune de către angajator ca urmare a plângerii penale pe care tot el o formulează împotriva salariatului, de voinţa acestuia depinzând, deopotrivă, cauza suspendării contractului de muncă şi instituirea acestei măsuri.“ Prin urmare, cea de-a două teză a art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 se deosebeşte de teza declarată neconstituţională de Curtea Constituţională prin caracterul obiectiv al cauzei care determină suspendarea, respectiv trimiterea în judecată a salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, independent de iniţiativa angajatorului. Chiar dacă, aşa cum este cazul în speţă, plângerea penală a fost formulată de către angajator, această împrejurare nu mai constituie în prezent, ca urmare a Deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2015, o cauză de suspendare a contractului individual de muncă, fiind necesar ca organele judiciare să dispună trimiterea în judecată a salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută. Art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală prevede că trimiterea în judecată se dispune, prin rechizitoriu, de către procuror „atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate“, iar „din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal“. Aşa fiind, Curtea apreciază că argumentele invocate de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate. 23. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile constituţionale referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor şi dreptul de petiţionare, Curtea apreciază că acestea nu sunt incidente, neavând legătură cu textul de lege supus controlului de constituţionalitate. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Dumitru în Dosarul nr. 46.123/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
