Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, excepţie ridicată de Regia Autonomă Aeroportul Oradea în Dosarul nr. 5.201/111/CA/2016 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 669D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 482 din 17 septembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 11 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.201/111/CA/2016, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Regia Autonomă Aeroportul Oradea într-o cauză având ca obiect un „litigiu privind achiziţiile publice - plata costuri suplimentare“. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, spre deosebire de dreptul comun, Legea nr. 101/2016 prevede că, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs este obligată să soluţioneze în toate cazurile fondul cauzei, chiar şi în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Or, Curtea Constituţională a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13). De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă în primă instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. 6. În acest context, autoarea excepţiei susţine că soluţia legislativă consacrată de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 este neconstituţională şi apreciază că se impune a se clarifica faptul că instanţele de recurs „rejudecă“ fondul cauzei, doar în cauzele în care fondul a fost soluţionat de instanţele de fond. În ceea ce priveşte încălcarea art. 24 din Constituţie, autoarea excepţiei susţine că prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate în fond se aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi, în special, dreptului la apărare, consacrate atât de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi de Constituţia României. Or, statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare. Lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunţate în fond echivalează cu imposibilitatea de a remedia deficienţele hotărârii, dreptul la apărare devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic. În plus, recursul nu este o cale de atac devolutivă, existând astfel chestiuni de drept şi de fapt care pot fi lămurite doar în faza cercetării judecătoreşti a fondului, numai în acest fel fiind asigurat pe deplin dreptul la apărare. Aşa fiind, susţine că, prin eliminarea căii de atac împotriva hotărârii pronunţate în fond, reglementarea criticată înlătură dreptul părţilor de a se prevala de toate garanţiile procesuale specifice accesului liber la justiţie. 7. Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, iar soluţia legislativă consacrată de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 este neconstituţională. Instanţa de judecată apreciază astfel că textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 21, 24 şi 129 din Constituţie, întrucât prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate în fond se aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi, în special, dreptului la apărare, drepturi consacrate atât de Legea fundamentală, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Susţine că soluţionarea de către instanţa de recurs, pentru prima dată şi cu titlu definitiv, a fondului cauzei, exclude de la controlul imediat al instanţei ierarhic superioare legalitatea şi temeinicia soluţiei şi conduce la încălcarea accesului liber la justiţie, în condiţiile în care părţile litigante nu beneficiază de o garanţie procedurală efectivă şi imediată pentru a se putea apăra în mod corespunzător. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, potrivit cărora „În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond.“ 12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 care consacră accesul liber la justiţie, ale art. 24 care consacră dreptul la apărare şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 436 din 24 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 28 octombrie 2021, s-a statuat că „Legea nr. 101/2016 transpune Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac faţă de atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse şi a contractelor publice de lucrări, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 395 din 30 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, şi Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziţii publice ale entităţilor care desfăşoară activităţi în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi telecomunicaţiilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 76 din 23 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. (1) din Directiva 89/665/CEE, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce priveşte procedurile de atribuire a contractelor care intră în domeniul de aplicare circumscris, deciziile luate de autorităţile contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente şi, în special, cât mai rapide posibil, în conformitate cu condiţiile stabilite prin directivă. (...) Din economia acestei directive reiese că organismele responsabile cu procedurile privind căile de atac pot fi atât instanţele judecătoreşti, cât şi alte autorităţi care nu sunt de natură judiciară. În situaţia în care calea de atac este prevăzută în faţa unor autorităţi (organisme) ce nu sunt de natură judiciară, trebuie prevăzute dispoziţii pentru a garanta că procedurile prin care o măsură presupus ilegală luată de organismul competent privind căile de atac sau orice presupusă deficienţă în exercitarea competenţelor acordate acestuia pot face obiectul unei căi de atac în faţa instanţei judecătoreşti sau al unei căi de atac în faţa unui alt organism care este o instanţă sau un tribunal în înţelesul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi este independent atât faţă de autoritatea contractantă, cât şi faţă de organismul competent privind căile de atac. Prin urmare, potrivit directivei menţionate, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că procedurile privind căile de atac sunt accesibile, în conformitate cu reglementări detaliate care pot fi stabilite de statele membre, oricărei persoane care este sau a fost interesată de obţinerea unui anumit contract public de achiziţie de produse sau a unui contract public de lucrări şi care a fost sau riscă să fie lezată de o presupusă încălcare. La nivel naţional, Legea nr. 101/2016 reglementează remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Prin urmare, în virtutea art. 2 din lege, orice persoană care se consideră vătămată întrun drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorităţi contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri poate solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, potrivit prevederilor acestei legi; de asemenea, oricare dintre membrii unei asocieri a unor operatori economici, fără personalitate juridică, poate formula orice cale de atac reglementată de această lege. În concret, legiuitorul a dat efectivitate prevederilor constituţionale ale art. 148 alin. (2) şi (4) cu privire la principiul priorităţii dreptului european, coroborate cu cele ale art. 21 care consacră accesul liber la justiţie şi a creat cadrul legal pentru exercitarea acestui drept fundamental, reglementând sistemul de remedii, şi, astfel, pentru soluţionarea contestaţiei, persoana care se consideră vătămată se poate adresa: (i) fie pe cale administrativ-jurisdicţională Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor; (ii) fie pe cale judiciară instanţei de judecată, potrivit art. 4 din Legea nr. 101/2016.“ 14. Raportat la criticile formulate în cauză, Curtea reţine că art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 a mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind Decizia nr. 482 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 29 aprilie 2020, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, întrucât „acestea sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie, privind termenele de judecată şi modalitatea administrării probelor în cazul judecării cererilor referitoare la contractele de achiziţie publică. Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii este o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi urgente, adaptată raporturilor din materia contractelor de achiziţie publică. Regulile de procedură prevăzute de aceste dispoziţii se aplică în mod echitabil atât autorităţii contractante, cât şi operatorului economic vizat de ipoteza normei, fără a fi favorizată o categorie sau alta (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 34 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2011).“ 15. Curtea reţine că, prin conţinutul său normativ, art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 reprezintă o normă specială de procedură, adoptată de legiuitor în considerarea caracterului urgent al cauzelor din materia achiziţiilor publice. În acest sens sunt de altfel şi considerentele Deciziei nr. 482 din 17 septembrie 2019, precitată, prin care Curtea a reţinut că „soluţia legislativă criticată ţine cont de faptul că subiectele de drept implicate în această categorie de litigii sunt profesionişti. Cu alte cuvinte, procedura contractelor de achiziţie publică presupune etape prealabile în care părţile implicate pot solicita şi primi clarificări înainte de a se ajunge în faţa instanţei judecătoreşti. Aşadar, acestea cunosc deja care sunt aspectele divergente, fapt care se concretizează, de obicei, în documentaţia depusă la dosarul cauzei ce urmează a fi soluţionat de instanţa judecătorească. Mai mult decât atât, finalitatea acestor proceduri de achiziţie este, de multe ori strâns legată şi de anualitatea şi execuţia bugetară, de alocarea unor fonduri atât din bugetul naţional, cât şi din fondurile Uniunii Europene. Or, eventualele încălcări ale termenelor stabilite prin contractele de finanţate produc consecinţe ce pot fi sancţionate de autorităţile competente prin rezilierea contractelor de finanţare, aplicarea unor corecţii financiare sau chiar suspendarea sau respingerea parţială sau totală de la plată a cererilor pentru asemenea fonduri, fie că este vorba despre operaţiuni anuale sau despre operaţiuni multianuale. Toate aceste aspecte concură la realizarea cu transparenţă a procedurilor, desfăşurarea cu celeritate a proceselor în materia achiziţiilor publice, în scopul evitării tergiversării şi pentru realizarea scopului pentru care a fost adoptat cadrul legislativ respectiv. Totodată, prevederile legale criticate au drept scop antrenarea şi responsabilizarea tuturor celor care au un interes în finalitatea procedurilor de achiziţie publică, cu precădere a participanţilor la procedură - autoritate contractantă, operatorii economici interesaţi să participe la procedura de atribuire, respectiv, după caz, operatorii economici participanţi la procedura de atribuire. De asemenea, instanţa judecătorească trebuie să concure la celeritatea procedurii, astfel încât procesele să nu se prelungească excesiv.“ 16. În jurisprudenţa sa, de exemplu Decizia nr. 1.554 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 8 martie 2012, Curtea a mai statuat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească regulile de procedură cu aplicabilitate generală, dar şi unele reguli speciale, derogatorii, în considerarea unor situaţii deosebite, fără ca acestea să poată fi contrare liberului acces la justiţie, dreptului la apărare sau dispoziţiilor fundamentale referitoare la statul de drept. În acest sens sunt prevederile criticate din Legea nr. 101/2016, ce constituie norme de procedură, prin care se reglementează soluţionarea contestaţiilor privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, stabilind obligaţiile judecătorului, termenul de depunere a întâmpinării şi a răspunsului la aceasta şi la cererea reconvenţională, precum şi stabilirea primului termen de judecată şi a celor ulterioare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la respectarea principiului celerităţii procedurilor judiciare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, prin impunerea respectării unui termen rezonabil, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale subliniază importanţa faptului că „justiţia trebuie să fie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea (Hotărârea din 27 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, paragraful 61), statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare (Hotărârea din 23 octombrie 1990, pronunţată în Cauza Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, paragraful 73).“ 17. Curtea observă, de altfel, că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia deduce neconstituţionalitatea reglementării criticate pornind de la o analiză comparativă a prevederilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 cu cele ale art. 498 din Codul de procedură civilă, apreciind că, spre deosebire de dreptul comun, Legea nr. 101/2016 prevede că, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs este obligată să soluţioneze în toate cazurile fondul cauzei, chiar şi în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Autoarea excepţiei susţine că soluţia legislativă consacrată de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 este neconstituţională, fiind contrară art. 21 şi 129 din Constituţie, context în care solicită ca normele supuse controlului de constituţionalitate să primească o interpretare efectuată de către instanţa de contencios constituţional, interpretare prin care „se impune a se clarifica faptul că instanţele de recurs «rejudecă» fondul cauzei, doar în cauzele în care fondul a fost soluţionat de instanţele de fond (de altfel cuvântul rejudecat neputând avea decât semnificaţia unei judecări anterioare a fondului)“. 18. Din perspectiva criticii astfel formulate, Curtea învederează faptul că aspectele privind modalitatea de aplicare şi interpretare a normelor juridice revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei sau, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excedând, însă, sferei controlului de constituţionalitate. În acest context, Curtea reţine că prin Decizia nr. 40 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 31 iulie 2020, paragrafele 152-157, instanţa supremă a reţinut că „din perspectiva Legii nr. 101/2016, dreptul comun în materie îl constituie Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi nu normele din Codul de procedură civilă, ce constituie dispoziţiile legii civile de drept comun şi care completează legea specială (devin incidente) numai în măsura în care nu sunt contrare acesteia. Aşadar, trimiterea la dispoziţiile dreptului comun cuprinsă în modificarea intervenită prin Legea nr. 212/2018 vizează exclusiv normele de reglementare a competenţei materiale (funcţională şi procesuală) a instanţei civile competente să soluţioneze litigiile decurgând din executarea contractelor administrative, fără ca această trimitere să poată fi extinsă implicit şi asupra căii de atac sau procedurii de judecată de drept comun în materie civilă, în condiţiile în care prevederile cuprinse în Legea nr. 101/2016 sunt norme speciale, nu numai prin raportare la procedura de drept comun în materie civilă, ci chiar şi prin raportare la dreptul comun în materia contenciosului administrativ. O interpretare în sensul modificării implicite a procedurii de soluţionare a căii de atac în litigiile decurgând din executarea contractelor administrative în sensul aplicării normelor de procedură de drept comun în materie civilă ar presupune ca, în privinţa litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative, calea de atac să fie apelul, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii din primă instanţă, şi, respectiv, recursul, ce poate fi declarat tot într-un termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei din apel, iar în ipoteza judecării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, soluţia neputând fi decât aceea de trimitere spre rejudecare, ceea ce presupune reluarea judecăţii cel puţin din faza procesuală a apelului. Ţinând cont de faptul că, deşi a dat în competenţa de soluţionare a instanţei civile de drept comun litigiile decurgând din executarea contractelor administrative, legiuitorul a prevăzut în mod expres că aceste litigii se soluţionează «de urgenţă şi cu precădere», fiind evident că termenele şi soluţiile reglementate în procedura de drept comun din materie civilă nu pot fi considerate compatibile cu celelalte dispoziţii speciale ale Legii nr. 101/2016“. O astfel de interpretare ar lipsi de eficienţă modificările adoptate de legiuitor prin Legea nr. 212/2018, respectiv de reducere a duratei de soluţionare a dosarelor, atât din perspectiva duratei care trece între data depunerii cererii şi data la care se acordă primul termen de judecată, cât şi în ce priveşte durata dintre sesizarea instanţei şi finalizarea definitivă a litigiului. De altfel, intenţia legiuitorului de a păstra procedura specială de judecată inclusiv în privinţa litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative rezultă şi din ultima modificare a Legii nr. 101/2016, adusă potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice. 19. Curtea Constituţională constată că în practica instanţelor de judecată (curţilor de apel) s-a reţinut că prevederile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 sunt norme speciale de procedură, care justifică reglementarea criticată tocmai prin prisma interesului superior al celerităţii în litigiile de achiziţii publice. S-a subliniat, de asemenea, că în faţa instanţei de judecată, litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Potrivit prevederilor criticate, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond, iar problema care suscită interes din partea autoarei excepţiei este aceea care derivă din folosirea de către legiuitor a sintagmei „rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond“. 20. Referitor la această problemă de drept, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 40 din 18 mai 2020, precitată, din perspectiva Legii nr. 101/2016, dreptul comun în materie îl constituie Legea nr. 554/2004, şi nu normele din Codul de procedură civilă, astfel încât, în acord cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul are, prin excepţie de la normele de drept comun reglementate de Codul de procedură civilă, caracter devolutiv. Astfel, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificat prin Legea nr. 76/2012, prevede că, „în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. În cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond.“ 21. Aşadar, în materia soluţionării recursului formulat în condiţiile Legii nr. 101/2016, sintagma „rejudecă, în toate cazurile“ cuprinsă în textul art. 55 alin. (5) din lege conduce la concluzia că, spre deosebire de norma cu caracter general prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, norma specială prevăzută de art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 conferă posibilitatea ca instanţa de recurs, în cazul admiterii recursului, să rejudece litigiul în fond şi atunci când instanţa de fond a soluţionat litigiul fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Regia Autonomă Aeroportul Oradea în Dosarul nr. 5.201/111/CA/2016 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
