Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 836 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 836 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 505 din 23 mai 2022

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae     │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea „Tom-Consult Intermed“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.331/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.610D/2019.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că există jurisprudenţă relevantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 425 din 17 iunie 2021.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 18 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 13.331/3/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie invocată de Societatea „Tom-Consult Intermed“ - S.R.L. din Bucureşti într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv o hotărâre de consiliu local prin care s-a constatat încadrarea unui imobil în categoria de imobil neîngrijit.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt confuze şi de natură a determina interpretări şi măsuri arbitrare din partea consiliului local. Pentru corectarea situaţiei se impune controlul de constituţionalitate, în sensul de a se stabili modul de aplicare progresiv şi anual a procentului de majorare al impozitului, în mod ascendent, până la procentul maxim de 500%.
    6. De asemenea, prin modul în care s-a efectuat această majorare, cu un procent foarte mare de la început, care nu respectă gradul progresiv de majorare în funcţie de neconformarea privind reabilitarea faţadelor imobilelor aflate în proprietatea societăţii, se creează un regim fiscal discriminatoriu, nefiind respectat principiul egalităţii în faţa legii.
    7. Discriminarea mai provine şi din interpretarea coroborată a prevederilor legale criticate cu dispoziţiile art. 456 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, care prevăd, printre altele, că nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau de agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public, precum şi cu dispoziţiile art. 464 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd, printre altele, că pentru terenurile aflate în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice sau de agrement, nu se datorează impozit/taxă. Astfel, apare o discriminare între proprietatea publică şi cea privată. Situaţia apare şi mai evidentă atunci când unitatea administrativ-teritorială este coproprietara unui imobil în privinţa căruia a fost emisă o decizie de impunere.
    8. Orice prestaţie de natură fiscală trebuie stabilită prin lege, neputându-se lăsa acest lucru în competenţa organelor autorităţilor publice locale. Mai mult, delegarea atribuţiilor de impunere fiscală în favoarea autorităţilor locale creează discriminare între diverse regiuni sau unităţi administrativ-teritoriale, atât în ceea ce priveşte reglementarea unui anumit tip de impozit (pentru neîngrijirea proprietăţii imobiliare), cât şi în ceea ce priveşte cuantumul acestuia (care se stabileşte după criterii aleatorii şi diferenţiate, reglementate la nivel local), ceea ce contravine exigenţelor de egalitate a cetăţenilor în faţa legii, aceştia riscând să fie supuşi fiscalizării diferite în raport cu voinţa subiectivă a autorităţilor locale, deşi, constituţional, sistemul de fiscalizare este conceput ca un sistem unitar, uniform.
    9. În egală măsură, acordarea competenţei de reglementare a impunerii către autorităţile locale elimină atributul de predictibilitate ce trebuie să caracterizeze sarcina fiscală şi apare ca excesivă, generând incertitudine atât cu privire la existenţa acestui tip de datorie fiscală, cât şi cu privire la întinderea acesteia şi condiţiile/criteriile care configurează aplicarea unei noi sancţiuni (de natură fiscală) persoanelor care nu îşi îngrijesc proprietatea imobiliară.
    10. Măsura supraimpozitării nu poate duce la realizarea scopului propus (îmbunătăţirea aspectului urbanistic al localităţilor din România) atât timp cât pentru stat şi unităţile sale administrativ-teritoriale - proprietare ale unui fond imobiliar în bună parte afectat de neîngrijire nu este impusă aceeaşi măsură.
    11. Sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale criticate se aplică pentru un comportament nefiscal, aspectul exterior al proprietăţii fiind stabilit ca suficient pentru aplicarea sancţiunii. Astfel, se încalcă prezumţia de nevinovăţie, principiu incident în orice relaţie sau raport juridic cu alte persoane ori cu autorităţile publice, independent de existenţa unei acuzaţii în materie penală sau contravenţională.
    12. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că aspectele semnalate vizează aplicarea normei legale.
    13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, care au următorul cuprins: „Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la 500% pentru clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan.“
    17. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi ale art. 56 alin. (1) şi (2) - Contribuţii financiare. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate deduce în mod rezonabil că autoarea acesteia a înţeles să invoce şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii.
    18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 425 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 24 august 2021, paragrafele 14-24, şi Decizia nr. 572 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 27 aprilie 2020, paragrafele 29-39, Curtea s-a mai pronunţat cu privire la soluţia legislativă criticată, constatând constituţionalitatea acestora. Prin deciziile antereferite, Curtea a constatat că măsura legală instituită este proporţională cu scopul urmărit, respectiv constituirea de resurse financiare la bugetul local. Practic, dispoziţiile legale criticate permit autorităţilor locale să majoreze cotele de impozitare pe baza unor criterii precum cele economice, sociale, geografice, dar şi în funcţie de necesităţile bugetare locale. Legea fixează, în acelaşi timp, şi o limită maximă la care pot apela autorităţile locale. Astfel, se poate avea în vedere împărţirea pe zone a unui oraş (zonă centrală - periferie, zone prospere din punct de vedere economic - zone defavorizate). Atât timp cât criteriile folosite se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, astfel de prevederi legale nu sunt afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate, legiuitorul având o largă marjă de apreciere în materie fiscală.
    19. Curtea, având în vedere jurisprudenţa sa anterioară, spre exemplu, Decizia nr. 268 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 44, a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49).
    20. Principiile constituţionale amintite implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993). Din cele de mai sus, rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită, legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).
    21. Cu privire la rezonabilitatea şi echitatea impozitului, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, precitată).
    22. De asemenea, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice. Astfel, din evaluarea cadrului legal cu privire la impozitul pe clădiri, la impozitul pe teren şi la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, se prevede că orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire [art. 455 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015], orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual [art. 463 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015] sau orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru acesta [art. 468 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015], exceptând cazul în care în lege se prevede diferit.
    23. Or, în concordanţă cu ceea ce instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant, respectiv faptul că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situaţii juridice, calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când, pentru situaţii similare, se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică (a se vedea Decizia nr. 432 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.176 din 13 decembrie 2004). Curtea constată că prevederile criticate se aplică deopotrivă, în mod egal, tuturor celor care cad sub incidenţa lor, de la momentul de referinţă stabilit de legiuitor, respectiv începutul anului calendaristic, şi pe tot parcursul anului calendaristic.
    24. Ca atare, o asemenea soluţie legislativă, instituită prin normele criticate, este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz, ea ţinând seama de complexul de circumstanţe care pot exista.
    25. Având în vedere principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, coroborat cu dreptul de proprietate privată, Curtea a observat că, pe de o parte, aspectele referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul, deşi are o marjă de apreciere, trebuie să ţină seama atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor şi, pe de altă parte, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligaţia fiscală, dar această diminuare nu conduce la suprimarea dreptului de proprietate.
    26. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit art. 44 din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 alin. (1) din Constituţie cuprinde expres o dispoziţie în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Justificarea trebuie analizată şi prin prisma unei cerinţe generale, care se referă, în mod esenţial, la principiul proporţionalităţii. Conform acestui principiu, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - corespunzătoare scopului urmărit.
    27. Astfel, măsurile legale criticate au un scop legitim, acela de a asigura alimentarea bugetelor locale şi disciplinarea contribuabililor. Ele sunt adecvate, întrucât corespund scopului urmărit, şi necesare într-o societate democratică, legiuitorul apelând la un set de măsuri rezonabile - realizarea lucrărilor de reabilitare a faţadelor clădirilor în contextul planului urbanistic general în vederea asigurării stării tehnice corespunzătoare a acestora pentru protejarea siguranţei cetăţeanului. De asemenea, ele păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.
    28. Ca atare, Curtea a constatat că această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socio-economice existente, aspect cu privire la care, astfel cum s-a arătat mai sus, legiuitorul are o largă marjă de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 7 noiembrie 2018).
    29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei instanţei de control constituţional, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    30. Distinct de cele de mai sus, faţă de critica potrivit căreia nu se înţelege ce înseamnă expresia „clădiri neîngrijite“, Curtea reţine că, potrivit art. 489 alin. (6) din Codul fiscal, criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5) se adoptă prin hotărâre a consiliului local. În funcţie de specificul unităţii administrativ-teritoriale, de stilul arhitectural specific, de planurile urbanistice aprobate, consiliile locale adoptă criteriile care pot diferi de la o unitate la alta. Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu reprezintă decât o aplicare a prevederilor art. 121 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe“. Actele prin care sunt stabilite aceste criterii sunt publicate potrivit legii. De altfel, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, a fost instituit Monitorul Oficial Local care se cuprinde în structura paginii de internet a fiecărei unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, ca etichetă distinctă, în prima pagină a meniului, în prima linie, în partea dreaptă. Art. 1 alin. (2) lit. c) din Procedura de organizare şi publicare a monitoarelor oficiale ale unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, în format electronic, cuprinsă în anexa nr. 1 din menţionata ordonanţă de urgenţă prevede, printre altele, că se publică actele administrative adoptate de consiliul local, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliul judeţean, după caz, atât cele cu caracter normativ, cât şi cele cu caracter individual.
    31. În aceste condiţii, nu se poate constata încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii.
    32. Referitor la criticile care susţin că prevederile criticate nu ţin seama de gradul de neîngrijire a unei clădiri, Curtea reţine că aceste aspecte ţin în mod efectiv de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.
    33. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia legea nu prescrie un mod de aplicare progresiv şi anual al procentului de majorare al impozitului, în mod ascendent, până la cota maximă de 500%, Curtea observă că, în realitate, aceasta vizează o omisiune legislativă fără relevanţă constituţională. Curtea reaminteşte că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu are competenţa de modifica sau completa prevederile supuse controlului, drept care motivele invocate excedează competenţei Curţii Constituţionale.
    34. Referitor la invocata discriminare între titularii dreptului de proprietate, respectiv statul/unităţile administrativ-teritoriale, pe de o parte, şi persoanele juridice, pe de altă parte, Curtea reţine că autorităţile publice - creditori bugetari - pot fi scutite de la plata unor impozite sau taxe, întrucât pentru a putea funcţiona acestea sunt finanţate de la bugetul de stat, iar taxele respective se fac venit tot la bugetul de stat, astfel că ar fi absurd ca autorităţile în cauză să fie obligate formal să plătească din buget o taxă care revine aceluiaşi buget (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 890 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 4 august 2010). Or, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
    35. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, că, în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de creditor, şi contribuabil, în calitate de debitor al obligaţiei fiscale, cele două părţi nu se situează pe poziţii de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public, şi, prin urmare, nu poate fi vorba de încălcarea principiului egalităţii în faţa legilor prevăzut de art. 16 din Constituţie.
    36. Acest lucru nu înseamnă că statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, potrivit Constituţiei, Codului civil şi legislaţiei specifice aplicabile categoriilor respective de clădiri, în temeiul calităţii de coproprietar (cum ar fi aceea de reabilitare a faţadelor construcţiilor). Astfel, potrivit art. 553 alin. (1) din Codul civil, „Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.“ De asemenea, conform art. 635 din Codul civil, „Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte din drept.“ Potrivit principiului accesului liber la justiţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, ceea ce presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994).
    37. Aşadar, orice coproprietar are la dispoziţie instrumentele legale şi procedurale pentru a-şi apăra dreptul de proprietate faţă de o atitudine culpabilă a unui alt coproprietar, accesul la justiţie fiind neîngrădit.
    38. Referitor la criticile potrivit cărora autorităţile locale pot stabili cuantumuri diferite ale impozitelor în baza competenţei stabilite prin lege, Curtea reaminteşte prevederile art. 120 din Constituţie, care consacră principiile de bază ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, şi anume descentralizarea, autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice, principii care se regăsesc atât în activitatea fiecărei autorităţi comunale, orăşeneşti sau judeţene, cât şi în raporturile dintre aceste autorităţi. Principiul autonomiei locale se realizează prin activitatea consiliilor locale, a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor acestora, aleşi în condiţiile legii, potrivit atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin lege (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 1.105 din 21 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 8 octombrie 2010).
    39. Prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, Curtea a stabilit că principiul autonomiei locale „nu presupune totală independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale“. De asemenea, prin Decizia nr. 136 din 3 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 16 octombrie 2001, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 120-122 din Constituţie „se referă la principiul autonomiei locale în cadrul organizării administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, iar nu la existenţa unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu“. Aşa fiind, principiul autonomiei locale nu exclude obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale de a respecta legile cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul ţării, recunoscând existenţa unor interese locale specifice, distincte, dar care nu sunt în contradicţie cu interesele naţionale. În acest sens sunt dispoziţiile art. 121 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe“, prevederile constituţionale ale art. 137 alin. (1), referitoare la formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale autorităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, precum şi prevederile art. 138 alin. (4), care stabilesc că „Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii“.
    40. De asemenea, în lumina Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, ratificată de România prin Legea nr. 199/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997, „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice“ (art. 3 pct. 1). În considerarea acestui drept, art. 4 pct. 2 prevede că „Autorităţilor administraţiei publice locale le este recunoscută, în cadrul legii, capacitatea deplină de a-şi exercita iniţiativa în toate domeniile ce nu sunt excluse din cadrul competenţelor lor sau care nu sunt atribuite unei alte autorităţi“.
    41. Aşadar, chiar dacă pot apărea cuantumuri diferite ale impozitelor locale, în funcţie de comuna sau oraşul respectiv, legiuitorul a prevăzut criterii clare şi limite maxime pe care trebuie să le utilizeze autorităţile locale atunci când stabilesc cuantumul impozitelor locale (titlul IX din Codul fiscal). Din acest punct de vedere, aceste limite maxime nu pot fi depăşite, cuantumul diferit putând să apară în funcţie de nevoile concrete şi specificul fiecărei unităţi administrative-teritoriale.
    42. Pe de altă parte, Curtea reţine că autorităţile administraţiei publice locale prevăzute atât la nivel constituţional, cât şi la nivel legal cunosc cel mai bine situaţia financiară a unităţilor administrativ-teritoriale, problemele economice şi sociale concrete ce necesită cheltuieli de la bugetele locale şi, implicit, nevoile privind alimentarea prin taxe şi impozite a acestor bugete locale, precum şi situaţia şi capacitatea financiară a contribuabililor, context în care trebuie să aibă în vedere un just echilibru între interesul public local sau general şi interesul individual, respectiv posibilităţile materiale ale contribuabililor comunităţii locale respective.
    43. Prin urmare, prin instituirea unor taxe şi impozite majorate pentru terenuri şi clădiri neîngrijite nu are loc o încălcare a dreptului de proprietate sau a normelor privind nivelul de trai decent al cetăţenilor, legiuitorul fiind îndrituit să instituie un ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea intereselor financiare ale statului, pe de o parte, precum şi calitatea vieţii cetăţenilor din comunităţile locale respective, pe de altă parte. Aşadar, Curtea reţine că prevederile legale care ţin cont de nevoile diferite ale comunelor, respectiv ale oraşelor nu conduc la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.
    44. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 56.
    45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea „Tom-Consult Intermed“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.331/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Fabian Niculae

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 836 din 9 decembrie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 836 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 836 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal