Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 din Codul penal, excepţie ridicată de Iulia Mariana Barbu în Dosarul nr. 6.455/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.960 D/2017. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin doamna avocat Viorica Biţă din cadrul Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei avocat Viorica Biţă, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Drept chestiuni prealabile, aceasta depune la dosarul cauzei Decizia penală nr. 160/A din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin care s-a desfiinţat Sentinţa penală nr. 1.590 din 24 mai 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, precum şi extrase ale mai multor lucrări din doctrină, referitoare la prevederile art. 270 din Codul penal ce reglementează infracţiunea de tăinuire. Se arată că, deşi Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 270 din Codul penal, prin Decizia nr. 458 din 16 iunie 2015, aceasta nu a mai analizat criticile de neconstituţionalitate invocate în prezenta cauză. Se susţine că sintagma „a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 270 din Codul penal lipseşte norma penală criticată de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât îi cere tăinuitorului „să prevadă“ că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, impunând astfel o condiţie care nu poate fi îndeplinită. Pentru acest motiv, se arată că dispoziţiile art. 270 alin. (1) din Codul penal contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine, totodată, că sintagma anterior menţionată dă posibilitatea organelor judiciare să aplice în mod subiectiv legea penală, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că împrejurările concrete ale fiecărei cauze oferă elementele relevante pentru a stabili dacă o persoană a putut să prevadă sau nu că fapta săvârşită este incriminată de legea penală. Se face trimitere la Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi se susţine că aspectul analizat nu constituie o problemă de constituţionalitate a legii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 6 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 6.455/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 270 din Codul penal, excepţie ridicată de Iulia Mariana Barbu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei de neconstituţionalitate pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 270 din Codul penal este lipsită de claritate, previzibilitate şi accesibilitate. Se face trimitere la modalitatea de reglementare a infracţiunii de tăinuire la art. 238 din Codul penal din 1936 şi la art. 221 din Codul penal din 1968, care prevedeau scopul săvârşirii faptelor de tăinuire, infracţiunea putând fi, prin urmare, comisă doar cu intenţie directă. Se arată că, spre deosebire de acestea, conform art. 270 din Codul penal în vigoare, infracţiunea de tăinuire poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Se susţine însă că sintagma criticată are un înţeles contradictoriu, având în vedere că o persoană nu poate să prevadă din împrejurările concrete că un bun provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără a cunoaşte natura acesteia. Se arată că, potrivit art. 173 din Codul penal, prin „faptă prevăzută de legea penală“ se înţelege o faptă reglementată prin „orice dispoziţie de drept penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege“. Se susţine că, în acest fel, legiuitorul îi cere tăinuitorului „să prevadă“ că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, cu alte cuvinte i se cere să cunoască mai mult decât poate să prevadă. Se susţine că dispoziţiile legale criticate permit organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată ca, pe baza unei interpretări pur subiective, arbitrară de cele mai multe ori, să dispună fie trimiterea în judecată, fie condamnarea unor persoane pe baza unor presupuneri, considerând că inculpatul putea să prevadă din împrejurările concrete că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ceea ce aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi principiului legalităţii incriminării. Se face trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 61. Pentru motivele anterior arătate, se conchide că textul criticat încalcă standardele de calitate a legii, principiul legalităţii incriminării şi dreptul la un proces echitabil. 7. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală opinează că art. 270 din Codul penal este constituţional. Se apreciază că textele legale criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a împrejurării că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 25 noiembrie 1996 şi 25 august 1998, pronunţate în cauzele Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, şi Hertel împotriva Elveţiei, referitoare la principiul legalităţii incriminării. Se susţine că prevederile legale criticate sunt accesibile şi previzibile, necontravenind exigenţelor principiului mai sus menţionat. Se arată că dispoziţiile art. 270 din Codul penal nu încalcă prevederile art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie şi dreptul la un proces echitabil. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 270 din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea critică, în realitate, dispoziţiile art. 270 alin. (1) din Codul penal, care au următorul conţinut: „Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.“ 12. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitor la statul de drept şi ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că într-adevăr, conform art. 221 din Codul penal din 1969, tăinuirea consta în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, fiind inclusă de legiuitor în titlul III al părţii speciale a Codului penal din 1969, referitor la infracţiunile contra patrimoniului. Spre deosebire de vechea reglementare, infracţiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal în vigoare, constă în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, fiind o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, reglementată în cadrul titlului IV al părţii speciale a Codului penal. Prin urmare, prin dispoziţiile Codului penal în vigoare, legiuitorul a extins sfera incriminării specifice infracţiunii de tăinuire, prin extinderea laturii subiective a infracţiunii, de la forma intenţiei directe la cea în care infracţiunea poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. Acest aspect constituie însă o problemă ce ţine de politica penală a legiuitorului, nefiind de natură a încălca dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate şi înscriindu-se în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 14. Referitor la sintagma criticată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv „fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia“, cu privire la care se afirmă că este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, Curtea reţine că aceasta a extins elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tăinuire, de la acţiuni de primire, dobândire, transformare ori înlesnire a valorificării unui bun, săvârşite de către o persoană care cunoaşte că bunul în cauză provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, la aceleaşi fapte săvârşite în condiţiile în care făptuitorul a prevăzut din împrejurările concrete că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia. 15. În ceea ce priveşte sensul sintagmei „fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia“, în ansamblul ei, Curtea reţine că, prin aceasta, legiuitorul a dorit să incrimineze toate variantele de săvârşire a infracţiunii de tăinuire, incluzând în sfera reglementării art. 270 alin. (1) din Codul penal şi acţiunile de primire, dobândire, transformare ori înlesnire a valorificării unui bun, în condiţiile în care subiectul activ nu cunoaşte că acesta provine din săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, însă, din circumstanţele concrete în care sunt comise faptele, acesta a prevăzut provenienţa anterior menţionată a bunului în cauză. 16. Totodată, pentru a putea fi reţinută infracţiunea de tăinuire, este suficient ca fapta din care provine bunul să fie prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta constituie sau nu infracţiune şi, prin urmare, indiferent dacă autorul ei răspunde sau nu răspunde penal. Aceasta este şi semnificaţia expresiei „chiar fără a cunoaşte natura acesteia“ din cadrul sintagmei criticate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, semnificaţie ce rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 270 alin. (1) din Codul penal. 17. Astfel reglementat, textul criticat, ce prevede infracţiunea de tăinuire, este clar, precis şi previzibil, respectând exigenţele constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. Referitor la acestea din urmă, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. S-a arătat, totodată, că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, şi că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, Curtea a reţinut că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a arătat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 23 martie 2016, paragraful 31, şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008, 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkari împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 18. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât art. 270 alin. (1) din Codul penal conţine o normă de drept penal substanţial, iar dreptul fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este asigurat prin garanţii specifice dreptului procesual. 19. De asemenea, nu poate fi reţinută nici încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), întrucât acestea reglementează statul de drept şi principiul echilibrului şi separaţiei puterilor în stat. În acest sens, Curtea reţine că interpretarea judiciară a normelor juridice este subsumată conţinutului normativ al textului criticat, motiv pentru care judecătorul care efectuează operaţiunea de interpretare nu creează, prin aceasta, norme juridice noi, ci stabileşte sensul dispoziţiilor legale interpretate şi, prin urmare, felul în care acestea se vor aplica în cauza dedusă judecăţii. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iulia Mariana Barbu în Dosarul nr. 6.455/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 270 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
