Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.806/1/2017
┌───────────┬──────────────────────────┐
│Gabriela │- vicepreşedintele Înaltei│
│Elena │Curţi de Casaţie şi │
│Bogasiu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat al │
│Curelea │Secţiei I civile │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├───────────┼──────────────────────────┤
│ │- preşedintele Secţiei de │
│Ionel Barbă│contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Viorica │- judecător la Secţia I │
│Cosma │civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Romaniţa │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Vrînceanu │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Andreia │- judecător la Secţia I │
│Liana │civilă │
│Constanda │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Florentin │- judecător la Secţia I │
│Sorin │civilă │
│Drăguţ │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Dorin │II-a civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a │
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Cosmin │- judecător la Secţia a │
│Horia │II-a civilă │
│Mihăianu │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia a │
│Brânzan │II-a civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Ana-Hermina│- judecător la Secţia de │
│Iancu │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de │
│Canacheu │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Luiza Maria│- judecător la Secţia de │
│Păun │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Dana Iarina│- judecător la Secţia de │
│Vartires │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de │
│Constantin │contencios administrativ │
│Vlad │şi fiscal │
└───────────┴──────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.806/1/2017, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 22/1969), contractul individual de muncă al persoanei angajate ca gestionar sau având şi atribuţii de gestionar, care a fost condamnată definitiv pentru una din infracţiunile prevăzute de textul indicat la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare? În ipoteza unui răspuns afirmativ, textul legal - art. 4 din Legea nr. 22/1969 - reglementează un caz special, distinct de încetare de drept a raporturilor de muncă sau încetarea de drept operează prin interpretarea şi aplicarea extensivă a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), fiind, în consecinţă, obligatorie şi emiterea unei decizii potrivit art. 56 alin. (2) din Codul muncii?“ Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 6 iunie 2017, în Dosarul nr. 1.483/89/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept enunţată anterior. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 iunie 2017, cu nr. 1.806/1/2017. II. Expunerea succintă a procesului 3. În cauză, contestatorul a fost angajat în calitate de şef de tren la Staţia C.F.R. Iaşi. Potrivit fişei postului, salariatul avea printre atribuţii: să încaseze contravaloarea călătoriei în cazul călătorilor fără legitimaţii de călătorie sau cu legitimaţii incomplete, să încaseze tarifele de transport calculate conform tarifelor în vigoare pentru bagaje care depăşesc limitele de greutate sau volum, să răspundă de utilizarea echipamentului din dotare, a bunurilor şi patrimoniului societăţii pus la dispoziţie în scopul realizării obiectivelor propuse. 4. Prin Sentinţa penală nr. xxx din 15 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă prin renunţare la judecata apelului, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de un an şi două luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani, conform art. 91 şi 92 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 din Codul penal, uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, şi delapidare, prevăzută de art. 295 din Codul penal, reţinându-se că, în calitatea lui de şef de tren, a eliberat legitimaţii de călătorie false. 5. Prin aceeaşi sentinţă i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal. 6. Prin Decizia nr. xxx/xxx din 11.07.2016, emisă de intimata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători (S.N.T.F.C.) C.F.R. Călători - S.A., angajatorul a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatorului, având funcţia de şef de tren, conform prevederilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, faţă de sentinţa penală menţionată. Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie salariatul. 7. Prin Sentinţa civilă nr. xxxx din 3 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vaslui, s-a admis contestaţia şi s-a anulat decizia atacată. S-a respins, ca neîntemeiat, capătul accesoriu de cerere privind repunerea în situaţia anterioară, în sensul reintegrării contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei contestate. A fost obligată intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi la celelalte drepturi de care contestatorul ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei anulate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. 8. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în situaţia unui angajat condamnat penal, încetarea de drept a contractului individual de muncă, cu excepţia variantei în care condamnarea implică executarea unei pedepse privative de libertate - cazul de la art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii (în cazul de faţă dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), poate avea loc în temeiul art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii doar în condiţiile în care s-a dispus măsura de siguranţă prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal - interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii sau pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal - dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Şi aceasta pentru că art. 66 din Codul penal indică expres natura funcţiilor care nu mai pot fi exercitate, făcându-se distincţie între ocuparea unei funcţii publice [lit. b)] şi ocuparea unei funcţii, exercitarea unei profesii sau meserii ori desfăşurarea unei activităţi folosite pentru săvârşirea infracţiunii [lit. g)]. Pe calea interpretării teleologice a normei de la art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii şi a celei sistematice, în raport cu dispoziţiile art. 108 şi art. 66 din Codul penal, rezultă că finalitatea celei dintâi dispoziţii legale este de a crea o situaţie de imposibilitate obiectivă de ocupare a acelei funcţii, de exercitare a acelei profesii sau meserii avute de angajat anterior condamnării. 9. În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la restabilirea situaţiei anterioare, faţă de împrejurarea că, în cauză, contestatorul, ca şef de tren în cadrul S.N.T.F.C. C.F.R. Călători - S.A., are calitatea de gestionar în înţelesul Legii nr. 22/1969, instanţa de fond a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 4 din această lege. Raportat la dispoziţiile Codului penal, infracţiunea de delapidare pentru care a fost condamnat contestatorul constituie o infracţiune intenţionată contra patrimoniului, iar infracţiunile de fals material în înscrisuri şi uz de fals se încadrează în categoria infracţiunilor de fals. 10. Tribunalul a apreciat că, în atare condiţii, continuarea raportului de muncă ar contraveni flagrant dispoziţiilor legale în vigoare, constituind o excepţie de la principiul restabilirii situaţiei anterioare, astfel încât a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere. 11. În ceea ce priveşte petitul având ca obiect obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, conform art. 80 alin. (1) din Codul muncii, tribunalul a apreciat că partea este îndreptăţită să primească reparaţia pretinsă, prevederile art. 80 alin. (1) din Codul muncii aplicându-se prin analogie, conform art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, însă întinderea acestei reparaţii va fi determinată de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate. 12. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.N.T.F.C. C.F.R. Călători - S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi, susţinând că salariatul a fost condamnat tocmai pentru săvârşirea faptelor de falsificare a biletelor de tren şi însuşire a sumelor de bani rezultate în urma falsificării biletelor de tren. Având în vedere că prin sentinţa penală acestuia i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din Codul penal, angajatorul nu ar fi putut să adopte o atitudine de pasivitate cu privire la infracţiunile săvârşite în timp ce acesta se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi să nu întreprindă nicio măsură împotriva sa. În consecinţă, unitatea a procedat prin asimilare, ţinând cont de specificul obiectului juridic şi calificarea sau circumstanţierea subiectului activ al infracţiunilor la emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii. 13. Prin Încheierea din 11 aprilie 2017, instanţa, din oficiu, a repus cauza pe rol în vederea discutării oportunităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 14. Sesizarea a fost considerată admisibilă prin Încheierea din 6 iunie 2017, dată la care s-a dispus şi suspendarea judecăţii, în condiţiile art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 15. Completul de judecată al Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.483/89/2016, a apreciat că sesizarea este admisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele argumente: A. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 22/1969 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât se impune a se determina efectele juridice, dar şi implicaţiile procedurale ale interdicţiei legale exprese prevăzute de textul indicat, în cazul în care condamnarea penală definitivă a salariatului cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere intervine în timpul derulării unui contract de muncă, ce presupune exercitarea atribuţiilor de gestionar şi nu este aplicabilă vreo altă ipoteză legală privitoare la încetarea de drept a contractului. B. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. Instanţa de trimitere a apreciat că aspectele ce fac obiectul sesizării sunt chestiuni de drept, în sensul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, solicitându-se Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea modalităţii de interpretare şi aplicare a unor texte legale în vigoare, asupra cărora instanţa supremă nu a statuat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa. Rezumând jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept relativ la condiţia noutăţii, instanţa de trimitere a concluzionat că, deşi aplicarea îndelungată a Legii nr. 22/1969 ar conduce aparent la excluderea necesităţii interpretării unui text din cuprinsul acesteia prin mecanismul hotărârii prealabile, totuşi, în raport cu clarificările jurisdicţionale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această condiţie este întrunită în raport tocmai cu unificarea, pe cale interpretativă, a aplicării altor instituţii fundamentale ale dreptului muncii. Astfel, pe de o parte, prin Decizia nr. 15 din 6 martie 2017^1 (Decizia nr. 15/2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, în Dosarul nr. 3.485/62/2015, stabilind că: „dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că sunt aplicabile numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă“. În consecinţă, în ipoteza în care, precum în speţă, persoanei condamnate pentru una din infracţiunile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 22/1969 i s-a aplicat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii sunt inaplicabile. ────────── ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 22 iunie 2017.────────── Pe de altă parte, continuitatea raporturilor de muncă, ce implică atribuţii de gestiune ale salariatului, apare evident contrară interdicţiei exprese prevăzute de textul analizat, fără ca această interdicţie legală să se circumscrie sferei măsurilor de siguranţă sau pedepselor complementare penale, întrucât operează ope legis, indiferent de statuările şi aprecierile instanţei penale. În raport cu chestiunea în dezbatere nu s-a putut identifica cristalizarea unei practici judiciare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată prin intermediul altor mecanisme de unificare a practicii judiciare, antamând doar tangenţial problematica în cuprinsul motivării Deciziei nr. 15/2017, fără a avea în vedere şi aspectele procedurale esenţiale în materia dreptului muncii. În consecinţă, instanţa de trimitere a apreciat că, în speţă, condiţia noutăţii este suficient de bine caracterizată şi permite declararea ca admisibilă a sesizării, rămânând în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie decizia în acest sens. C. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 6 iunie 2017. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 16. Apelanta-pârâtă a susţinut că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, pricina în care se ridică chestiunea de drept este pendinte pe rolul Curţii de Apel Iaşi, iar sesizarea priveşte o problemă de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Codul muncii, în situaţia interdicţiei legale a exercitării funcţiei de gestionar, ca urmare a condamnării pentru una din infracţiunile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 22/1969. De asemenea, de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având ca obiect contestaţie la decizia de concediere. Mai mult, această problemă de drept este nouă, în sensul că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat până acum şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Faţă de Sentinţa penală nr. xxx din 15 martie 2016, pronunţată de Judecătoria laşi, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 22/1969 şi cu art. 295 din Codul penal, reclamantul se încadrează în domeniul exercitării atribuţiilor legate de realizarea obiectului de activitate al unei regii autonome, al altui operator economic sau al altei persoane juridice care are capital integral sau majoritar de stat [art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal], motivat de faptul că acesta a îndeplinit funcţia de şef de tren în cadrul unităţii pârâte. În cazul infracţiunii de delapidare, pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Pentru această infracţiune pedeapsa complementară trebuie aplicată obligatoriu, în conformitate cu art. 67 alin. (2) din Codul penal. Drept urmare, având în vedere că pentru infracţiunea de delapidare se prevede aplicarea obligatorie a pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, aceasta atrage, conform art. 66 alin. (2) din Codul penal, şi interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Dacă se analizează prevederile capitolului II - Condiţii privind angajarea gestionarilor - din Legea nr. 22/1969, mai ales dispoziţiile art. 4 lit. b) şi c), se poate observa că ar fi imposibilă reintegrarea reclamantului în funcţia anterior deţinută, deoarece este menţionat expres faptul că nu poate fi gestionar cel condamnat pentru săvârşirea de infracţiuni de corupţie şi de serviciu (delapidare) şi de infracţiuni de fals (fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals). În consecinţă, este evident faptul că salariatul nu mai are dreptul de a exercita funcţia de şef de tren, deoarece a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals şi delapidare. Aşadar, în acest caz, încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului a intervenit ca urmare a interdicţiei legale a exercitării funcţiei de gestionar, acesta fiind condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate. 17. Intimatul-reclamant nu şi-a expus punctul de vedere cu privire la chestiunile puse în dezbatere. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 18. Chestiunea de drept ce face obiectul sesizării a primit soluţii diferite, fiind necesară dezlegarea obligatorie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu numai în beneficiul asigurării unei practici judiciare unitare, ci, mai ales, în vederea asigurării unei interpretări şi aplicări corecte a legii de către angajatori, tocmai pentru a se preîntâmpina situaţii litigioase. 19. În cauză, angajatorul a apreciat că interdicţia legală imperativă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 22/1969 trebuie asimilată cazului de încetare de drept a contractului de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, emiţând o decizie în acest sens, potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din acelaşi act normativ. 20. Prima instanţă a apreciat că o astfel de soluţie este nelegală, în condiţiile în care ipotezele de încetare de drept a contractului de muncă sunt de strictă interpretare şi aplicare. Or, textul legal impune încetarea de drept doar în cazul în care, prin hotărâre judecătorească, s-a interzis exercitarea unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară. 21. În acord cu distincţiile operate de prima instanţă, instanţa de trimitere a subliniat că, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională^2,^ „pedepsele complementare sunt pedepse reglementate în scopul de a întregi efectele pedepselor principale, putând fi dispuse pentru perioade între unu şi 5 ani, conform art. 66 alin. (1) din Codul penal. Pedepsele complementare se aplică de către instanţele judecătoreşti numai pe lângă pedepsele principale şi îndeplinesc, alături de pedepsele principale, funcţiile de constrângere, de reeducare şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni. Astfel, pedepsele complementare completează represiunea instituită prin pedepsele principale“. Art. 4 din Legea nr. 22/1969 are caracter imperativ şi acţionează ope legis, ca urmare a condamnării definitive pentru una din infracţiunile prevăzute de text, nefiind în apanajul instanţelor de judecată penală aprecierea asupra incidenţei interdicţiei legale. În acest sens, în cazul altor interdicţii speciale [de exemplu art. 65 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004)], instanţa penală nu va aplica pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia, ci aceasta va opera în temeiul legii. În consecinţă, este indubitabil că instanţa penală nu va putea individualiza ca pedeapsă complementară „interdicţia de a fi gestionar“, întrucât aceasta derivă din lege şi nu din hotărârea instanţei penale.────────── ^2 Decizia Curţii Constituţionale nr. 436 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 18 august 2015.────────── 22. Aşadar, interdicţia conduce de drept la o incapacitate specială a celui condamnat pentru una din infracţiunile menţionate de text, de a fi angajat sau de a continua raporturile de muncă ce impun îndeplinirea atribuţiilor de gestionar. 23. Deosebirile de instituţii juridice au fost suficiente primei instanţe pentru a putea concluziona în sensul unei neconcordanţe a temeiului legal pentru decizia emisă, ceea ce echivalează cu lipsa lui şi cu nelegalitatea deciziei, impunânduse anularea ei în tot. 24. Totuşi, prima instanţa a considerat că antecedentele penale ale reclamantului atrag incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 22/1969, deoarece situaţia acestuia constituie un caz de imposibilitate obiectivă şi insurmontabilă a aplicării principiului restabilirii situaţiei anterioare. 25. Soluţia primei instanţe este criticată de apelanta din prezenta cauză, tocmai pe temeiul esenţialei contradicţii dintre a nega dreptul angajatorului la încetarea de drept a contractului de muncă, dar a reţine totuşi că, în fapt, continuarea raportului de muncă ar contraveni flagrant dispoziţiilor legale în vigoare, dublată în acelaşi timp de instituirea în sarcina angajatorului a obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în toate drepturile salariale şi celelalte drepturi de la data emiterii deciziei de încetare a raporturilor de muncă şi până la data rămânerii definitive a hotărârii. 26. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în considerentele Deciziei nr. 15/2017 că aceasta este „situaţia neacoperită de lege lata, aceea a unei incompatibilităţi de continuare a raportului de muncă, determinată de natura faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, indiferent de forma de individualizare a pedepsei, lăsată însă de legiuitor în marja de apreciere a angajatorului [art. 130 lit. k) din Codul muncii din 1972 - persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracţiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deţine]“. 27. Totodată s-a apreciat că „o încetare a raportului de muncă pentru persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de modalitatea de individualizare/executare a acestei pedepse, în considerarea unei incompatibilităţi între calitatea de salariat şi cea de condamnat rezultată din specificul activităţii, ar corespunde mai degrabă unui caz de concediere din iniţiativa angajatorului, care se poate prevala de o astfel de incompatibilitate (cum este situaţia din cauza în care s-a formulat sesizarea, în care angajatorul susţine că, deşi nu s-a aplicat o pedeapsă complementară, prin natura infracţiunilor comise, salariatul este incompatibil cu activitatea desfăşurată), dacă manifestă diligenţă şi iniţiază în paralel cu cercetarea penală, în termenele de prescripţie, o procedură penală, întemeiată, de lege lata, în absenţa unui caz aplicabil explicit acestei situaţii ca în reglementarea Codului muncii anterior, pe dispoziţiile art. 61 lit. a) din Codul muncii (...).“ 28. Ipoteza avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ţine, aşa cum rezultă din considerente, de existenţa unei incompatibilităţi de facto între funcţia exercitată şi condamnarea penală a salariatului şi nu are în vedere ipoteza, obiect al prezentei sesizări, a existenţei unei incompatibilităţi legale, exprese şi imperative, dar necircumscrise dispoziţiei înscrise în art. 56 lit. h) din Codul muncii. 29. De aceea, în opinia instanţei de trimitere, ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 22/1969 reprezintă un caz special, distinct de încetare de drept a contractului individual de muncă. 30. În acest sens, instituind o incapacitate specială, cu titlu de sancţiune, decurgând dintr-o condamnare penală pentru anumite tipuri de infracţiuni, textul atrage consecinţele juridice adecvate, de drept comun, chiar şi în lipsa precizării exprese a acesteia în conţinutul actului normativ. Este real că în cadrul altor acte normative legiuitorul a prevăzut expres acest efect [spre exemplu: art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004], însă lipsa indicării exprese în text poate fi complinită prin aplicarea regulilor de interpretare logico-formală. Având în vedere că, prin ipoteză, interdicţia exercitării atribuţiilor de gestionar intervine pe parcursul unui contract individual de muncă, legal încheiat (fiind exclusă, aşadar, aplicarea instituţiei nulităţii), cu executare succesivă, instituţia juridică aplicabilă este cea a încetării contractului, prin efectul legii. 31. În acest sens nu este necesară asimilarea cu una din ipotezele prevăzute de art. 56 din Codul muncii, ci aplicată distinct ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 22/1969, încetarea de drept a contractului individual de muncă intervenind la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare pentru una din infracţiunile prevăzute de text. Ipoteza unei încetări a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (necorespundere profesională/disciplinară) nu poate fi aplicabilă, în caz de incidenţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 22/1969, în condiţiile în care incapacitatea operează automat, de drept, chiar împotriva voinţei părţilor contractului individual de muncă şi indiferent de respectarea procedurii formale a concedierii. Soluţiile prevăzute de art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 22/1969, în cazul punerii în mişcare a acţiunii penale pentru una din infracţiunile enumerate (suspendarea funcţiei de gestionar), nu pot fi extinse şi în cazul condamnării definitive, modificarea atribuţiilor postului putând fi realizată exclusiv prin acordul părţilor, iar nu impusă legal. 32. Având în vedere caracterul special al Legii nr. 22/1969 faţă de Codul muncii, potrivit regulilor de interpretare, devin inaplicabile şi dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Codul muncii referitoare la necesitatea emiterii unei decizii în termen de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare. Un act intern constatator al ipotezei de încetare în discuţie poate avea doar rol informativ pentru salariat şi administrativ pentru înregistrarea în registrul general de evidenţă al salariaţilor, potrivit art. 34 din Codul muncii şi art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 500/2011 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor, cu modificările şi completările ulterioare. Nu în ultimul rând, o astfel de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 22/1969 asigură coerenţa soluţiei şi în ceea ce priveşte petitele accesorii ale contestaţiei formulate, referitoare la reintegrarea salariatului şi plata despăgubirilor. 33. În consecinţă, în ipoteza condamnării salariatului pentru una din infracţiunile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 22/1969, în opinia instanţei de trimitere, intervine încetarea de drept a contractului individual de muncă al persoanei angajate ca gestionar sau având şi atribuţii de gestionar, în temeiul dispoziţiei normative speciale enunţate, nefiind obligatorie, din punct de vedere procedural, emiterea unei decizii în acest sens. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 34. Potrivit comunicărilor făcute de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la niciuna dintre instanţele naţionale nu a fost pronunţată vreo hotărâre judecătorească relevantă asupra problemei de drept ce face obiectul dezlegării în cauza de faţă. 35. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 36. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 22/1969. 37. Cât priveşte dispoziţiile art. 56 lit. h) din Codul muncii, prin Decizia nr. 545 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 25.01.2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege, reţinând că nu încalcă art. 41 alin. (1) din Constituţie, deoarece dispoziţiile constituţionale referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă, fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a face dovada că a obţinut avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi acest lucru. Obţinerea acestor avize, autorizaţii sau atestări este motivată de specificul fiecărei profesii sau meserii care presupune o calificare corespunzătoare, precum şi anumite aptitudini pe care cel ce doreşte să exercite acea meserie sau profesie trebuie să le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor de la locul de muncă ales. Retragerea avizului, autorizaţiei sau atestatului de către autoritatea sau organismul competent se face numai în momentul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile din momentul acordării acestora. De asemenea, Curtea a observat că atât emiterea avizelor, autorizaţiei sau atestatelor, cât şi retragerea acestora se fac de către autorităţile sau organismele competente în anumite cazuri şi condiţii stabilite de lege, în mod obiectiv, această retragere având ca efect încetarea de drept a contractului individual de muncă, ce se materializează într-un act administrativ al angajatorului. Acest act, dacă a fost emis în mod abuziv, cu nerespectarea dispoziţiilor legale, poate fi contestat în justiţie de cel interesat. Totodată, Curtea a reţinut că instanţa judecătorească învestită va soluţiona acest litigiu cu respectarea tuturor regulilor şi garanţiilor procedurale care asigură desfăşurarea unui proces echitabil, fiind obligată să aplice în mod imparţial, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, dispoziţiile legale care au legătură cu acest litigiu, fără a se încălca în vreun fel principiul constituţional al liberului acces la justiţie. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 38. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 39. În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 40. Analizând admisibilitatea sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Iaşi, învestit cu soluţionarea în ultimă instanţă a unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 41. Astfel, Curtea de Apel Iaşi este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se contestă o decizie emisă de angajator, prin care s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al salariatului-contestator, hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă fiind supusă numai apelului. 42. Problema ridicată de instanţa de trimitere prin intermediul întrebărilor adresate s-a ivit într-un litigiu având ca obiect contestarea unei decizii de concediere a unui salariat, angajat în cadrul unei sucursale regionale de transport de călători, care a fost condamnat la o pedeapsă de un an şi două luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani, conform art. 91 şi 92 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale - prevăzută de art. 320 din Codul penal, uz de fals - prevăzută de art. 323 din Codul penal, şi delapidare - prevăzută de art. 295 din Codul penal. S-a reţinut, în fapt, că, în calitate de şef de tren, a eliberat legitimaţii de călătorie false şi a produs un prejudiciu angajatorului în sumă totală de 804 lei, prin însuşirea diferenţelor de bani rezultate ca urmare a falsificării unui număr de 22 bilete de călătorie. 43. Prin hotărârea penală, prin care s-a dispus condamnarea, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din Codul penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani. 44. Contextul special care caracterizează cauza din litigiul pendinte este marcat de faptul că prin hotărârea de condamnare nu s-a dispus măsura de siguranţă prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal, constând în interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii sau pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. 45. Această particularitate a cauzei face ca situaţia în care se află salariatul concediat să nu se încadreze în ipoteza normei legale reţinute de angajator pentru încetarea contractului de muncă, respectiv art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii (care instituie un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia). 46. Prin intermediul primei întrebări instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă prin interpretarea şi aplicarea art. 4 din Legea nr. 22/1969 s-ar putea reţine existenţa unui caz special de încetare de drept a contractului individual de muncă al persoanei angajate ca gestionar sau având şi atribuţii de gestionar, care a fost condamnată definitiv pentru una din infracţiunile prevăzute de dispoziţia legală indicată la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere. 47. Întrebarea a doua are ca situaţie premisă existenţa unui răspuns afirmativ la prima întrebare, iar prin intermediul său instanţa de trimitere urmăreşte să se stabilească dacă, în cazul analizat, contractul individual de muncă încetează ope legis, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate în acest sens din partea angajatorului sau dacă se impune interpretarea şi aplicarea extensivă a art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, pentru a reţine încetarea contractului de muncă pe acest temei, situaţie care implică emiterea unei decizii a angajatorului în acest sens, conform art. 56 alin. (2) din Codul muncii. 48. Analiza îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea cauzei presupune a se verifica cu prioritate dacă prevederile legale care fac obiectul întrebării prealabile pot fi subsumate noţiunii de chestiune de drept la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă. 49. Astfel, pentru a motiva îndeplinirea condiţiei privind caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea cauzei, instanţa de trimitere arată că se impune a se determina efectele juridice, dar şi implicaţiile interdicţiei legale exprese prevăzute de textul art. 4 din Legea nr. 22/1969 pentru cazul în care condamnarea penală definitivă a salariatului cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere intervine în timpul derulării unui contract de muncă, ce presupune exercitarea atribuţiilor de gestionar şi nu este aplicabilă vreo altă ipoteză legală privitoare la încetarea de drept a contractului. 50. Instanţa de trimitere nu motivează care este utilitatea răspunsului la întrebările formulate şi cum se justifică, pentru soluţionarea cauzei, preocuparea de a se stabili dacă este necesară sau nu emiterea unei decizii privind constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă şi temeiul legal incident, în condiţiile în care, în cauza pendinte, angajatorul a emis decizia de concediere în temeiul art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii şi această decizie a constituit obiectul contestaţiei soluţionate prin hotărârea supusă apelului în cauza principală. 51. Prin recurgerea la mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă este chemată să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme care ar fi afectată de o asemenea ambiguitate încât nu ar permite instanţei de trimitere ca prin intermediul unor metode de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern să stabilească cu suficientă certitudine conţinutul şi sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile. 52. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică. Finalitatea demersului o reprezintă împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, instanţa supremă nefiind învestită în cadrul acestei proceduri, cu aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective. 53. Prin sesizarea formulată, instanţa de trimitere pare preocupată să identifice soluţia care să constituie temeiul legal al încetării contractului de muncă (altul decât acela pe care l-a stabilit angajatorul în cauza din litigiul pendinte), pentru situaţia în care se află intimatul contestator, care nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei deţinute, conform art. 4 din Legea nr. 22/1969, ca urmare a condamnării pentru o infracţiune în legătură cu activitatea desfăşurată. 54. Trebuie subliniat că mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi deturnat de la scopul său firesc, acela al preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase cu care se confruntă instanţa de trimitere sau pentru a acorda consultanţă angajatorilor în vederea interpretării şi aplicării corecte a legii, spre a se evita apariţia unor situaţii litigioase, aşa cum motivează instanţa de trimitere. În acest sens s-a consemnat în încheierea de sesizare că pronunţarea unei hotărâri prealabile este necesară „nu numai în beneficiul asigurării unei practici unitare, dar, mai ales, în vederea asigurării unei interpretări şi aplicări corecte a legii de către angajatori, tocmai pentru a se preîntâmpina situaţii litigioase“. 55. Argumentaţia instanţei de trimitere în legătură cu justificarea necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile este formală şi se îndepărtează de la scopul legii, pentru că asigurarea unei practici unitare pe calea mecanismului hotărârii prealabile presupune identificarea unei chestiuni de drept care ridică dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare sau contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a acesteia, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), iar nu în scopul de a preîntâmpina apariţia unor situaţii litigioase. În cuprinsul încheierii de sesizare nu există nicio referire la caracterul dificil al chestiunilor de drept cu care se confruntă instanţa de trimitere sau la posibilitatea de a interpreta diferit sau contradictoriu prevederile legale indicate în conţinutul întrebărilor formulate. 56. Deşi se afirmă existenţa unor soluţii diferite în rezolvarea chestiunii de drept, nu sunt indicate hotărâri judecătoreşti pronunţate în cadrul instanţei de trimitere sau de alte instanţe de acelaşi grad, prin care să se fi rezolvat diferit cauze de aceeaşi natură. 57. La nivelul niciuneia dintre curţile de apel din ţară nu s-au identificat alte cauze similare şi nu au fost exprimate nici eventuale opinii divergente, care ar face credibilă ipoteza unei viitoare jurisprudenţe neunitare. În cauza din litigiul principal nu există o problemă de interpretare a dispoziţiilor legale indicate în conţinutul întrebărilor, care să implice riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică. 58. Textul dispoziţiei legale cuprinse în art. 4 din Legea nr. 22/1969 este redactat într-o formă simplă, suficient de clară pentru ca, pe calea unei interpretări gramaticale, să se determine, dincolo de orice echivoc, înţelesul său. 59. Instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a stabili că prin art. 4 din Legea nr. 22/1969 se instituie o interdicţie legală pentru angajarea în funcţia de gestionar a persoanelor condamnate pentru vreuna dintre infracţiunile expres prevăzute. 60. În plus, deşi în conţinutul întrebărilor formulate se solicită interpretarea art. 4 din Legea nr. 22/1969 prin raportare la cazul de încetare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, totuşi nu se urmăreşte lămurirea conţinutului conceptual al acestor prevederi legale. 61. După cum s-a statuat într-o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul aceluiaşi mecanism de unificare a practicii judiciare (Decizia nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22.06.2017) nu se poate vorbi despre o chestiune de drept, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, prin sesizarea formulată, nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în cauză. 62. În această modalitate procedează instanţa de trimitere, pentru că prin a doua întrebare se propune o interpretare extensivă a art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, cu scopul de a se stabili dacă acest caz de încetare de drept a contractului individual de muncă devine incident în cauză. 63. Întrebările formulate nu vizează chestiuni de drept punctuale, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunile respective, ci se urmăreşte rezolvarea problemei generate de incidenţa unui text de lege, respectiv art. 4 din Legea nr. 22/1969, în contextul particular al cauzei, imprimat de absenţa din hotărârea de condamnare a dispoziţiei de instituire a măsurii complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit salariatul pentru săvârşirea infracţiunii. 64. Aceste aspecte nu pot fi circumscrise noţiunii de chestiune de drept la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă. 65. În plus, a doua întrebare este lipsită de obiect pentru că textul art. 4 din Legea nr. 22/1969 nu reglementează o eventuală cauză de încetare a contractului individual de muncă generată de săvârşirea de către persoana angajată, pe parcursul derulării contractului de muncă, a vreuneia dintre infracţiunile indicate de text. 66. Prin art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 22/1969 se instituie, aşa cum a reţinut şi instanţa de trimitere, o interdicţie legală pentru angajarea în funcţia de gestionar a persoanelor condamnate sau împotriva cărora a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni expres circumstanţiate de lege, iar prin alin. (3) al aceluiaşi articol se reglementează un caz de suspendare a calităţii de gestionar, ca o consecinţă a punerii în mişcare a acţiunii penale pentru una dintre infracţiunile prevăzute la alin. (1). 67. Totodată, instanţa de trimitere propune o interpretare extensivă a art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, fără a observa că această regulă de interpretare nu este incidentă prin raportare la conţinutul normativ al textului legal invocat. 68. Aceasta deoarece art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii reglementează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, ce intervine ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia. O atare reglementare trebuie privită ca fiind o excepţie de la principiul instituit de art. 41 alin. (1) din Constituţie („Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.“), o restrângere a exercitării dreptului la muncă ce nu poate fi interpretată şi aplicată decât restrictiv. 69. Interpretarea extensivă la care face referire instanţa de trimitere nu este posibilă şi pentru că, prin conţinutul său normativ, art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii nu este mai larg decât formularea textuală, pentru a se ajunge la concluzia că, în înţelesul ei literal, norma nu acoperă unele situaţii pe care în intenţia legiuitorului trebuie să le acopere. O interpretare extensivă este inadmisibilă pentru că norma legală cuprinde o enumerare limitativă a situaţiilor la care se poate aplica. 70. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. 71. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern. 72. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, astfel încât sesizarea va fi privită ca inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 1.483/89/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, cu modificările ulterioare, contractul individual de muncă al persoanei angajate ca gestionar sau având şi atribuţii de gestionar care a fost condamnată definitiv pentru una din infracţiunile prevăzute de textul indicat la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare? În ipoteza unui răspuns afirmativ, textul legal - art. 4 din Legea nr. 22/1969 - reglementează un caz special, distinct de încetare de drept a raporturilor de muncă sau încetarea de drept operează prin interpretarea şi aplicarea extensivă a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind, în consecinţă, obligatorie şi emiterea unei decizii potrivit art. 56 alin. (2) din Codul muncii? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2017." VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
