Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în integralitatea sa, excepţie ridicată de Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.967/305/2020 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.045D/2021. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016, având în vedere Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale aceste norme, precum şi de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii criticate, întrucât aceste norme au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 25 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.967/305/2020, Judecătoria Sfântu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale invocate pentru argumentele redate, în esenţă, în cele ce urmează. 6. Astfel, art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, întrucât intervine, pe de o parte, asupra litigiilor în privinţa cărora instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi/sau irevocabilă şi, pe de altă parte, asupra executărilor silite în cadrul cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în soluţionarea unor contestaţii la executare. Or, legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor juridice consfinţite pe calea hotărârilor judecătoreşti, acestea bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Totodată, se consideră că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul de proprietate al creditorului, întrucât anularea debitelor deja scadente ar echivala cu o expropriere fără niciun fel de despăgubire. Or, aceste debite intră în sfera drepturilor câştigate. 7. Se afirmă că legea criticată este neconstituţională, întrucât a fost adoptată în lipsa solicitării unui aviz al Băncii Naţionale a României, ceea ce încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 8. Se apreciază că art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (5), art. 10 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 retroactivează, întrucât permit stingerea tuturor datoriilor, atât a celor deja născute, cât şi a celor viitoare. Se menţionează faptul că atât creanţele băncilor, cât şi cele ale cesionarilor reprezintă un bun, un drept câştigat sub imperiul vechii legi. 9. Se mai arată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, precum şi la dreptul de dispoziţie al părţilor. Formularea unei contestaţii la notificare de către creditor pune instanţele judecătoreşti în situaţia de a echilibra contractul, pretenţie pe care contestatorul nu a formulat-o. Astfel, se ajunge la situaţia în care debitorii, deşi nu formulează o cerere prin care învestesc instanţa, vor dobândi calitatea de reclamanţi, ca parte în procesul civil, ca urmare a obligaţiei stabilite de lege în sarcina instanţei judecătoreşti, respectiv echilibrarea contractului. Mai mult, creditorul nu are nici măcar posibilitatea să solicite, în cadrul procedurii prevăzute de lege, echilibrarea contractului. Cu privire la încălcarea principiului egalităţii armelor, se deduce că aceasta ar rezulta din faptul că creditorului îi sunt impuse diverse obligaţii procedurale pentru sesizarea instanţei judecătoreşti, specifice reclamantului, pe când debitorul nu are nicio obligaţie în acest sens, el beneficiind de statutul de pârât. Se arată că dacă iniţial debitorul are doar calitatea de pârât, ca efect al introducerii contestaţiei, va dobândi „undeva pe parcurs“ şi calitatea de reclamant prin admiterea unor pretenţii care nu sunt echivoc exprimate într-un act de sesizare a instanţei. Se consideră că nimic nu împiedică debitorii să sesizeze în mod egal instanţa, aceştia având la îndemână mijloace specifice prin care pot, în cadrul acţiunii deja iniţiate de către creditor sau pe cale separată, să invoce propriile pretenţii şi să formuleze propriile cereri, solicitând cu prioritate echilibrarea contractului, respectându-se în acest fel şi dreptul la apărare al părţii adverse. 10. Se invocă şi faptul că Legea nr. 52/2020 aduce o gravă atingere dreptului la libertate economică şi libertăţii comerţului, întrucât intervine în raporturile juridice încheiate între profesionist şi consumatori, afectând în mod direct contraprestaţia la care creditorul este îndreptăţit prin încheierea contractelor de credit. Modificarea condiţiilor economice pe parcursului executării unui contract de credit, condiţii care nu sunt sub influenţa creditorului, nu justifică modificarea obligaţiei esenţiale a debitorului, prin lipsirea creditorului de posibilitatea recuperării creanţei în integralitatea sa. Legea nr. 52/2020 modifică raporturi juridice contractuale, intervenind exclusiv în favoarea uneia dintre părţile contractului, prin prejudicierea patrimoniului celeilalte părţi contractante, instituind o discriminare inacceptabilă între subiecţii de drept privat. Totodată, se apreciază că Legea nr. 52/2020 intervine asupra liberei iniţiative a părţilor, modificând preţul şi obligaţiile acestora dintr-un act juridic ce are la bază manifestarea lor de voinţă, încălcând principiul libertăţii comerţului. Prin urmare, a interveni şi a institui o lege care să modifice în totalitate produsele comercianţilor şi preţul contractului, după negocierea lui de către părţi, nu poate echivala cu respectarea principiului economiei libere de piaţă. 11. Se mai susţine că legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, întrucât prevede posibilitatea retroactivării sale, intervine peste principiul pacta sunt servanda, dispunând peste voinţa părţilor la mult timp după realizarea raportului juridic dintre acestea, şi creează un dezechilibru în interpretarea unitară a legii fiind astfel inaccesibilă. Totodată, prin adoptarea Legii nr. 77/2016, statul român şi-a încălcat obligaţia constituţională de a pune în acord dreptul naţional cu dreptul european. 12. Se consideră că instituirea unui anume prag valoric al fluctuaţiei valutare, respectiv de 52,6%, reprezintă o încălcare a art. 44 şi 147 din Constituţie, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. În acelaşi sens, se apreciază că pentru a putea fi invocată impreviziunea, este necesar ca, pe lângă condiţia privind consistenţa valorică şi persistenţa temporală, să fie îndeplinită şi condiţia potrivit căreia debitorul să nu fi avut intenţia expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit. Se mai arată că nu poate fi considerată impreviziune situaţia în care obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Obligaţia lunară de achitare a ratelor de credit trebuie să reprezinte o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la momentul contractării. Or, ţinând cont de faptul că debitorii au contractat creditul pentru o perioadă îndelungată de timp, respectiv 20-30 de ani, analiza impreviziunii nu se poate raporta doar la ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Fiind o perioadă foarte scurtă, nu se poate concluziona că această creştere a ratelor, raportat la dobânda variabilă, este una ireversibilă. 13. În final, autoarea excepţiei face aprecieri proprii cu privire la conţinutul normativ al art. 4 alin. (4) şi al art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, raportat la cel stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019, ajungând la concluzia că soluţia normativă promovată de aceste prevederi legale ar fi deja constatată ca fiind neconstituţională prin decizia antereferită. 14. Judecătoria Sfântu Gheorghe apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere că prin Legea nr. 52/2020 s-au înlăturat deficienţele şi s-a modificat procentul de fluctuaţie al cursului valutar de la 20% la 52,6%, prin raportare la data încheierii contractului de credit. Totodată, în vederea calculării procentului de 52,6% s-a reţinut că se vor avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de dare în plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 1 [cu referire la art. 4 alin. (1)], pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (3)], pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (3^1)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (4)], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (5^1)] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5)] din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, precum şi legea în ansamblul său. Însă, având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, precum şi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1), ale art. 8 alin. (5), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (1): „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.“; – Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). (...)(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.;" – Art. 5 alin. (3) şi (3^1): "(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară.(3^1) Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile în mod corespunzător şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5).;" – Art. 7 alin. (4) şi (5^1): "(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat. (...)(5^1) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării." – Art. 8 alin. (5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.“; – Art. 10 alin. (1): „La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.“; – Art. 11 teza întâi: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit (...) prezenta lege se aplică (...) contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare (...)“. 19. În opinia autoarei excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) privind principiile statului de drept, separaţiei puterilor în stat, legalităţii, calităţii legii şi securităţii juridice, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, art. 135 privind economia şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se referă la consumatorul supus unei executări silite a imobilului ipotecat, ipoteză în care, din datele existente, nu se regăseşte consumatorul din prezenta cauză. Prin urmare, textul antereferit nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 21. Totodată, Curtea reţine că celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 52/2020, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici identice, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, excepţia fiind respinsă. 22. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă formulată din perspectiva lipsei solicitării avizului Băncii Naţionale a României la adoptarea Legii nr. 52/2020, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragrafele 50-52, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragrafele 27 şi 28, Curtea a reţinut că, „potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, «orice proiect de act normativ al autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are atribuţii, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul Băncii Naţionale a României. Avizul va fi transmis în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare». Potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt: a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; e) administrarea rezervelor internaţionale ale României. Analizând prevederile Constituţiei şi ale legii antereferite, se constată, pe de o parte, că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală în sensul de a fi reglementată prin Constituţie - condiţie pe care Curtea a impus-o prin Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92, pentru ca solicitarea avizului să reprezinte un standard de constituţionalitate, iar, pe de altă parte, că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. De altfel, se mai reţine că nici la adoptarea Legii nr. 77/2016, aşadar, a legii de bază, nu a fost solicitat un astfel de aviz“. Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004. 23. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinseci formulate, Curtea reţine că acestea vizează, în esenţă, problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 53, Curtea a statuat că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 24. Referitor la critica privind prezumţia de impreviziune care valorifică diferenţa de curs valutar, reglementată de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragrafele 56 şi 57, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragrafele 33 şi 34, Curtea a reţinut că „o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi de timp o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi să fie percepută ca fiind un risc inerent contractului. Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci mai degrabă are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină (încheierea contractelor de credit în monedă naţională/clauze de conversie a monedei creditului în monedă naţională/clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea impreviziunii/încheierea unor contracte de tranzacţie/ novaţii). Trebuie subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, spre a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi, astfel, să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar.“ 25. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 58, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 35, Curtea a reţinut că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/ particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar de a se asigura că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul. Totodată, Curtea a reţinut că este important ca fluctuaţia normată să reflecte un grad mare de abatere faţă de cursul valutar existent la momentul încheierii contractului de credit. Aceleaşi consideraţii se impun şi cu privire la perioada în care trebuie să se menţină această fluctuaţie. Mai mult, Curtea a apreciat că atât timp cât la evaluarea gradului de îndatorare a persoanei trebuia să se ţină seama de această fluctuaţie, însemna că în sine ea era de natură să perturbe relaţia dintre consumator şi profesionist pentru că plasa o sarcină excesivă în privinţa primului, iar capacitatea sa de rambursare a creditului era afectată. Cu alte cuvinte, se trece în registrul riscului supraadăugat (Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 59, şi Decizia 432 din 17 iunie 2021, paragraful 36). Prin urmare, Curtea a reţinut că, având în vedere calitatea destinatarilor normei, textul apare ca fiind previzibil sub aspectul aplicării sale şi, prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 26. În ceea ce priveşte cea de-a doua prezumţie de impreviziune care valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, reglementată de art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 64, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 41, Curtea a reţinut că, „întrucât obligaţia lunară de plată (rată lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aşadar, creşterea ratei dobânzii/ratei lunare de plată are drept premisă variabilitatea ponderii dobânzii în rata lunară de plată. Cu alte cuvinte, pentru ca obligaţia de plată lunară (rata lunară) să crească cu 50%, este nevoie ca rata de dobândă variabilă să crească cel puţin cu 50%, indiferent de ponderea cuantumului dobânzii în corpul ratei. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar de a se asigura că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul.“ Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 27. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 79, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 55, Curtea a reţinut că „odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al art. 4 alin. (1^1)-(3), instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.“ 28. De asemenea, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 80, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 56, Curtea a constatat că „art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului“. Astfel, Curtea a reţinut că „întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 75, şi Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 51). 29. Referitor la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat conformitatea lor cu art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, reţinând că acestea reiterează critici care au fost deja soluţionate în jurisprudenţa sa. Curtea a observat că Legea nr. 52/2020 nu a operat nicio modificare asupra art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, iar modificarea operată asupra art. 7 alin. (4) a vizat introducerea unei teze finale, potrivit căreia „De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat“. Reglementările criticate vizează suspendarea automată a oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului, iar constituţionalitatea lor a fost analizată prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragrafele 37-43 (în privinţa ambelor texte legale), şi prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 111-113 [în privinţa art. 7 alin. (4)]. 30. Cu privire la dispoziţiile art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 64, analizând aceste norme în raport cu art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea a reţinut că redactarea actuală diferă în mod esenţial de cea constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 114-116, legiuitorul punându-le de acord cu exigenţele stabilite prin decizia antereferită a Curţii Constituţionale. Noua reglementare se circumscrie ipotezei admiterii contestaţiei şi se referă exclusiv la penalităţile şi daunele-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării, nu şi la rata plătită de debitor. Astfel, dacă se probează că debitorul a fost de rea-credinţă, acesta datorează, în ipoteza admiterii contestaţiei, pe lângă rată (capital şi dobândă), penalităţi şi daune-interese; în schimb, dacă a fost de bună-credinţă, va datora doar rata (capital şi dobândă). Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 31. În final, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, raportată la art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, paragraful 115, şi Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 81, Curtea statuat că „indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Faptul că legea stabileşte criteriile în funcţie de care intervine impreviziunea nu înseamnă că prevederile sale sunt retroactive; de altfel, judecătorul cauzei însuşi avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care apreciază impreviziunea în perioada 2016-2019. Înlocuirea unor criterii judiciare variabile şi subiective în sine cu criterii legale fixe şi obiective nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii. Impreviziunea a fost şi este reglementată de Codul civil (atât de cel din 1864, cât şi de cel din 2009), cu consecinţa fie a adaptării, fie a încetării contractului, prin urmare, modul de evaluare a sa (legală/judiciară) nu denotă o aplicare retroactivă a instituţiei în sine. De altfel, nici consecinţele intervenirii sale nu sunt novatoare faţă de regulile generale existente în materie (adaptarea/încetarea contractului).“ 32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.967/305/2020 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Bianca Drăghici -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
