Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de avocat Dănuţ Popa în Dosarul nr. 12.884/302/2017 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.536 D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că normele criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Sentinţa penală nr. 1.813 din 25 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 12.884/302/2017, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de domnul avocat Dănuţ Popa, apărător ales de către Sorin Bărbuleţ, fiul persoanei condamnate Vasile Bărbuleţ (decedat), în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate conform art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013 împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece oferă posibilitatea de acces la justiţie prin formulare de plângeri pentru nerespectarea drepturilor prevăzute de lege doar persoanelor condamnate sau mandatarilor acestora, obstrucţionând soluţionarea unor astfel de plângeri formulate de către alte persoane în numele persoanei condamnate, care se află în mod obiectiv în imposibilitatea de a formula plângere în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013. 6. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează exclusiv drepturile persoanelor condamnate, astfel că, în mod justificat, dreptul de a face plângere la judecător împotriva măsurilor luate de administraţia penitenciarului prin care se aduce atingere unui asemenea drept revine persoanei private de libertate, acest drept putând fi exercitat personal sau printr-o persoană împuternicită în acest sens. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, faptul că doar persoanele condamnate şi mandatarul acestora pot face plângere împotriva măsurilor care aduc atingere unor drepturi nu încalcă drepturile fundamentale ale condamnatului. Persoana condamnată este singura în măsură să aprecieze dacă i-au fost încălcate drepturile pe care le are pe perioada executării pedepsei şi să facă plângere împotriva măsurilor care au adus atingere drepturilor sale. Susţinerea că, dacă persoana condamnată se află în imposibilitate să formuleze plângere aceasta nu poate fi formulată de către o altă persoană este neîntemeiată, de vreme ce dispoziţia legală criticată nu interzice ca plângerea să fie formulată prin intermediul unui mandatar. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile legale contestate se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, acestea reglementând o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate şi cea a inculpatului nu sunt identice. De aceea, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. În plus, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplina libertate de a reglementa. Împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie. În ceea ce priveşte dreptul de petiţionare, Curtea Constituţională a statuat că acesta este diferit de dreptul de a introduce acţiuni la instanţele judecătoreşti, iar sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei nu reprezintă un aspect al dreptului la petiţionare. În consecinţă, textul legal criticat nu este contrar reglementărilor constituţionale cu privire la dreptul de petiţionare, din moment ce conţinutul normativ nu are nicio relevanţă asupra acestora. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (2) Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, având următorul conţinut: „Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.“ 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (1) referitor la beneficiul drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apărare şi ale art. 51 - Dreptul de petiţionare. Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în cauză, în calitate de apărător ales pentru a formula o cerere de întrerupere a executării pedepsei, autorul excepţiei a aflat că, după reîncarcerarea persoanei condamnate Vasile Bărbuleţ, în urma respingerii ultimei cereri de prelungire a întreruperii executării pedepsei, acesta nu ar mai fi beneficiat în penitenciar de medicaţia necesară, deşi boala de care suferea acesta impunea un tratament obligatoriu. Ulterior, a fost contactat de fiul condamnatului, care l-a informat că starea de sănătate a acestuia din urmă s-a înrăutăţit. Apărătorul ales a mai realizat o serie de demersuri, consemnate detaliat în actul de sesizare al Curţii Constituţionale, iar la data de 22 mai 2017, deci după decesul condamnatului, a formulat o plângere cu privire la care judecătorul de supraveghere i-a solicitat să depună dovada calităţii de reprezentare a persoanei condamnate şi să precizeze temeiul de drept al plângerii. Prin Încheierea nr. 629/SP din 30 mai 2017, judecătorul de supraveghere a privării de libertate a constatat că, după momentul decesului, în procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013, orice împuternicire dată de către sau în numele persoanei respective îşi încetează efectele şi, în consecinţă, apărătorul ales nu mai are posibilitatea să acţioneze în numele acesteia. Împotriva acestei încheieri apărătorul ales a formulat contestaţie conform art. 56 din Legea nr. 254/2013, cadru procesual în care a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, mai întâi, că prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, iar acest cadru reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică celei a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007. De aceea, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcomet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilfa împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33. 16. Curtea a mai reţinut că în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. De asemenea, prin Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, şi prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, Curtea a reamintit cele statuate în jurisprudenţa sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, nu şi pe cel referitor la asistenţă juridică obligatorie. Curtea a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, şi Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat, totodată, că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014). 17. Analizând textul de lege criticat, în raport cu statuările de principiu mai sus enunţate, Curtea constată că acesta conferă în mod expres persoanelor condamnate dreptul de a face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor legale. Nu există nicio interdicţie pentru aceste persoane de a fi reprezentate în protejarea drepturilor lor de către un apărător, persoana condamnată putând să formuleze plângere în acest sens personal sau prin reprezentant. 18. Curtea reţine, totodată, că prin procedura specială prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 se realizează o reparaţie în natură a dreptului încălcat, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 56 alin. (6) din lege, potrivit cărora „Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun; b)respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz; c) ia act de retragerea plângerii.“ Aşa cum se poate observa din textul citat, această procedură nu poate avea ca finalitate o simplă constatare a unor situaţii de fapt anterioare, ci încălcări actuale ale drepturilor persoanei condamnate, aşadar cât timp condamnatul este în viaţă. În acest mod se urmăreşte realizarea unui control judecătoresc asupra modalităţii în care administraţia penitenciarului respectă drepturile deţinuţilor, iar în caz de încălcare a lor, judecătorul de supraveghere poate obliga administraţia penitenciarului să ia măsuri pentru încetarea încălcării. Ca urmare, împrejurarea că un condamnat aflat în penitenciar a decedat este de natură a stinge orice litigiu în procedura menţionată, întrucât nu mai este posibilă obligarea administraţiei penitenciarului la luarea unei măsuri în sensul textului legal citat. Pentru eventualele încălcări ale drepturilor persoanei condamnate care a decedat, moştenitorii se pot adresa cu acţiune civilă instanţelor de drept comun în vederea obţinerii unor reparaţii financiare. 19. Cât priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 51 din Constituţie, Curtea reţine că dreptul de petiţionare este diferit de dreptul de a introduce acţiuni la instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituţie, şi se referă la cererile, reclamaţiile, sesizările şi propunerile în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei şi la care autorităţile publice au obligaţia să răspundă în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii, în timp ce cererile de chemare în judecată se soluţionează după reguli specifice activităţii de judecată. Sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei nu este un aspect al dreptului de petiţionare, reglementat de prevederile constituţionale ale art. 51. În consecinţă, textul constituţional invocat nu este incident în cauză. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocat Dănuţ Popa în Dosarul nr. 12.884/302/2017 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti – Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
