Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicoleta-Loredana Latiş în Dosarul nr. 10.576/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.293D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă personal părţile Eugenia Ilie şi Mihai Ilie. Lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţilor prezente, care lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală. În acest sens arată că acţiunea penală se exercită în scopul tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de săvârşirea de infracţiuni, astfel încât, dacă nu mai este posibilă tragerea la răspundere penală, nu se mai justifică nici continuarea procesului penal. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 16 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.576/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Nicoleta-Loredana Latiş cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare, soluţie dispusă de procuror ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în măsura în care nu prevăd şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal. Arată că ancheta desfăşurată în cursul urmăririi penale „trebuie să fie aptă să conducă la identificarea şi eventuala pedepsire a vinovaţilor, întrucât organele de urmărire penală sunt obligate să ia toate măsurile ce sunt în mod rezonabil accesibile pentru administrarea de probe privind faptele analizate“. De asemenea, în această fază a procesului penal „trebuie respectate exigenţele de celeritate şi diligenţă rezonabilă ale unei anchete efective, care să satisfacă cerinţa de temeinicie, organele de urmărire penală urmând să stabilească situaţia de fapt“. Consideră că dreptul de a invoca „omisiunea cercetării motivelor“ trebuie garantat atât pentru suspect/inculpat, cât şi pentru persoana vătămată, întrucât o atare omisiune nu poate avea relevanţă diferită în funcţie de calitatea procesuală, astfel încât să justifice acordarea posibilităţii de a solicita continuarea procesului penal doar suspectului/inculpatului. Susţine că, în caz contrar, se încalcă principiul egalităţii armelor. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că acest principiu presupune ca fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze semnificativ în raport cu partea adversă. Este adevărat că legiuitorul are dreptul de a consacra procedura de acces la justiţie, care nu presupune, automat, accesul la toate căile de atac, însă, odată reglementată o cale de atac, trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în aceeaşi măsură părţilor implicate. 7. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, arată că autoarea excepţiei solicită completarea textului de lege criticat, în sensul reglementării posibilităţii ca persoana vătămată să solicite continuarea procesului penal în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile sau de existenţă a unei cauze de nepedepsire. O asemenea solicitare nu intră, însă, în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. 10. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că autoarea excepţiei nu critică dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală pentru ceea ce reglementează, ci pentru ceea ce nu prevăd, şi anume posibilitatea persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în caz de intervenire a prescripţiei, urmărind completarea textului. Or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare a ţării. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal“. 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 148 alin. (2) referitor la reglementările comunitare cu caracter obligatoriu, precum şi ale art. 11 privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc ca fiind „participanţi în procesul penal“ organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la „părţi“, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din Codul de procedură penală stabilesc la alin. (1) că „subiecţii procesuali principali“ sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora, adică numai părţilor. 16. Din dispoziţiile legale mai sus menţionate rezultă că, în raport cu inculpatul, persoana vătămată are aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai inculpatului, aşa cum este şi cazul dreptului de a cere continuarea procesului penal - în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală -, drept pe care dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală îl recunosc inculpatului, dar nu şi persoanei vătămate. Totodată, dreptul de a cere continuarea procesului penal este recunoscut de textul de lege criticat şi suspectului, deşi acesta nu este parte, ci subiect procesual principal, cum, de altfel, este şi persoana vătămată. 17. Curtea observă că, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Astfel, acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune - suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect - şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat (Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27, şi Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragraful 25). 18. Curtea reţine că dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod. Din interpretarea prevederilor art. 319 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată - fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă, în urma administrării probatoriului, nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. 19. Aşadar - similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac în faza de judecată - şi în această situaţie, continuându-se urmărirea penală la cererea suspectului sau inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nicio soluţie de renunţare la urmărirea penală. 20. Curtea nu poate reţine critica autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât nu prevăd şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în vederea pedepsirii vinovaţilor, în condiţiile în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Soluţia juridică criticată de autoarea excepţiei se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei unor astfel de persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni - şi care se consideră nevinovate - de a-şi demonstra nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea urmăririi penale. 21. Spre deosebire de suspect şi de inculpat, persoana vătămată nu are interesul procesual de a solicita continuarea procesului penal, deoarece interesul procesual al acesteia nu poate consta în dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului după ce a intervenit prescripţia răspunderii penale. Astfel, deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Or, instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în înlăturarea acestei răspunderi, ceea ce presupune stingerea dreptului statului de a sancţiona - prin aplicarea unei pedepse sau prin luarea unei măsuri educative - şi a obligaţiei autorului faptei de a suporta consecinţele infracţiunii comise, după trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data săvârşirii faptei. Prescripţia operează din oficiu, de plin drept, în legătură cu orice infracţiune - cu excepţia cazurilor prevăzute de lege - şi pentru orice infractor, persoană fizică majoră ori minoră (art. 131 din Codul penal) sau persoană juridică (art. 148 din Codul penal). 22. Prin urmare, persoana vătămată, spre deosebire de suspect şi inculpat, nu are interesul procesual de a solicita continuarea procesului penal în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca, în acest mod, să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 23. Pentru aceleaşi motive, Curtea constată că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, care presupune egalitatea de arme. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicoleta-Loredana Latiş în Dosarul nr. 10.576/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
