Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 3, art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Simion Ielciu, Felician Volin Ştefan, Alin Gabriel Botiş, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan în Dosarul nr. 126/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.122D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă personal autorii excepţiei Alin Gabriel Botiş, Cristian Ioan Pop şi Felician Volin Ştefan, asistaţi de avocatul Roberth Balog, care îi reprezintă şi pe autorii excepţiei Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan, având împuternicire avocaţială la dosar. De asemenea, pentru autorul excepţiei Simion Ielciu, răspunde apărătorul ales Bogdan Sergiu, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului Roberth Balog, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pentru argumentele invocate în faţa Tribunalului Sălaj - Secţia penală. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate încalcă normele constituţionale privind statul de drept, principiul legalităţii, liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi înfăptuirea justiţiei. Consideră că, în absenţa unor definiţii legale, în practica judiciară, s-a creat o confuzie între activitatea de supraveghere tehnică, procedeul probatoriu aferent şi sprijinul tehnic, în condiţiile în care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“. Astfel, Serviciul Român de Informaţii şi Direcţia generală de informaţii şi protecţie internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, deşi sunt organe de informaţii şi nu pot efectua acte de cercetare penală, s-au implicat în activitatea de urmărire penală prin efectuarea unui procedeu probatoriu, fără a prezenta garanţiile de legalitate şi loialitate necesare, întrucât nu se află sub supravegherea procurorului. Menţionează că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, se aplică doar în cauzele în care înregistrările au fost efectuate ulterior datei de 1 februarie 2014. 4. Avocatul Bogdan Sergiu solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013. Consideră că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este criticabilă, deoarece respectivul „concurs tehnic“ este un concept vag, care nu beneficiază de o definiţie legală sau de o interpretare lămuritoare la nivel jurisprudenţial ori doctrinar. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, invocând, în acest sens, şi jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 734 din 23 noiembrie 2017 şi nr. 779 din 28 noiembrie 2017. Mai arată că textul de lege criticat este unul previzibil, având în vedere interpretarea jurisprudenţială anterioară Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016. În acest sens, face referire la comunicatele de presă date de Parchetul General, prin care se menţiona sprijinul tehnic acordat de Serviciul Român de Informaţii la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise de instanţe, practică ce era confirmată de jurisprudenţă, inclusiv de cea a instanţei supreme. Astfel, invocă deciziile nr. 469/A/2016 şi nr. 97/A/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, precum şi opinia instanţei din Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, arată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât doar o decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în speţa respectivă ar putea duce la invocarea nulităţii în faţa instanţei de judecată. De asemenea, nu au legătură cu soluţionarea cauzei nici dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, în speţă fiind incidente prevederile art. 14 din acelaşi act normativ, având în vedere faptul că rechizitoriul a fost emis în 2011, judecata în fond a avut loc în 2013, iar rejudecarea fondului în 2015. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 25 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 126/84/2015, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 3, art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Simion Ielciu, Felician Volin Ştefan, Alin Gabriel Botiş, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan cu privire la dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, respectiv de Felician Volin Ştefan, Alin Gabriel Botiş, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan referitor la dispoziţiile art. 3 şi ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 privind secretul corespondenţei, precum şi prevederile art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată, în acest sens, că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 - în lipsa unui text similar celui din art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cu care să se coroboreze - pune sub semnul întrebării calitatea legii din perspectiva condiţiilor privitoare la precizie, claritate şi previzibilitate. Menţionează că, în cauză, au fost interceptate şi înregistrate o serie de convorbiri telefonice, în baza dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mandatele de supraveghere tehnică „fiind puse în executare cu sprijinul tehnic al Direcţiei generale de informaţii şi protecţie internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne“, aspect care „pune, în mod evident, în discuţie conţinutul sintagmei «persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic»ˮ. Consideră că intruziunea în viaţa privată ori în corespondenţa unei persoane nu se poate realiza decât atunci când restrângerea acestor drepturi este contrabalansată de garanţii suficiente în vederea diminuării riscurilor în ceea ce priveşte comiterea unor abuzuri din partea statului. Pentru aceasta, legislaţia trebuie să fie nu doar detaliată, ci, mai ales, să nu sufere sub aspectul preciziei, clarităţii şi previzibilităţii. Arată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 stabilesc faptul că procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 din acelaşi act normativ sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“, fără a o explicita, spre deosebire de noul Cod de procedură penală, care, în dispoziţiile art. 142 alin. (3), utilizează sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere“, după ce în art. 142 alin. (2) sunt prevăzute entităţile de la care se poate solicita respectivul concurs tehnic. Cu alte cuvinte, deşi sintagma mai sus menţionată din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 se regăseşte întro formă similară în prevederile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, diferenţa este aceea că acest din urmă text de lege se poate corobora cu dispoziţiile alin. (2) al art. 142 din noul cod, în care sunt enumeraţi furnizorii anumitor tipuri de servicii, ce au obligaţia de a colabora cu procurorul, organul de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. De altfel, faptul că persoanele la care face trimitere art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală sunt cele enumerate la alin. (2) al aceluiaşi articol reiese şi din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituţională a reţinut că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“ (paragraful 33). Prin urmare, dacă sfera persoanelor chemate să dea concurs tehnic este într-o oarecare măsură clară şi previzibilă raportat la prevederile art. 142 din noul Cod de procedură penală, nu acelaşi lucru se poate susţine în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, abordarea legiuitorului se află în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie sub aspectul respectării principiului legalităţii şi al unor garanţii ce sunt de esenţa statului de drept, sens în care invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015, paragraful 92. Consideră că încălcarea acestor prevederi constituţionale se răsfrânge şi asupra dispoziţiilor art. 26 şi art. 28 din Legea fundamentală. De asemenea, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, pentru a putea discuta despre o ingerinţă în viaţa privată conformă cu prevederile art. 8 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este necesar ca respectiva intruziune să fie, în primul rând, în conformitate cu legea. Or această condiţie nu implică doar necesitatea existenţei unui cadru normativ în dreptul intern (Hotărârea din 2 august 1984, pronunţată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, şi Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit), ci este, de asemenea, necesar ca legea să nu sufere sub aspectul clarităţii (hotărârile din 24 aprilie 1990, pronunţate în cauzele Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei, şi Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei) şi să ofere suficiente garanţii susceptibile să ofere o protecţie adecvată împotriva comportamentului arbitrar al statului (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, şi Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României). Menţionează, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 440 din 8 iulie 2014 (paragrafele 56 şi 57). De asemenea, consideră că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este criticabilă şi pentru că respectivul „concurs tehnic“ este un concept vag, ce nu beneficiază de o definiţie legală şi nici de o interpretare lămuritoare la nivel jurisprudenţial ori măcar doctrinar. Autorii excepţiei susţin că, sub acest aspect, critica este valabilă şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, acolo unde „legiuitorul a ţinut, totuşi, să precizeze faptul că acest concurs tehnic este în vederea executării măsurilor de supraveghere tehnică, făcând, practic, o delimitare între concursul tehnic şi executarea propriu-zisă a măsurilor de supraveghere tehnică“. „În ambele reglementări însă, în lipsa unei definiţii legale a ceea ce înseamnă concurs tehnic, este imposibil a observa când concursul tehnic devine o executare propriu-zisă a măsurilor de supraveghere tehnică“. Consideră că această imposibilitate de a delimita concursul tehnic de procedeul probatoriu propriu-zis, care reprezintă o activitate aflată în competenţa exclusivă a procurorului ori a organului de cercetare penală, pune sub semnul întrebării respectarea prevederilor art. 26 şi art. 28 din Constituţie, precum şi ale art. 8 paragraful 2 din Convenţie, întrucât, deşi există un cadru normativ ce permite obţinerea unui concurs tehnic din partea unor persoane, nu există garanţii suficiente pentru a oferi o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Arată că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituţională a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, raportându-se, în acest sens, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ce analizează condiţiile în baza cărora se stabileşte în ce măsura ingerinţa în viaţa privată s-a realizat în conformitate cu legea, deci, o analiză la nivelul art. 8 paragraful 2 din Convenţie. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea Constituţională a statuat că problema de constituţionalitate apare din cauza faptului că organele specializate ale statului la care se face trimitere nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală, neexistând niciun element din care să reiasă domeniul de activitate specific persoanelor respective (paragraful 37). Or exact aceeaşi critică vizează şi sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, fiind neclar în ce măsură poate fi vorba de operatorii de telefonie mobilă, Serviciul Român de Informaţii etc. Mutatis mutandis, în lipsa unei definiţii care să limiteze sfera acestor persoane, orice persoană fizică sau juridică putea oferi concurs tehnic în conformitate cu dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Consideră că este esenţial a se stabili în ce măsură acest concurs tehnic implică doar oferirea mijloacelor tehnice/a dispozitivelor necesare în vederea punerii în executare a măsurii de supraveghere de către procuror sau organul de cercetare penală, ori se referă şi la instalarea acestora sau dacă acest concurs tehnic vizează o obligaţie din partea operatorilor de telefonie, în cazul interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice, de a configura în mod corespunzător şi de a păstra accesul la mijloacele tehnice în vederea implementării măsurii tehnice de supraveghere. Având în vedere conceptul vag de „concurs tehnic“, se pune, de asemenea, problema în ce măsură respectivul concurs tehnic acoperă şi utilizarea propriu-zisă a acestor mijloace tehnice/dispozitive de către alte persoane decât procurorul ori organul de cercetare penală în vederea punerii în executare a măsurii de supraveghere tehnică. Apreciază că doar astfel se poate analiza în ce măsură concursul tehnic este sau nu un act aflat în competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală. Nu în ultimul rând, este necesar a se lamuri dacă acest concurs tehnic acoperă activitatea de ascultare şi triere a convorbirilor telefonice interceptate/înregistrate. Menţionează că lipsa unor definiţii în contextul unei legislaţii ce permite o intruziune majoră cu privire la viaţa privată şi dreptul la corespondenţă a fost aspru criticată de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, referitor la sintagmele „date conexe“ (paragraful 40), „ameninţări la adresa securităţii naţionale“ (paragraful 41) şi „date necesare“ (paragraful 56). În fine, în sprijinul celor arătate mai sus, invocă şi o serie de elemente de drept comparat cu privire la reglementările existente în materie de supraveghere tehnică în mai multe state europene (Germania, Franţa, Italia, Bulgaria, Croaţia şi Polonia). 8. Referitor la dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportat la art. 8 din Convenţie şi la art. 1 alin. (3) şi (5), art. 26 şi art. 28 din Constituţie. Astfel, consideră că, din coroborarea dispoziţiilor lit. a) şi c) ale art. 282 alin. (4) din Codul de procedură penală rezultă existenţa unui vid legislativ, inculpatul fiind lipsit de un remediu procesual atunci când o nelegalitate intervenită în cursul urmăririi penale nu poate fi invocată şi constatată decât în faza de judecată, mai exact în situaţia în care, în cursul judecăţii, se admite o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţii legale ce au înrâurire asupra legalităţii obţinerii unor mijloace de probă. Or, în măsura în care este vorba despre o nulitate relativă, iar excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă ulterior finalizării fazei camerei preliminare, se pune problema în ce condiţii se poate invoca această nulitate, având în vedere că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală stabilesc momentul-limită al închiderii camerei preliminare, iar lit. c) a aceluiaşi text de lege se raportează la momentul la care a intervenit încălcarea, şi nu la acela la care aceasta este cunoscută ori poate fi constatată. Arată că, în măsura în care efectele unor dispoziţii de lege declarate neconstituţionale continuă să se producă într-un proces pendinte, refuzul de a aplica o decizie a Curţii Constituţionale, folosind diverse subterfugii juridice, nu ţine de interpretarea legii, ci evidenţiază o deturnare a acesteia şi reprezintă o încălcare a ordinii constituţionale, o asemenea soluţie fiind împotriva poziţiei Curţii Constituţionale, exprimată în deciziile nr. 766 din 15 iunie 2011 (pct. III.1), nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 (pct. X), nr. 223 din 13 martie 2012 şi nr. 54 din 5 februarie 2014. Precizează că rolul deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale este inclusiv acela de a oferi un remediu cu privire la efectele pe care dispoziţia apreciată ca fiind neconstituţională continuă să le producă în cauzele pendinte. Consideră, totodată, că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală se află „într-o relaţie funcţională“ cu cele ale art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 în ceea ce priveşte sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“. Arată, astfel, că dispoziţiile de lege criticate lipsesc inculpatul de un remediu în dreptul intern, aspect aflat în contradicţie cu prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportat la art. 8 din Convenţie şi la art. 1 alin. (3) şi (5), art. 26 şi art. 28 din Constituţie. Aşadar, chiar dacă o decizie a Curţii Constituţionale evidenţiază încălcarea unor prevederi constituţionale şi convenţionale precum cele de mai sus, nu există posibilitatea reală de a invoca, într-un proces pendinte, nelegalitatea mijlocului de probă. În consecinţă, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă devine una iluzorie şi pur teoretică, remediul procesual fiind lipsit de eficacitate. Apreciază că această critică nu vizează modul în care se interpretează textele de lege ce fac obiectul excepţiei. Consideră că modul deficitar în care legiuitorul a ales să redacteze normele de procedură criticate denotă inexistenţa unor garanţii suficiente şi mută interpretarea în sfera arbitrariului. Or aceste aspecte depăşesc problematica interpretării textelor de lege, devenind o problemă reală de constituţionalitate. 9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, autorii excepţiei consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiţia este […] egală pentru toţi“, întrucât lipsesc inculpatul de posibilitatea de a invoca nulitatea absolută în cazul încălcării normelor de competenţă materială şi funcţională în vigoare la momentul efectuării actului. În acest sens, arată că, în cauză, „efectuarea interceptărilor/înregistrărilor convorbirilor telefonice de către Direcţia generală de informaţii şi protecţie internă s-a realizat cu încălcarea competenţei materiale şi funcţionale“. Apreciază că, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor de către alte persoane în afară de procuror şi organul de cercetare penală situează mijloacele de probă obţinute sub regimul nulităţii absolute prevăzut de dispoziţiile art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în condiţiile în care art. 197 alin. 3 din acelaşi cod prevedea că nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală [art. 281 alin. (1) lit. b)], cazul de nulitate absolută din vechiul cod referitor la necompetenţă a fost restrâns la necompetenţa instanţei inferioare celei legal competente, toate celelalte cazuri de necompetenţă fiind plasate sub regimul nulităţilor relative, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Critica de neconstituţionalitate vizează împrejurarea că, din motive neimputabile inculpatului, se ajunge la excluderea posibilităţii de a invoca sancţiunea nulităţii absolute cu privire la acele mijloace de probă obţinute cu încălcarea normelor de competenţă în vigoare la data administrării probelor, astfel că inculpatul nu poate beneficia de efectele deciziei de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate pronunţate şi publicate ulterior finalizării camerei preliminare, în timp ce cauza penală se află încă pe rolul instanţelor de judecată. Acest lucru duce, practic, la dispariţia unui remediu efectiv, prin transformarea excepţiei de neconstituţionalitate într-un mecanism iluzoriu de protecţie, cu excluderea efectelor unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii de lege, singurul remediu fiind aplicarea directă a deciziei Curţii Constituţionale până la intervenţia legiuitorului. Astfel - în măsura în care s-ar constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, mai exact a sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul acestui text de lege -, deşi, potrivit vechiului Cod de procedură penală, încălcarea normelor de competenţă atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, având în vedere transformarea acestei nulităţi într-una relativă, efectele deciziei Curţii Constituţionale ar fi anihilate în acele cauze penale în care a fost finalizată procedura camerei preliminare, ceea ce ar crea o diferenţă de tratament între inculpaţi, independent de comportamentul acestora. 10. În plus, autorii excepţiei Felician Volin Ştefan, Alin Gabriel Botiş, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan consideră că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit.a) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 încalcă şi prevederile constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 147 alin. (4) potrivit căruia, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. De asemenea, aceiaşi autori ai excepţiei susţin că dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Legea nr. 255/2013 încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 147 alin. (4) potrivit căruia, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate fac imposibilă aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care aceasta a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Cu privire la efectele deciziei menţionate anterior, Curtea a reamintit caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie, reţinând că „aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se însă în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I“ (paragraful 52). Totodată, din faptul că instanţa de contencios constituţional a admis, cu majoritate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate mai sus menţionată, reiese că aceasta este, în primul rând, admisibilă, deşi autorii respectivei excepţii nu au fost interceptaţi în baza dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, ci în temeiul prevederilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Pentru acest motiv, autorii excepţiei Felician Volin Ştefan, Alin Gabriel Botiş, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan consideră că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 este aplicabilă cauzei lor, care se află în curs de soluţionare, chiar dacă, în speţă, interceptările şi înregistrările au fost efectuate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Or, deşi procedeul probatoriu a fost administrat sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, potrivit dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013, nulitatea poate fi invocată numai în condiţiile noului Cod de procedură penală. Din examinarea prevederilor art. 281 şi ale art. 282 din noul cod, rezultă că sancţiunea care intervine pentru nelegalitatea administrării probei, sub aspectul competenţei organelor abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere tehnică, este nulitatea relativă, care, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din acest cod, poate fi invocată numai până la închiderea procedurii de cameră preliminară. Autorii excepţiei arată însă că, în cauză, această procedură era finalizată la momentul publicării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind începută cercetarea judecătorească, astfel că nu au avut la dispoziţie nicio modalitate procesuală de a solicita şi obţine excluderea probelor nelegal administrate. Consideră că situaţia este total diferită de cea care a făcut obiectul deciziilor nr. 24 din 3 februarie 2015 şi nr. 627 din 8 octombrie 2015 - prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 -, intervenind elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii. 11. Tribunalul Sălaj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, deciziile nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009 şi nr. 840 din 8 decembrie 2015, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind, printre altele, dispoziţiile art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv ale art. 282 alin. (4) lit.a) şi c) din Codul de procedură penală. Referitor la dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013, arată că acestea reprezintă norme tranzitorii ce reglementează regimul nulităţilor actelor efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi - nulităţi ce sunt invocate sub imperiul noii legi procesual penale -, fără a fi încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât inculpatul are posibilitatea de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime, de a beneficia de toate garanţiile procesuale, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă imparţială şi independentă. 12. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, referitor la prevederile art. 3 şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, învederează faptul că acestea au fost adoptate de legiuitor în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, ele respectă atât principiul aplicării imediate a legii noi de procedură, cât şi principiul tempus regit actum. Astfel, dacă potrivit celui din urmă principiu, cauzele de nulitate (relativă sau absolută) rămân guvernate de legea în vigoare la data efectuării actului de urmărire penală contestat, aşa încât acesta nu ar putea fi socotit nevalabil în baza legii noi, invocarea nulităţii - constituind o chestiune de procedură - este supusă legii noi, care este de imediată aplicare, inclusiv în cazul proceselor penale aflate în curs de judecată. Faptul că legea nouă reglementează procedura de invocare a nulităţii actelor de urmărire penală efectuate anterior intrării sale în vigoare nu constituie o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României, deoarece, atâta timp cât o cauză penală intră sub incidenţa reglementării tranzitorii, legea nouă se va aplica tuturor părţilor acelei cauze, indiferent de calitatea lor. De asemenea, arată că nu constituie o discriminare - din perspectiva dreptului la un proces echitabil - nici împrejurarea că două cauze penale se supun unor reguli de procedură diferite ca urmare a succesiunii legilor în timp, întrucât chiar intervenţia legii de procedură noi - de imediată aplicare - constituie un element suficient pentru a justifica această diferenţă de tratament (Decizia Curţii Constituţionale nr. 627 din 8 octombrie 2015, paragrafele 24-26). De asemenea, arată că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 reglementează situaţia proceselor aflate în curs de judecată în primă instanţă la data de 1 februarie 2014, stabilind, în virtutea aceluiaşi principiu al aplicării imediate a legii noi, că procedura de judecată se va desfăşura potrivit prevederilor noului cod. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, apreciază că efectele acesteia se produc pentru viitor, în condiţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea respectivei decizii nefiind în niciun fel împiedicată de dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei. Sub acest aspect, arată că instanţa de contencios constituţional a constatat, la paragraful 52 din decizia mai sus menţionată, că „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată“. Referindu-se la hotărârile definitive, Curtea a subliniat că decizia citată anterior „poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I“. Prin urmare, Guvernul consideră că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 se vor produce nu doar în cauzele penale în care procedura camerei preliminare nu fusese încă închisă la data publicării sale (cauze aflate în faza urmăririi penale sau în curs de soluţionare la judecătorul de cameră preliminară), ci şi în acelea în care procesul penal a trecut în faza de judecată, cu condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în procedura camerei preliminare. Aşadar, dacă nulitatea relativă decurgând din nerespectarea dispoziţiilor de lege referitoare la supravegherea tehnică a fost invocată în termenul prevăzut de art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală (până la închiderea procedurii de cameră preliminară) şi, în acest cadru, a fost invocată şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, inculpatul are deschisă calea de atac a revizuirii, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Dacă însă inculpatul nu a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, iar termenul de invocare a nulităţii a fost depăşit, actele de urmărire penală rămân valabile, fiind confirmate definitiv de judecătorul de cameră preliminară, care, potrivit principiului separării funcţiilor judiciare - consacrat de prevederile art. 3 din Codul de procedură penală -, are competenţa exclusivă de a examina legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Întrucât, prin dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit.a) din Codul de procedură penală, legiuitorul recunoaşte părţilor dreptul de a invoca nulitatea relativă a actelor de urmărire penală, iar asupra acestei sancţiuni se pronunţă o instanţă de judecată, şi anume judecătorul de cameră preliminară, Guvernul consideră că părţile beneficiază atât de acces liber la justiţie, cât şi de dreptul la apărare. În fine, în legătură cu prevederile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, opinează că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“, deşi nu se bucură de o definiţie legală, nu este totuşi lipsită de previzibilitate. În lipsa unei definiţii legale, sensul său se determină printr-o interpretare literală a termenilor folosiţi de legiuitor, dar şi prin interpretarea coroborată a celor două teze ale art. 91^2 alin. 1 din vechiul cod. Astfel, dacă, în prima teză, legiuitorul stabileşte organele judiciare competente să efectueze interceptările şi înregistrările, anume procurorul şi organul de cercetare penală, în teza a doua, cea care face obiectul excepţiei, legiuitorul vizează o categorie distinctă de persoane, cele „chemate să dea concurs tehnic“ la interceptări şi înregistrări, respectiv - într-o interpretare literală, pornind de la sensul comun al cuvintelor folosite - persoanele care, folosind instrumentele şi procedeele tehnice specifice interceptării şi înregistrării, ajută procurorul/organele de cercetare penală la efectuarea acestui procedeu probator. 13. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 3, art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 - modificate prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003 - au fost abrogate, la 1 februarie 2014, prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, dar produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege“. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), aceasta se va pronunţa şi asupra dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Totodată, din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, respectiv din faptul că art. 7 din Legea nr. 255/2013 are un singur alineat, reiese că excepţia de neconstituţionalitate priveşte, în realitate, numai dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 3, art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013. Aşadar, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor texte de lege, care au următorul cuprins: - Art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968: „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.“; – Art. 3 din Legea nr. 255/2013: „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.“; – Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013: „(2) Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală.“; – Art. 7 din Legea nr. 255/2013: „Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.“; – Art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală: "(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; [...] c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii." 17. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 referitor la secretul corespondenţei, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiţia este […] egală pentru toţi“ şi ale art. 147 alin. (4) în temeiul căruia, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, precum şi a prevederilor art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 - care vizează cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală -, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluţionarea speţei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât rejudecarea cauzei a fost dispusă ulterior datei de 1 februarie 2014. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 25 septembrie 2017, paragraful 13, şi Decizia nr. 783*) din 5 decembrie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii). *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 5 decembrie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018. 19. Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă. 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei critică faptul că, în speţă, nu a fost posibil să se dea eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, deşi, prin decizia menţionată, Curtea a stabilit că aceasta se va aplica, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată (paragraful 52). În acest sens arată că, în speţă, procedura de cameră preliminară a fost finalizată anterior publicării deciziei mai sus menţionate în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel că, având în vedere termenul impus de dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, deşi cauza se afla pe rolul instanţei de judecată, nu a fost posibilă invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 ca temei pentru anularea proceselor-verbale de redare a conţinutului înregistrărilor efectuate în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii. 21. Curtea reţine că autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, ci sunt nemulţumiţi, în realitate, de modul de aplicare de către instanţa de judecată a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, respectiv a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţii relative, autorii excepţiei urmărind excluderea din dosar a anumitor probe considerate ca fiind obţinute în mod nelegal. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din data de 21 iulie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din data de 16 august 2017, paragraful 14, şi Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, mai sus menţionată), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea apreciază că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 22. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 23. Referitor la dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că este criticată sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“, pe motiv că respectiva sintagmă nu respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii. În acest sens sunt invocate argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii (paragraful 50). 24. Curtea reţine că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. 25. Curtea constată, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal, aşa cum prevede şi noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (3). 26. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 27. Prin decizia citată anterior, Curtea a mai reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. 28. În continuare, prin aceeaşi decizie mai sus citată, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor. 29. De asemenea, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. 30. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, şi prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea a reţinut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 şi Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. 31. Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a arătat că însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ [prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006] există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc“ (paragraful 42). 32. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale: nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008; nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009; nr. 734 din 23 noiembrie 2017 şi nr. 779 din 28 noiembrie 2017, nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 şi art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Felician Volin Ştefan, Alin Gabriel Botiş, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiş, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan şi Mircea Cristian Ciobăncan în Dosarul nr. 126/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală, precum şi a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, excepţie ridicată de aceiaşi autori şi de Simion Ielciu în acelaşi dosar. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori şi de Simion Ielciu în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
