Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de reclamantul-recurent Puiu Aurel în Dosarul nr. 2.329/87/2016/a1 (2.157/2017) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 600D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că nu este motivată critica autorului formulată din perspectiva lipsei de imparţialitate a procurorului din speţă. Precizează, însă, că în situaţia în care se apreciază că procurorul nu este imparţial sau nu se justifică participarea acestuia la respectiva cauză, există remedii în Codul de procedură civilă în sensul că poate fi recuzat procurorul sau se poate invoca lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public consideră ca fiind neîntemeiată şi critica formulată prin raportare la dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, context în care învederează faptul că procurorul este parte într-un proces civil doar din punct de vedere procesual, nu şi din punct de vedere material, întrucât acesta nu îşi apără un drept material propriu. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia civilă nr. 131 din 27 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.329/87/2016/a1 (2.157/2017), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamantul-recurent Puiu Aurel cu prilejul soluţionării cererii de apel formulate împotriva Încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 2.329/87/2016/a1, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile criticate sunt neclare, echivoce şi permit interpretarea că sunt aplicabile în toate cauzele civile în care procurorii, în mod discreţionar, decid să participe şi să pună concluzii dacă „apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor“. Învederează faptul că „în viaţa reală, procese civile pot avea ca motiv de declanşare comportamentul abuziv al unor procurori, prepuşi ai unor structuri de parchet“, iar participarea acestora la soluţionarea respectivelor cauze aduce atingere dispoziţiilor constituţionale care impun imparţialitatea procurorilor şi dreptul justiţiabililor la un proces echitabil. 6. În cazul concret dedus judecăţii, autorul excepţiei susţine că structura specializată a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), prin prepuşii săi, i-a creat prejudicii grave în ceea ce priveşte viaţa personală, profesională, socială, sănătatea şi demnitatea, având în vedere faptul că se află în acest proces din cauza consecinţelor produse ca urmare a unor acuzaţii injuste ale procurorilor D.N.A., colegi ai procurorului participant la acest proces. În acest context, învederează faptul că independenţa procurorului înseamnă absenţa oricărei subordonări, iar imparţialitatea sa înseamnă absenţa oricăror slăbiciuni sau prejudecăţi. Aşadar, susţine că procurorii D.N.A. nu pot fi obiectivi şi neutri într-o cauză civilă în care se analizează daune produse prin activitatea culpabilă a prepuşilor D.N.A.-ului, ceea ce îi face incompatibili cu calitatea prevăzută de art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Făcând trimitere la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, unde, la art. 3 alin. (1) lit. c^2), se prevede printre atribuţiile D.N.A.-ului „participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată“, precum şi la art. 13 din acelaşi act normativ, unde sunt enumerate infracţiunile care sunt de competenţa D.N.A., autorul excepţiei susţine că prevederile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neclare, echivoce şi permit unei structuri de parchet ( în acest caz D.N.A) să participe într-un proces civil, printr-un procuror desemnat în compunerea completului, în condiţiile în care există un interes direct al acestei structuri în cauză. Aşa fiind, autorul excepţiei apreciază că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care permit participarea procurorilor D.N.A. în procesul civil pe care acesta l-a iniţiat, întrucât aceştia nu pot fi echidistanţi şi imparţiali, având un interes direct ca pretenţiile sale să fie respinse. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, în esenţă, instanţa de judecată arată că astfel cum rezultă din reglementările în materie, reprezentantul Ministerului Public nu este membru al completului de judecată şi nici parte în procesul civil decât în sens procesual, iar nu şi în sens material. Deşi procurorul participă la judecata civilă în condiţiile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, calitatea de parte în sens material aparţine titularilor drepturilor şi obligaţiilor subiective ce formează obiectul litigiului, procurorul nefiind un „reprezentant al statului“, acesta fiind, ca şi în procesul penal, un exponent al intereselor generale ale societăţii, ce apără ordinea normativă, acţionând din oficiu, cu scopul de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. 8. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că procurorul D.N.A. este afectat de viciul imparţialităţii, instanţa de judecată constată că acest argument în sine nu poate justifica neconstituţionalitatea reglementării criticate, deoarece, pe de o parte, acest argument particular (care nu poate fi extins prin generalizare) poate fi valorificat exclusiv în condiţiile art. 54 din Codul de procedură civilă, neputând fi primit a priori ca valabil pentru orice participare a reprezentanţilor Ministerului Public, în condiţiile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la dezbaterea judiciară a unui litigiu civil, şi, pe de altă parte, faptul reprezentării Ministerului Public de către un procuror din structura D.N.A. nu rezultă din prevederile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, criticate pentru neconstituţionalitate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, care fac parte din titlul II, capitolul III intitulat „Participarea Ministerului Public în procesul civil“, prevederi potrivit cărora „Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.“ 13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“, ale art. 21 alin. (3), care prevăd că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil“, şi ale art. 132 alin. (1), potrivit cărora „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că soluţia legislativă criticată din art. 92 din Codul de procedură civilă se regăsea, în vechea reglementare, în cuprinsul art. 45 din Codul de procedură civilă din 1865, având un conţinut normativ identic, iar asupra acestor din urmă prevederi instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat, spre exemplu, Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, constatând conformitatea acestora cu Legea fundamentală. 15. Prin decizia precitată (precum şi, indirect, prin Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002, Decizia nr. 184 din 20 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 31 iulie 2002, Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din data de 17 februarie 2005, Decizia nr. 220 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 24 aprilie 2007, sau Decizia nr. 1.454 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 16 decembrie 2009), Curtea a reţinut că prevederile din Codul de procedură civilă care reglementează participarea procurorului la judecarea cauzelor civile se întemeiază pe dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, conform cărora, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor“. Procesul civil este, prin natura sa, un proces în care se confruntă interese private, dar raporturile juridice conflictuale ce fac obiectul procesului civil depăşesc, în unele cazuri, interesul părţilor şi intră în sfera interesului public. Pe de altă parte, s-a reţinut că, în toate cazurile, conflictul juridic este generat de o încălcare reală sau presupusă a unei norme de drept şi că judecătorul este chemat să rezolve cauza în conformitate cu legea care guvernează drepturile subiective disputate de părţi. Or, legea însăşi, norma obiectivă pe care se întemeiază drepturile subiective ale părţilor, este un element de interes general, fiind izvorâtă - în procedurile stabilite prin Constituţie - din voinţa societăţii constituite în stat. Întrucât procurorul este, prin natura sa, un organ al legii, un reprezentant al interesului general al societăţii în activitatea judiciară, prezenţa lui în procesul civil este cât se poate de firească. 16. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi primită, în primul rând pentru că procurorul nu este parte în procesul civil decât în sens procesual, iar nu şi în sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuţii - ca de altfel în îndeplinirea tuturor atribuţiilor sale - el are obligaţia, înscrisă în art. 132 alin. (1) din Constituţie, de a fi imparţial. În toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparţine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale. Procurorul este, fără îndoială, un organ al statului, dar el nu este un „reprezentant al statului“ în procesul civil. Atunci când statul are interese procesuale, acestea sunt reprezentate prin autorităţile care administrează aceste interese - Ministerul Finanţelor Publice, instituţiile administraţiei publice cu personalitate juridică, societăţile comerciale cu capital de stat etc. 17. Curtea reţine că în procesul civil, ca şi în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societăţii, consacrate prin Constituţie şi prin legi. Procurorul apără ordinea normativă, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei. Ca şi judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil, el acţionează întotdeauna din oficiu şi atunci când declanşează procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adresează, iar scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. Procurorul nu este parte în procesul civil, ci este un organ al legii, iar în felul acesta principiul oficialităţii, în temeiul căruia acţionează procurorul, nu anihilează şi nici măcar nu micşorează efectele principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea şi comportamentul părţilor în procesul civil. Independent de acţiunea Ministerului Public, părţile au în continuare libertatea să dispună de drepturile lor subiective, materiale sau procesuale. 18. Astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2014, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Constituţia României, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Mai mult, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice“, iar în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 19. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Menchinskaya împotriva Rusiei, paragraful 35, s-a reţinut că intervenţia procurorului în procesul civil poate fi justificată de anumite circumstanţe, cum ar fi protecţia unor grupuri vulnerabile - copii, persoane cu dizabilităţi - despre care se presupune că nu îşi pot apăra singure interesele, atunci când numeroşi cetăţeni sunt afectaţi de anumite fapte sau interesele statului trebuie să fie protejate. În acelaşi sens, s-a pronunţat, de altfel, şi Curtea Constituţională atunci când a reţinut că, în ceea ce priveşte procesul civil, acesta este prin natura sa un proces în care se confruntă interese private, şi de aceea, pe cale de consecinţă, în mod obiectiv, rolul Ministerului Public este mai redus (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, menţionată mai sus). 20. Referitor la formele de participare a procurorului în procesul civil, Curtea a reţinut că participarea acestuia se realizează în următoarele patru forme: pornirea acţiunii civile, participarea la judecata cauzelor civile, exercitarea căilor de atac şi cererea de punere în executare a hotărârilor civile. Dintre aceste forme de participare, Constituţia conţine dispoziţii explicite numai cu privire la cea referitoare la exercitarea căilor de atac, în acest sens fiind dispoziţiile art. 129, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. În ceea ce priveşte celelalte forme ale participării procurorului în procesul civil, prevederile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementează dreptul procurorului de a porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. De asemenea, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi a intereselor cetăţenilor, iar în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. Rezultă, astfel, că legiuitorul a considerat că rolul procurorului, consacrat de art. 131 alin. (1) din Constituţie, se realizează în procesul civil, în principal, prin participarea şi punerea de concluzii în cadrul şedinţelor de judecată. Această opţiune a legiuitorului nu încalcă însă dispoziţiile Legii fundamentale, întrucât prin prevederile criticate din Codul de procedură civilă s-a urmărit realizarea unui echilibru între formele de participare a procurorului în procesul civil, în acord cu principiile şi normele constituţionale, precum şi cu principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil. 21. În această ordine de idei, în jurisprudenţa menţionată, Curtea a constatat că procesul civil este guvernat, ca principiu de bază, de principiul disponibilităţii. Fundamentul constituţional al acestui principiu îl constituie prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime“. Este consacrată astfel o componentă de bază a principiului disponibilităţii, şi anume dreptul persoanei interesate de a sesiza instanţele judecătoreşti. Legiuitorul constituant a considerat acest drept ca fiind strâns legat de voinţa persoanei ce se pretinde vătămată în drepturile sau interesele sale legitime. Aceasta rezultă din faptul că, în timp ce prevederile art. 129 din Constituţie consacră expres dreptul procurorului de a exercita căile de atac, niciun alt text constituţional nu prevede posibilitatea procurorului de a porni procesul civil, iar dispoziţiile art. 21 fac referire numai la persoana interesată, în ceea ce priveşte momentul iniţial al sesizării instanţei. Apare astfel evidentă voinţa legiuitorului constituant ca declanşarea procesului civil să fie atributul persoanei interesate, altfel spus, declanşarea procesului civil reprezintă o chestiune privată, iar ulterior, o dată sesizate instanţele de judecată, procesul civil capătă un caracter public. Din acest motiv participarea în cadrul unui proces civil deja început reprezintă modalitatea principală de realizare a rolului procurorului, prevăzut la art. 131 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, posibilitatea declanşării procesului civil trebuie să aparţină, în principiu, doar persoanei care pretinde că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost nesocotite. 22. Aşa fiind, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), ale art. 129 şi ale art. 131 alin. (1) nu rezultă că legiuitorul are obligaţia de a reglementa dreptul procurorului de a declanşa procesul civil, fiind de competenţa sa exclusivă ca în considerarea anumitor împrejurări determinate să consacre posibilitatea şi altor persoane sau organe, în afară de persoana care se pretinde titularul dreptului, de a sesiza instanţele judecătoreşti. În considerarea unor asemenea situaţii, prevederile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă consacră posibilitatea procurorului de a porni orice acţiune civilă în cazurile în care persoana interesată se află într-o imposibilitate juridică (şi anume, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, deci în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă), ori în cazul persoanelor dispărute, situaţii în care acestea nu îşi pot exercita dreptul de acces la justiţie. De asemenea, pe baza aceleiaşi dispoziţii, legiuitorul este îndreptăţit să prevadă această posibilitate şi în alte situaţii în care consideră necesar, având în vedere specificul unor acţiuni care se judecă potrivit procedurii civile, raportat la dispoziţiile constituţionale privind rolul şi atribuţiile procurorului. În temeiul art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, reglementare legală ce constituie o transpunere a dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (1), potrivit cărora „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor“. 23. Referitor la susţinerile autorului excepţiei cu privire la împrejurarea că „procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu pot fi obiectivi şi neutri într-o cauză civilă în care se analizează daune produse prin activitatea culpabilă a prepuşilor, ceea ce îi face incompatibili cu calitatea prevăzută de art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă“, precum şi la faptul că aceştia „nu pot fi echidistanţi şi imparţiali, având un interes direct ca pretenţiile sale să fie respinse“, Curtea apreciază că nemulţumirile autorului excepţiei referitoare la conduita procesuală concretă a reprezentantului Ministerului Public, a modului în care acesta înţelege să îşi exercite atribuţiile, reprezintă aspecte particulare ale litigiului care nu pot fi însă analizate de instanţa de contencios constituţional pe calea controlului de constituţionalitate. 24. Distinct de cele mai sus precizate cu privire la poziţia procesuală a procurorului în procesul civil, Curtea învederează că, astfel cum s-a reţinut şi în doctrina de specialitate, procurorul nu este un reprezentant al părţilor în procesul civil, acesta având o poziţie independentă în proces, activitatea sa procesuală nefiind subordonată intereselor vreuneia dintre părţi. Împrejurarea că procurorul poate fi recuzat şi este dator să se abţină, în cazurile prevăzute de lege, constituie un argument în sprijinul opiniei că acesta nu poate fi considerat parte în proces, fiind de neconceput ca o parte să poată recuza o altă parte sau ca o parte să determine constituirea instanţei. Procurorul este, deci, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţia României, acel participant în procesul civil care reprezintă interesele societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fiind considerat parte în proces numai în ipoteza în care porneşte acţiunea civilă. Ca regulă, prin participarea procurorului în procesul civil, legea are în vedere participarea Ministerului Public prin unul dintre parchetele ce îl constituie. 25. Raportat la prevederile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, criticate în speţă de autorul excepţiei, Curtea observă că procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi a intereselor cetăţenilor. Ca atare, procurorul poate participa la judecata oricărei acţiuni civile, nu numai la soluţionarea celor pe care le poate iniţia potrivit legii. Participarea procurorului la judecata acţiunii civile este lăsată la aprecierea sa, iar nu a instanţei de judecată, aceasta din urmă neputând suprima reprezentantului Ministerului Public acest drept. Prin urmare, în măsura în care procurorul doreşte să participe la judecarea unei cereri, apreciind că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi a intereselor cetăţenilor, va învedera acest aspect instanţei de judecată, care, la rândul său, va lua act de participarea procurorului. Participarea la judecata acţiunii civile îi conferă procurorului dreptul de a pune concluzii asupra oricărui aspect litigios, precum şi dreptul de a propune probe. Procurorul nu are însă dreptul de a exercita acte procedurale de dispoziţie, întrucât nu este titularul vreunui drept subiectiv care face obiectul judecăţii sau al cererii introductive, cu excepţia, evident, a cazului în care este iniţiatorul acesteia. Regula în materie este aceea că participarea procurorului la judecarea acţiunii civile este facultativă, excepţia de la această regulă fiind prevăzută în art. 92 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. Ca atare, în situaţia în care legea prevede în mod expres faptul că judecata unei cereri se face cu participarea procurorului, atunci aceasta este obligatorie, iar soluţionarea cauzei trebuie să fie amânată dacă, de pildă, procurorul nu este prezent. În măsura în care legea prevede expres participarea procurorului la judecată, acesta va intra în constituirea instanţei, spre deosebire de situaţia în care procurorul a introdus acţiunea civilă, caz în care acesta are calitatea de reclamant. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamantul - recurent Puiu Aurel în Dosarul nr. 2.329/87/2016/a1 (2.157/2017) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că prevederile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 noiembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
