Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Camelia Rodica Voiculescu în Dosarul nr. 7.893/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 828D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Precizează că instituirea unui termen de doi ani pentru prescrierea exercitării acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor este de competenţa legiuitorului, care s-a raportat, în cazul de faţă, ca şi în alte situaţii privitoare la răspunderea disciplinară a altor categorii de funcţionari publici, la un criteriu obiectiv, şi anume cel al datei săvârşirii faptei. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, din care rezultă că revine legiuitorului competenţa de a reglementa cadrul legal şi condiţiile în care operează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 2 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.893/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Camelia Rodica Voiculescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei rezoluţii emise de Inspecţia Judiciară prin care s-a dispus clasarea unei sesizări formulate împotriva unui judecător, cu justificarea, între altele, că pentru faptele reclamate ca fiind posibile abateri disciplinare s-a împlinit termenul de 2 ani de prescripţie a răspunderii disciplinare a magistraţilor, reglementat de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că, în toate cazurile în care, din motive obiective, faptele posibil a constitui abateri disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor, inclusiv cele săvârşite cu reacredinţă sau din gravă neglijenţă, au fost cunoscute de petenţi sau de Inspecţia Judiciară după împlinirea termenului de 2 ani de la data săvârşirii lor, sesizarea instanţei de judecată disciplinară nu mai este posibilă. Se precizează că prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie s-a instituit răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar şi răspunderea subsidiară a magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Or, prin instituirea unui termen maxim de exercitare a acţiunii disciplinare raportat la momentul săvârşirii faptei disciplinare, iar nu la momentul de la care în mod real şi obiectiv aceasta a fost cunoscută, acţiunea disciplinară nu are un caracter efectiv, iar dreptul Inspecţiei Judiciare de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, constituit în instanţă de judecată, este anulat. Se ajunge astfel la o imunitate de fapt în faţa legii a judecătorilor şi a procurorilor, care, contrar dispoziţiilor constituţionale, nu mai răspund pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă şi nici pentru celelalte abateri disciplinare reglementate de lege. Mutatis mutandis, se consideră că sunt aplicabile şi argumentele care au stat la baza pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 501 din 30 iunie 2016, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată în acest sens că raţiunea instituirii unui termen de prescripţie a răspunderii disciplinare este întemeiată pe necesitatea respectării principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, principiu care reprezintă unul dintre fundamentele statului de drept şi care ar fi încălcat dacă termenul în care poate fi pornită acţiunea disciplinară ar fi calculat de la un moment incert şi dificil de probat cum este cel al cunoaşterii săvârşirii faptei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul cuprins: „(7) Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.“ 11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 52 alin. (3) referitor la răspunderea statului pentru erori judiciare şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea excepţiei critică regula procedurală potrivit căreia acţiunea disciplinară pentru abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori nu poate fi exercitată mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită, susţinând, în esenţă, că prin instituirea unui termen maxim de exercitare a acţiunii disciplinare raportat la momentul săvârşirii faptei disciplinare, iar nu la momentul de la care în mod real şi obiectiv aceasta a fost cunoscută, se ajunge la o imunitate în faţa legii a judecătorilor şi procurorilor. 13. Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că prescripţia răspunderii în materie disciplinară, astfel cum este configurată prin Legea nr. 317/2004, este o instituţie juridică în acord cu exigenţele constituţionale. De vreme ce legiuitorul a reglementat, în spiritul normelor constituţionale, prescripţia dreptului autorităţilor statale de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni, cu atât mai mult este posibilă prescripţia răspunderii pentru săvârşirea de abateri disciplinare. Similitudinea cu instituţia prescripţiei penale vizează inclusiv momentul de la care termenul de prescripţie începe să curgă, respectiv săvârşirea infracţiunii, iar nu descoperirea acesteia [conform art. 154 alin. (2) din Codul penal]. Aşadar, justificarea prescripţiei răspunderii disciplinare este evidentă în condiţiile în care este consacrată la nivel legal şi este confirmată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prescripţia răspunderii penale. 14. Referitor la prescripţia răspunderii penale, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragraful 19, că are la bază ideea potrivit căreia, pentru a-şi atinge scopul - acela al realizării ordinii de drept -, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenţia generală şi cea specială şi pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. 15. De asemenea, în paragraful 20 al aceleiaşi decizii, Curtea a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. 16. Totodată, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, paragraful 22, Curtea Constituţională a arătat că instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale. 17. Aceleaşi consideraţii sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii disciplinare, astfel că prevederile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 potrivit cărora acţiunea disciplinară împotriva judecătorilor şi a procurorilor nu poate fi exercitată mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită nu nesocotesc dispoziţiile din Legea fundamentală invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Curtea observă, de asemenea, că referirea la Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, făcută în motivarea excepţiei, este irelevantă, întrucât vizează o problematică total diferită de cea din cauza de faţă şi care nu prezintă elemente ce ar putea fi extrapolate pentru a se utiliza prin analogie un raţionament ca acela în urma căruia Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea a ţinut seama de principiul de drept consacrat prin art. 6 din Codul de procedură penală şi de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică. Or, având în vedere importanţa principiului precitat, faptul că, în materie, contestaţia în anulare - întemeiată pe dispoziţiile lit. i) a art. 426 din Codul de procedură penală - este un remediu procesual prin care partea interesată poate obţine restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului ne bis in idem, Curtea a constatat că reglementarea unui termen în interiorul căruia persoana împotriva căreia se face executarea poate introduce contestaţia în anulare aduce atingere dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie (paragraful 29 din decizia citată). Sub acest aspect, Curtea a reamintit (paragraful 30) că persoana împotriva căreia se face executarea poate lua cunoştinţă de ultima hotărâre penală definitivă (pronunţată pentru aceeaşi faptă) prin înmânarea mandatului de executare a pedepsei închisorii. Or, faţă de cuprinsul mandatului de executare, astfel cum este stabilit în art. 555 din Codul de procedură penală, persoana împotriva căreia se face executarea nu are posibilitatea să stabilească dacă ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată pentru aceeaşi faptă - identitate de faptă (de obiect), pentru a putea introduce contestaţia în anulare, pentru motivul reglementat în art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, anterior împlinirii termenului reglementat în alin. (1) al art. 428 din Codul de procedură penală. 19. Curtea constată că nici ipoteza normativă examinată cu acel prilej, nici argumentele pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată prin decizia invocată de autoarea prezentei excepţii nu au legătură cu problematica supusă analizei instanţei de contencios constituţional în cauza de faţă. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Camelia Rodica Voiculescu în Dosarul nr. 7.893/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
