Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19^1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 135 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Victor Construct - S.R.L., cu sediul în Botoşani, în Dosarul nr. 10.158/193/2014/a2 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.253D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, fiind invocate Decizia nr. 302 din 9 iunie 2020 şi Decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2021, jurisprudenţă despre care se afirmă că nu se impune a fi schimbată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 10.158/193/2014/a2, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19^1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 135 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Victor Construct - S.R.L., cu sediul în Botoşani, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor cereri de apel, printre care şi apelul formulat de autoarea excepţiei, împotriva unei sentinţe penale prin care aceasta a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate au un caracter mult prea general, fiind lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate. Este invocată, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii, respectiv Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31, Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 şi hotărârile din 15 noiembrie 1996, 22 iunie 2000, 7 februarie 2002, 29 martie 2006, 24 mai 2007, 12 februarie 2008, 20 ianuarie 2009, 17 septembrie 2009 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Dragotoniu şi Militaru-Pidhomi împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91. 6. Referitor la regimul juridic al răspunderii penale a persoanei juridice sunt invocate elemente de drept comparat, făcându-se trimitere la legislaţia penală germană şi la cea olandeză. 7. Sunt invocate, totodată, art. 18 şi 26 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, precum şi Hotărârea din 2 octombrie 1991 pronunţată în Cauza C-7/90 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin care s-a arătat că statele membre nu sunt obligate să introducă în sistemul lor naţional de drept răspunderea penală a persoanei juridice, însă acestea au libertatea de a recunoaşte sau nu acest concept de drept. 8. Prin raportare la cele mai sus menţionate, se arată că legiuitorul român nu a clarificat motivele pentru care a optat pentru o reglementare în termeni atât de generali a răspunderii penale a persoanei juridice, singura trimitere făcută în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal având în vedere doar influenţa modelelor de drept ale altor state europene. Se susţine că, în acest fel, modalităţile concrete de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice au fost lăsate la latitudinea judecătorilor, aspect care nu este de natură să creeze un cadru legal predictibil nici pentru instanţele judecătoreşti, nici pentru persoanele juridice. 9. Totodată, se susţine că, având în vedere caracterul excepţional al răspunderii penale, ar fi fost utilă fie menţionarea expresă în legea penală a infracţiunilor pentru care persoana juridică poate răspunde penal, fie reglementarea criteriilor conform cărora să poată fi stabilită sfera infracţiunilor pentru care această răspundere poate fi angajată. 10. Se susţine că, prin dispoziţiile art. 19^1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 135 alin. (1) din Codul penal, a fost extinsă, în mod nejustificat şi într-o manieră lipsită de predictibilitate, sfera aplicării răspunderii penale a persoanei juridice, aşa încât aceasta poate fi angajată nu doar pentru faptele săvârşite de către organele de conducere ale persoanei juridice, ci şi pentru faptele săvârşite de orice angajat al acesteia. Or, se susţine că o asemenea reglementare nu este în acord cu principiul echităţii. Se arată că este profund inechitabil ca răspunderea penală a persoanei juridice să poată fi angajată în condiţii mai facile decât răspunderea sa civilă delictuală, fiind injust ca răspunderea civilă delictuală să poate fi angajată numai pentru faptele ilicite săvârşite de organele de conducere ale persoanei juridice, iar răspunderea penală a persoanei juridice să poate fi angajată atât pentru infracţiunile săvârşite de organele de conducere, cât şi pentru infracţiunile săvârşite de oricare dintre angajaţii persoanei juridice sau chiar independent de o răspundere penală a unei persoane fizice. Sub acest ultim aspect, se observă că art. 135 alin. (3) din Codul penal prevede că răspunderea penală a persoanei juridice poate să atragă şi răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte, ceea ce implică concluzia anterior exprimată. 11. Se susţine că, prin lipsa de claritate a dispoziţiilor legale criticate, legiuitorul a lipsit de garanţii procesuale persoana juridică, deşi angajarea răspunderii penale a persoanei juridice produce consecinţe asupra unui număr mare de subiecţi de drept, putând genera disfuncţionalităţi grave ale statului român. 12. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale pretins neconstituţionale stabilesc răspunderea penală directă a persoanei juridice, o răspundere cu caracter general, ce poate fi angajată pentru orice infracţiune săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Se susţine că, la fel ca persoana fizică, şi persoana juridică are o voinţă proprie - din momentul dobândirii personalităţii juridice până la momentul radierii ei -, fiind astfel posibilă comiterea de către aceasta a faptelor prevăzute de legea penală. Se arată că răspunderea penală a persoanei juridice este una proprie acesteia, pentru orice infracţiune săvârşită în realizarea obiectului său de activitate sau în interesul ori în numele său. Pe de altă parte, se arată că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată pentru faptele oricărei persoane care acţionează pentru aceasta, cu respectarea celorlalte condiţii necesare pentru angajarea răspunderii penale. Se mai susţine că, într-adevăr, dispoziţiile legale criticate au un caracter general, dar că acestea cuprind suficiente elemente care conferă previzibilitate şi predictibilitate normelor penale criticate. Pentru toate aceste motive, se apreciază că dispoziţiile art. 19^1 din Codul penal din 1969, precum şi cele ale art. 135 alin. (1) din Codul penal în vigoare nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 paragraful 1 din Convenţie. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 19^1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 135 alin. (1) din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autoarea critică, în realitate, dispoziţiile art. 19^1 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 135 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 19^1 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.“; – Art. 135 alin. (1) din Codul penal: „Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.“ 17. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii şi ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 135 din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 156 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 8 iunie 2018, paragrafele 20-37, Decizia nr. 302 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1166 din 2 decembrie 2020, paragrafele 11-33, şi Decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 20 aprilie 2021, paragrafele 14-37, prin care a constatat că instituţia răspunderii penale a persoanei juridice a fost introdusă în dreptul penal român prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. Spre deosebire de Codul penal anterior, în care dispoziţiile privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice erau dispersate în titluri diferite (titlul II - Infracţiunea, titlul III - Pedepsele, titlul IV - Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării), în noul Cod penal toate dispoziţiile care reglementează această răspundere sunt grupate într-un singur titlu, anume titlul VI - Răspunderea penală a persoanei juridice. Titlul VI este divizat în trei capitole, după cum urmează: capitolul I - Dispoziţii generale (art. 135-137), capitolul II - Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice (art. 138-145), capitolul III - Dispoziţii comune (art. 146-151). Dispoziţiile care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice sunt dispoziţii speciale, care derogă de la principiile dreptului penal şi care se aplică exclusiv unei anumite categorii de subiecte de drept, acelea denumite „persoane juridice“ (ori „persoane morale“). Art. 135 din Codul penal stabileşte, în mod exclusiv, domeniul sau sfera de incidenţă a răspunderii penale a persoanei juridice, indicând categoriile de persoane juridice care răspund penal, precum şi infracţiunile pentru care intervine această răspundere. Astfel, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia persoanele juridice răspund pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. 19. Din perspectivă istorică, Curtea a constatat existenţa unor susţinători ai teoriei realităţii (după care persoana juridică este o realitate concretă), în concepţia cărora persoana juridică poate fi subiect activ al unei infracţiuni, precum şi existenţa unor partizani ai teoriei ficţiunii (după care persoana juridică este doar o creaţie a legii) care susţineau contrariul, şi anume că persoana juridică nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni. Codul penal român din 1937 (Codul penal Carol al II-lea) a prevăzut în art. 71 un număr de 15 măsuri de siguranţă, dintre care trei se puteau lua doar împotriva persoanelor morale, şi anume: închiderea localului, dizolvarea şi suspendarea. Codul penal român din 1969 nu a menţinut prevederile Codului penal din 1937 care stabileau măsuri de siguranţă împotriva persoanelor morale şi, ca urmare, în perioada 1 ianuarie 1969-3 iulie 2004, în România, persoanele morale au putut fi trase exclusiv la răspundere civilă sau contravenţională, iar tragerea la răspundere penală, sub orice formă, era inadmisibilă. Prin Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004, a fost reglementată răspunderea penală a persoanelor juridice pentru două categorii de infracţiuni expres prevăzute de lege. Abia în anul 2006, prin Legea nr. 278/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, s-a instituit pentru prima oară în România regula răspunderii penale a persoanei morale (juridice), Legea nr. 299/2004 fiind abrogată prin art. VII al Legii nr. 278/2006. Curtea a reţinut că problematica răspunderii penale a persoanei juridice se regăseşte şi în documentele internaţionale. Astfel, se remarcă faptul că statele europene manifestă o tendinţă de a reglementa răspunderea penală a persoanei juridice, tendinţă care a fost determinată, în principal, de faptul că la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene au fost adoptate numeroase convenţii şi instrumente juridice care consacră sau recomandă o atare răspundere. Printre documentele adoptate la nivel european, care conţin referiri la răspunderea penală a persoanei juridice, se numără: Convenţia privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal (1998); Convenţia penală privind corupţia (1999); Convenţia privind cybercriminalitatea (2001). Totodată, printre documentele adoptate la nivel internaţional, care conţin referiri la răspunderea penală a persoanei juridice, se numără: Convenţia privind lupta împotriva corupţiei funcţionarilor publici străini în tranzacţiile comerciale internaţionale, care obligă statele părţi să sancţioneze şi persoanele juridice cu sancţiuni, chiar nepenale (dacă răspunderea persoanei juridice nu este instituită), proporţionate şi descurajante, precum şi Convenţia împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, încheiată la Palermo (Italia). 20. Aşa fiind, Curtea a reţinut că România, ca membră a organizaţiilor internaţionale, şi-a asumat la rândul său obligaţii în sensul arătat, instituind regula răspunderii penale a persoanelor morale. 21. Cât priveşte justificarea unei astfel de răspunderi, Curtea a reţinut că s-au conturat două teze, şi anume teza răspunderii indirecte, prin ricoşeu (sau reflexie), şi teza răspunderii directe (sau primare). Prima teză reprezintă o răsfrângere a actelor ilicite comise, cu intenţie sau din culpă, de persoanele fizice care au calitatea de prepuşi ai persoanei morale (juridice). Această teză inspirată din dreptul englez şi, mai precis, din teoria identificării sau teoria alter ego [deoarece identifică prepusul cu persoana morală (juridică), considerând că manifestarea obiectivă şi subiectivă a acestuia reprezintă manifestarea obiectivă şi subiectivă a persoanei morale (juridice) înseşi] are drept consecinţă faptul că răspunderea persoanei morale (juridice) poate fi angajată numai dacă a fost identificat individul care a comis fapta ilicită, în persoana căruia se analizează existenţa vinovăţiei (a intenţiei sau a culpei). 22. Potrivit tezei răspunderii directe, răspunderea penală a persoanei morale (juridice) este o răspundere directă, pentru fapta proprie - de exemplu, pentru o anumită „politică deliberată a întreprinderii“ -, şi, în opinia susţinătorilor ei, această teză ar fi mai eficientă, având în vedere că identificarea persoanei fizice vinovate se poate dovedi extrem de dificilă, îndeosebi în cazul marilor societăţi. Or, teza răspunderii directe concretizată în Codul penal în vigoare permite tragerea la răspundere penală a persoanei morale (juridice) ori de câte ori s-a comis o infracţiune, indiferent dacă a fost sau nu identificată persoana fizică ce a comis fapta ilicită şi indiferent dacă această persoană a fost sau nu găsită vinovată. În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere, fiind menţinută opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez. 23. De asemenea, de principiu, sunt responsabile penal persoanele juridice aşa-numite „de drept privat“. Cu toate acestea, doctrina nu a adoptat o poziţie identică faţă de toate persoanele juridice astfel denumite. Dacă în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ (societăţi, regii autonome etc.) regula răspunderii penale a fost admisă fără rezerve, în schimb, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ (instituţii - lato sensu, asociaţii, culte religioase, fundaţii) au existat mereu divergenţe de opinie. Dacă, în cele din urmă, răspunderea penală a acestor persoane juridice a fost totuşi admisă, faptul se explică aproape exclusiv prin nevoia de a da satisfacţie principiului egalităţii în faţa legii. În acest sens, multe legislaţii, inclusiv cea română, au instituit pentru o serie de persoane fără scop lucrativ (partide, sindicate, instituţii de presă etc.) un tratament privilegiat. 24. În ceea ce priveşte persoanele juridice „de drept public“ (statul şi unităţile administrativ-teritoriale), doctrina penală dominantă consideră că acestea nu pot fi trase la răspundere penală, atât pentru faptul că, logic, este inacceptabil ca statul, care este titularul dreptului de a pedepsi, să se autodeclare „infractor“ şi să se supună propriei represiuni, cât şi pentru că, în aceste condiţii, statul nu şi-ar mai putea îndeplini atribuţiile, astfel că existenţa sa nu s-ar mai justifica. 25. Referitor la infracţiunile imputabile persoanei juridice, Curtea a constatat că nu orice infracţiune poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice, iar criteriul convingător de delimitare îl constituie aşa-numitele „infracţiuni de corporaţie“. Indiferent de modul în care poate fi concepută fapta, pentru a putea fi imputată persoanei morale (juridice) şi a deveni astfel o „infracţiune de corporaţie“, este necesar să existe o legătură între această faptă şi persoana juridică trasă la răspundere penală pentru săvârşirea ei. Indiferent cum ar fi înţeleasă, legătura personală nu poate să justifice, singură, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, astfel că se impune ca ea să fie dublată de o legătură reală, obiectivă, în care, pe lângă cerinţa ca fapta să fi fost comisă de un prepus, apare şi cerinţa ca fapta să fi fost săvârşită în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. 26. Ca o consecinţă, legislaţiile penale au consacrat soluţii diverse. Unele, cele mai multe, condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice atât de o legătură personală (in personam), cât şi de o legătură obiectivă (in rem). De exemplu, în Olanda, infracţiunea poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice numai dacă ea s-a săvârşit de către un prepus al persoanei juridice şi numai dacă ea are legătură cu obiectul său de activitate. În schimb, alte legislaţii condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice de o serie de circumstanţe personale, de exemplu, art. 121-2 alin. (1) din Codul penal francez prevede, pe de o parte, ca infracţiunea să fi fost comisă „pe seama“ persoanei morale (juridice) - formulă din care doctrina franceză a desprins două concluzii, şi anume că răspunderea penală a persoanei morale (juridice) va fi angajată ori de câte ori infracţiunea s-a comis în interesul (profitul) ei, indiferent dacă este financiar ori de altă natură, şi că răspunderea penală a persoanei morale (juridice) nu va fi angajată atunci când persoana fizică a acţionat în interes personal ori în interesul unui terţ. 27. Pornind de la aceste modele, în acord cu art. 61 din Constituţie şi în virtutea liberei opţiuni de politică penală, legiuitorul român a decis să renunţe la cerinţa legăturii personale şi să condiţioneze răspunderea penală a persoanei juridice exclusiv de existenţa unei legături reale, obiective, între persoana juridică şi infracţiunea ce i se impută. O astfel de reglementare reprezintă o soluţie raţională, întrucât permite legiuitorului să fixeze în limite mult mai precise sfera infracţiunilor ce pot fi imputate persoanei juridice. 28. Curtea a reţinut că actuala reglementare a preluat în linii generale principiile deja consacrate, sens în care persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite prin acţiunile de realizare a obiectului de activitate ori săvârşite prin acţiunile executate în numele sau în interesul său. Prin urmare, răspunderea penală a persoanei juridice este generală, putând fi atrasă de orice activitate a ei în care se poate identifica un element subiectiv propriu acesteia, diferit de cel al persoanei fizice care execută în concret actul material. Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în numele ei, nu doar de către organele de conducere ale acesteia. 29. Aşa fiind, analizând prevederile legale criticate, Curtea a constatat că acestea sunt suficient de clare, destinatarul normei putând înţelege cu uşurinţă că pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice este necesar ca infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Astfel, prin săvârşirea de către persoana juridică a unei infracţiuni în realizarea obiectului de activitate se înţelege că un organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice, a comis o infracţiune cu prilejul transpunerii în practică a activităţilor pe care, potrivit legii, actelor constitutive sau actelor de organizare şi funcţionare, persoana juridică le poate derula. Această cerinţă presupune că, la momentul săvârşirii infracţiunii, agentul se afla în exerciţiul unei atribuţii de serviciu şi că, prin urmare, el deţinea fie calitatea de „organ“, fie calitatea de „reprezentant“ direct sau indirect al persoanei juridice. 30. Totodată, Curtea a reţinut că o infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile în care folosul - material sau moral - obţinut prin infracţiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice, deşi infracţiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate. Analizând această cerinţă, Curtea constată că aceasta poate primi atât o interpretare subiectivă - ca făcând trimitere la scopul urmărit de agent, cât şi una obiectivă - ca făcând trimitere la un profit (avantaj) pe care persoana juridică l-a obţinut deja de pe urma săvârşirii infracţiunii. În oricare dintre aceste interpretări devine posibil ca răspunderea penală a persoanei juridice să fie antrenată şi de alte persoane fizice, şi nu doar de acelea care acţionează în calitate de organe sau de reprezentanţi ai persoanei morale. 31. În sfârşit, în sensul legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei juridice dacă persoana fizică ce efectuează elementul material al faptei acţionează în calitate de organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice, învestit în mod oficial (legal sau convenţional), fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în folosul persoanei juridice în cauză. De asemenea, analiza acestei ultime cerinţe alternative conduce la o concluzie identică cu prima, întrucât nu poate acţiona „în numele“ persoanei juridice decât acela care are o împuternicire în acest sens, fiind fie „organ“, fie „reprezentant“ al acesteia. Cu alte cuvinte, pentru a antrena răspunderea penală a persoanei juridice este necesar ca acela care acţionează să aibă calitatea de „prepus“, adică de „organ“ sau de „reprezentant“ al persoanei juridice. 32. În acest sens, Curtea a constatat că, în jurisprudenţa sa, a statuat (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). 33. Prin urmare, Curtea a constatat că voinţa legiuitorului exprimată în textul art. 135 alin. (1) din Codul penal este suficient de clară cu privire la antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice, motiv pentru care critica de neconstituţionalitate analizată este neîntemeiată. 34. Având în vedere aceste considerente, prin Decizia nr. 302 din 9 iunie 2020, Curtea a reţinut că răspunderea penală a persoanei juridice reprezintă o ficţiune juridică, expresie a politicii penale a legiuitorului şi în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 35. Curtea a constatat, totodată, că, pentru a face aplicabilă instituţia analizată, legiuitorul a prevăzut în privinţa răspunderii penale a persoanei juridice formele de vinovăţie reglementate la art. 16 din Codul penal, adaptate manierei în care aceasta desfăşoară activităţile şi poate săvârşi fapte de natură penală, respectiv prin intermediul unui organ sau reprezentant al său. În consecinţă, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei juridice, au fost reglementate, la art. 136 din Codul penal, pedeapsa principală a amenzii şi următoarele pedepse complementare: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. 36. De asemenea, se impune a fi subliniat faptul că răspunderea penală a persoanei juridice este distinctă de răspunderea penală a persoanelor fizice care acţionează în calitate de organe sau de reprezentanţi ai acesteia, putând să coexiste cu răspunderea penală a celor din urmă, aşa cum prevăd, în mod expres, dispoziţiile art. 135 alin. (3) din Codul penal. 37. Pentru aceste motive, având în vedere natura persoanei juridice, raportarea sa subiectivă la faptele prevăzute de legea penală săvârşite se realizează prin raportarea organului sau reprezentantului legal al persoanei juridice la respectivele fapte, atunci când el acţionează, prin săvârşirea lor, în numele persoanei juridice. Prin urmare, fiind o ficţiune juridică, latura subiectivă a răspunderii penale a persoanei juridice se realizează, implicit, prin subiectivitatea persoanei care desfăşoară activităţi în numele ei, fiind desemnată în acest sens. Acest aspect nu echivalează însă cu o răspundere penală obiectivă a persoanei juridice, care să nu poată fi încadrată în niciuna dintre formele de vinovăţie prevăzute la art. 16 din Codul penal, aşa cum se susţine în motivarea excepţiei. De altfel, faptele comise de organele sau reprezentanţii legali ai persoanei juridice, în numele acesteia, prezintă o latură subiectivă determinată de modul în care aceste persoane înţeleg să îşi îndeplinească mandatul ce le-a fost dat în scopul realizării activităţii persoanei juridice. Altfel spus, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice devine efectivă doar prin desfăşurarea de către organele sau reprezentanţii legali ai acesteia de activităţi specifice obiectului de activitate al persoanei juridice, aşa încât latura subiectivă a faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunilor comise de persoana juridică este dată de subiectivitatea manifestată de aceste persoane cu ocazia săvârşirii respectivelor fapte. 38. Referitor la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. S-a arătat, astfel, că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 39. S-a constatat, totodată, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. S-a statuat, de asemenea, că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. S-a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a constatat că exigenţa referitoare la previzibilitatea legii nu poate fi interpretată ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 45 şi 46). 40. Raportând considerentele privind modalitatea de reglementare, în art. 135 din Codul penal, a răspunderii penale a persoanei juridice la exigenţele constituţionale şi convenţionale anterior analizate, Curtea a reţinut că textul criticat îndeplineşte condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, permiţând destinatarilor legii să înţeleagă - apelând la nevoie la servicii de consultanţă juridică - modalitatea de stabilire şi angajare a răspunderii penale a persoanei juridice şi să îşi adapteze conduita la cele prevăzute prin dispoziţiile legale analizate. 41. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 42. Jurisprudenţa mai sus invocată este aplicabilă mutatis mutandis şi în privinţa prevederilor art. 19^1 alin. 1 din Codul penal din 1969, care conţineau o dispoziţie legală echivalentă celei reglementate la art. 135 alin. (1) din Codul penal. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Victor Construct - S.R.L., cu sediul în Botoşani, în Dosarul nr. 10.158/193/2014/a2 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 19^1 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 135 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
