Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Codruţ Dăscălescu în Dosarul nr. 9.498/314/2017/a1.1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.189 D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, fiind invocată Decizia nr. 743 din 21 noiembrie 2019, şi se solicită menţinerea acesteia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 18 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.498/314/2017/a1.1, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Codruţ Dăscălescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, cauză în care a fost administrată ca probă, conform textului criticat, o înregistrare efectuată de către o persoană care, ulterior, a dobândit calitatea de martor. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât legiuitorul nu defineşte sensul sintagmei „alte persoane“ din cuprinsul acestora, nearătând care sunt persoanele care pot efectua înregistrări ce pot fi folosite drept probe de către organele de urmărire penală. Se susţine că, în lipsa unor astfel de precizări legale, aplicarea prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală este supusă arbitrarului, existând posibilitatea de a conferi calitatea de mijloc de probă chiar şi unor înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Se susţine că o astfel de posibilitate a fost evidenţiată, de altfel, de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, paragrafele 27-29. Se arată că, pentru motivele anterior menţionate, textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice, astfel cum acesta rezultă din prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii, precum şi la drepturile fundamentale anterior menţionate. 6. Tribunalul Suceava - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că sintagma „alte persoane“ din cuprinsul art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală nu se referă la organele de urmărire penală întrucât acestea pot efectua interceptări doar în baza unui mandat emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi nici la înregistrările rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii efectuate de către Serviciul Român de Informaţii, al căror regim este reglementat prin Legea nr. 51/1991. Se susţine că, de vreme ce interceptările efectuate de către organele anterior menţionate sunt reglementate în mod expres, acestea nu se încadrează în sfera de aplicare a sintagmei „alte persoane“, criticată de autorul excepţiei, astfel de interceptări neputând constitui mijloace de probă în sensul dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală. Referitor la previzibilitatea normei juridice criticate, se arată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală sunt previzibile, făcând referire doar la înregistrările realizate de către alte persoane decât cele care au calitatea de părţi, trimitere de natură a delimita care sunt înregistrările cărora li se poate conferi valoare probatorie. De asemenea, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 756 din 13 decembrie 2016, paragraful 26, arătându-se că instanţa de control constituţional a statuat că sintagma analizată este constituţională, întrucât printr-o interpretare contrară ar elimina posibilitatea organelor judiciare de a folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale şi, implicit, „se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.“ 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. [...]“. 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept, ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură penală reglementează supravegherea tehnică şi fac parte din capitolul IV - „Metode speciale de supraveghere sau cercetare“ din cadrul titlului IV - „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii“. Alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menţionate, dacă acestea nu sunt interzise de lege. 13. O dispoziţie identică cu cea prevăzută la art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală a existat în vechea reglementare procesual penală, la art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, articol care a fost introdus în codul anterior menţionat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. 14. Dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii înregistrărilor, a articolului 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorităţi ce îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii. 15. În ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava - S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern. 16. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în esenţă, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. 17. În acest context, Curtea a constatat că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. 18. Totodată, în cuprinsul Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, Curtea a distins între cele două teze prevăzute la art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 ar putea fi încadrate la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. De altfel, instanţa de contencios constituţional a ajuns la aceeaşi concluzie şi prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 35, prin care a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, mai exact art. 11 lit. d), nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, şi că doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Astfel, Curtea a constatat că problema de constituţionalitate analizată nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991. 19. De asemenea, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, Curtea a reţinut că încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilităţii de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoţită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. 20. Prin decizia astfel pronunţată, Curtea, pe lângă faptul că a exclus din sfera constituţionalităţii prevederilor art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală chiar ipoteza invocată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală. Ca atare, în sfera sintagmei „înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane“ din cuprinsul textului criticat nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părţi ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală nu au în vedere şi înregistrările realizate, potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991, de către Serviciul Român de Informaţii. Aşadar, dispoziţiile legale anterior menţionate sunt clare, precise şi previzibile, acestea respectând exigenţele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 21. Totodată, în ceea ce priveşte sintagma „înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane“ la care fac referire dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea evidenţiază faptul că acestea constituie o excepţie de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din acelaşi cod, conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, şi este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, conform art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. 22. Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privinţa efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, garanţii suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al părţilor din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă. 23. Astfel, textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terţii. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane nu restrâng exerciţiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condiţiile art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală. 24. În acest sens, prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 25 aprilie 2017, paragraful 27, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Totodată, Curtea a reţinut că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părţi sau de alte persoane, dispoziţia de lege criticată include şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse. Totodată, prin aceeaşi decizie, paragraful 26, Curtea a observat că fiind chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii prin care era modificat art. 91^6 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, aceasta a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor modificatoare. Astfel, Curtea a reţinut că modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale este neconstituţională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. S-a arătat, prin aceeaşi decizie, că eliminarea posibilităţii de probaţiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. 25. Mai mult, prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată, paragrafele 22 şi 23, Curtea a reţinut, cu referire la prevederile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, că raţiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private - invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale. În ceea ce priveşte eventualele abuzuri, Curtea a reţinut că legislaţia procesual penală anterioară prevedea suficiente garanţii în vederea înlăturării acestora, dispoziţiile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 91^6 alin. 1), părţile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce priveşte noua reglementare, cuprinsă în art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a observat că şi în acest caz dispoziţiile criticate se aplică numai în situaţia săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-181 din Codul de procedură penală. 26. Totodată, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, potrivit art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, sunt însoţite de garanţiile reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, prin Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalităţii administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acţiona, potrivit regulilor prevăzute la art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, raportându-se la condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin înregistrările efectuate de către părţi sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la efectuarea acestora. 27. De asemenea, cu privire la dispoziţiile legale criticate, în doctrină s-a arătat că unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi. Astfel, s-a reţinut că înregistrările făcute de părţi pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, aşa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerinţe prevăzute la art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv: înregistrările să fie făcute de către părţi sau de către alte persoane şi înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terţii. În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părţi sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiţie anterior menţionată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorităţii statului, o încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversaţiei, nefiind un simplu observator, precum şi faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenţie, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanţi ai autorităţilor publice. 28. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că, în privinţa înregistrărilor efectuate conform prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut suficiente garanţii, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi la art. 24 din Constituţie, precum şi la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, astfel cum Curtea a reţinut prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată, textul criticat constituie o garanţie a drepturilor fundamentale anterior menţionate. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Codruţ Dăscălescu în Dosarul nr. 9.498/314/2017/a1.1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
