Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Serghei Bulgac, de Bendei Ioan şi de Societatea RCS&RDS - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.089D/2018. 2. La apelul nominal răspund autorii excepţiei Bendei Ioan şi Societatea RCS&RDS - S.A. din Bucureşti, prin domnii avocaţi Victor Enescu şi Valeriu Stoica din cadrul Baroului Bucureşti, precum şi autorul excepţiei Serghei Bulgac, prin domnul avocat Mihai Lemnaru din cadrul Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Valeriu Stoica. Acesta pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză se fac următoarele precizări: referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, se arată că acestea au constituit temeiul trimiterii în judecată a inculpaţilor şi, ca urmare, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile legale anterior menţionate este admisibilă; se arată că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate este succintă şi că au fost depuse concluzii scrise în care au fost dezvoltate argumentele de neconstituţionalitate formulate, în limitele învestirii instanţei de contencios constituţional, respectiv ale raţionamentului dezvoltat iniţial în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cauzei; se menţionează că există o jurisprudenţă anterioară a Curţii Constituţionale, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, dar că există cel puţin trei motive noi care justifică analiza de către Curtea Constituţională a prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi admiterea ei. 4. Cu privire la cea de-a treia precizare, se susţine că primul element nou la care s-a făcut referire rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale ulterioară Deciziei nr. 418 din 19 iunie 2018 - prin care Curtea a hotărât că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt neconstituţionale -, respectiv din Decizia nr. 545 din 26 septembrie 2019, Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, Decizia nr. 567 din 9 iulie 2020 şi Decizia nr. 792 din 4 noiembrie 2020, prin care Curtea a statuat că modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile. Or, acest considerent cenzurează pct. 2 al dispozitivului Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 5. Se arată că al doilea element de noutate rezultă din jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi din cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, se susţine că la data de 2 septembrie 2021 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat o decizie prin care a statuat că legiuitorul naţional poate să prevadă că aceeaşi persoană este şi subiect activ al infracţiunii predicat, şi subiect al infracţiunii de spălare a banilor, cu respectarea a două limite, şi anume cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi a principiului ne bis in idem. Or, se susţine că aceste două cerinţe nu sunt respectate prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, întrucât, în anumite situaţii, este posibil ca faptele reţinute în modalităţile normative prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 şi cele reţinute drept infracţiune predicat să fie ori aceleaşi, ori similare. În acest context, se arată că în Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, prin care sunt reluate considerentele Hotărârii din 15 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza A şi B împotriva Norvegiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că o persoană poate fi şi subiect al infracţiunii predicat, şi subiect al infracţiunii de spălare a banilor, însă doar în condiţiile în care faptele care sunt reţinute pentru cele două infracţiuni nu sunt identice sau similare. Se susţine că, în acest fel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reinterpretat principiul ne bis in idem, arătând că acesta nu implică o strictă identitate a faptelor, fiind suficient ca ele să fie, în esenţă, similare. Or, dispoziţiile legale criticate permit ca, în anumite situaţii, faptele reţinute pentru infracţiunea predicat şi cele reţinute pentru infracţiunea de spălare a banilor să fie, în esenţă, similare. Pentru aceste motive, se susţine că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la calitatea legii şi pe cele referitoare la claritatea şi proporţionalitatea incriminării prevăzute la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. 6. Se susţine că al treilea element de noutate şi cel mai important dintre ele este acela că instanţa de contencios constituţional, cu prilejul analizei constituţionalităţii prevederilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în lumina Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu a făcut o corelaţie între pct. 2 şi pct. 3 din dispozitivul acestei decizii. Or, potrivit pct. 3 din Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 a instanţei supreme, poate fi avută în vedere, sub aspectul autonomiei infracţiunii de spălare a banilor, ipoteza în care infracţiunea predicat este comisă de un terţ, în privinţa căruia se pronunţă o soluţie de achitare, dar persoana în cauză este condamnată pentru infracţiunea de spălare a banilor. Se susţine că această soluţie legislativă încalcă principiul legalităţii incriminării, cerinţa proporţionalităţii incriminării, precum şi a standardelor de calitate a legii. Din această perspectivă, se solicită Curţii cenzurarea interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pct. 3 al Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016 şi constatarea că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 sunt neconstituţionale. 7. În fine, se susţine că această interpretare extensivă a raportului dintre infracţiunea predicat şi infracţiunea de spălare a banilor nu este impusă de Convenţia de la Varşovia, întrucât aceasta din urmă are în vedere ipoteza achitării pentru infracţiunea predicat şi a condamnării pentru infracţiunea de spălare a banilor, atunci când infracţiunea predicat este comisă de un terţ. Mai mult, se observă că Convenţia de la Varşovia a fost adoptată ulterior Legii nr. 656/2002, aşa încât, pentru a fi puse în acord actele normative anterior menţionate, prin interpretare jurisprudenţială, s-a extins sfera infracţiunii de spălare a banilor. Or, în domeniul dreptului penal, o astfel de extindere a sferei de aplicare a dispoziţiilor legale, pe cale jurisprudenţială, nu este permisă nici prin pronunţarea unei decizii pentru soluţionarea unor chestiuni de drept. 8. Domnul avocat Victor Enescu arată că susţine argumentele formulate de domnul avocat Valeriu Stoica. Se precizează că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în ipoteza în care se punea problema continuării procesului penal la cererea inculpaţilor, în condiţiile în care Ministerul Public susţinea în faţa instanţei de fond că au existat cauze care au împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale anterior dispunerii urmăririi penale pentru infracţiunile de corupţie. Se arată că soluţia continuării procesului penal la cererea inculpaţilor nu ar fi fost posibilă în situaţia în care instanţa de fond, faţă de susţinerile procurorului, ar fi stabilit că au existat cauze de punere în mişcare a acţiunii penale anterior dispunerii continuării urmăririi penale pentru infracţiuni de corupţie şi că autorii excepţiei ar fi fost puşi în situaţia în care să nu fie pronunţată o soluţie de condamnare pentru infracţiuni de corupţie, dar să fie pronunţată o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de spălare a banilor, fiind vorba despre aceleaşi persoane şi aceeaşi faptă. Or, de vreme ce nu se poate dispune o soluţie de condamnare pentru infracţiunea predicat, se apreciază că, în mod greşit şi contrar dispoziţiilor Constituţiei, a fost reglementată şi interpretată o astfel de dispoziţie legală, lipsită de previzibilitate, care încalcă prezumţia de nevinovăţie. Se susţine că, atâta vreme cât o persoană nu este condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi considerată vinovată de comiterea unei infracţiuni. Or, în ipoteza analizată, persoana trimisă în judecată pentru infracţiunea predicat şi pentru infracţiunea de spălare a banilor ar fi fost condamnată pentru infracţiunea de spălare a banilor fără să fie condamnată pentru comiterea infracţiunii predicat, ipoteză ce contravine prevederilor constituţionale. 9. Domnul avocat Mihai Lemnaru depune concluzii scrise cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi susţine că dispoziţiile legale ce reglementează încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât la nivelul instanţei sesizate cu rechizitoriul, cât şi în calea de atac a contestaţiei, pot fi interpretate şi aplicate în acord cu dispoziţiile Constituţiei numai în măsura în care se apreciază că încheierile judecătorului de cameră preliminară prin care se constată regularitatea sesizării instanţei şi legalitatea mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale se bucură de o autoritate de lucru judecat relativă, care poate fi limitată atunci când, ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti se identifică motive de nelegalitate care nu au fost avute în vedere în procedura de cameră preliminară. Anterior dezvoltării argumentelor, se menţionează că atât la nivel doctrinar, cât şi la nivel jurisprudenţial, a fost consacrat caracterul sui generis al încheierilor de cameră preliminară, ca hotărâri judecătoreşti apte de a se bucura de autoritate de lucru judecat. În considerarea acestui aspect se ridică întrebarea dacă cele stabilite prin încheierile de cameră preliminară pot fi reanalizate prin hotărârile pronunţate în celelalte faze ale procesului penal. Se apreciază că răspunsul la această problemă de drept a fost oferit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017, prin care s-a stabilit că în cursul judecăţii pot fi cenzurate acele acte de urmărire penală în acele situaţii în care, în legătură cu acestea, este aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute. Se susţine că, ulterior pronunţării deciziei anterior menţionate, în practica instanţelor din România au fost pronunţate două categorii de soluţii. Astfel, într-o primă situaţie, deşi instanţa a constatat existenţa unui caz de nulitate absolută, a apreciat că nu este posibilă cenzurarea procedurii de cameră preliminară, motiv pentru care nu a procedat la trimiterea cauzei în vederea reluării procedurii de cameră preliminară, ci a remediat aspectul de nelegalitate prin constatarea nulităţii absolute a mijlocului de probă în cauză. În cea de-a doua situaţie întâlnită în practica instanţelor naţionale, s-a pronunţat soluţia contrară, constând în aceea că identificarea unui caz de nulitate absolută ulterior epuizării etapei camerei preliminare impune desfiinţarea încheierii judecătorului de cameră preliminară şi trimiterea cauzei în vederea reluării acestei proceduri. Se arată că în prima ipoteză se pune problema menţinerii autorităţii de lucru judecat a încheierii pronunţate în etapa camerei preliminare, iar, în cea de-a doua situaţie, autoritatea de lucru judecat a încheierii pronunţate în etapa camerei preliminare este înfrântă. Se susţine, însă, că în niciuna dintre aceste situaţii nu se poate vorbi despre o autoritate de lucru judecat deplină a hotărârii pronunţate în etapa camerei preliminare. Se susţine că în cazul încheierilor de cameră preliminară prin care se constată că rechizitoriul a fost regulamentar întocmit şi că mijloacele de probă au fost legal administrate se poate vorbi despre un efect pozitiv al încheierii de cameră preliminară, pe când, atunci când prin aceste încheieri se constată nereguli în activitatea organelor de urmărire penală ori în materialul probator, există un caracter negativ al efectelor încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Se susţine că diferenţa majoră dintre cele două este dată de faptul că, în cazul efectului negativ, analiza judecătorului de cameră preliminară nu mai poate fi supusă discuţiei în etapele următoare ale procesului penal, deci se bucură de o autoritate de lucru judecat absolută, în timp ce, în cealaltă ipoteză analizată, autoritatea de lucru judecat a acestor încheieri are un caracter relativ. Pentru aceste considerente, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate ca inadmisibile. În subsidiar, se solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 ca neîntemeiată. 11. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1) şi ale art. 347 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, se susţine că soluţia care ar putea fi pronunţată de Curtea Constituţională în prezenta cauză nu are efect asupra soluţionării cauzei. Se arată că, prin invocarea prezentei excepţii, instanţei de contencios constituţional i se solicită să constate că sunt neconstituţionale soluţia legislativă care nu permite examinarea în cursul judecăţii, din nou, a criticilor formulate în etapa camerei preliminare, precum şi soluţia care prevede că încheierile judecătorului de cameră preliminară au autoritate de lucru judecat asupra chestiunilor de drept tranşate în etapa camerei preliminare. Or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită din simplul motiv că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară a fost desfiinţată în etapa apelului şi s-a dispus reluarea etapei camerei preliminare. Prin urmare, criticile formulate de autorii excepţiei au fost preluate de instanţa de apel care a înlăturat autoritatea de lucru judecat a încheierii de cameră preliminară pronunţate, a desfiinţat soluţia din cuprinsul acestei încheieri şi a dispus reluarea procedurii camerei preliminare. Aşa fiind, simpla probabilitate că în procedura camerei preliminare care se va relua vor fi invocate excepţii care vor fi respinse şi care ar trebui rediscutate în cursul judecăţii nu este relevantă prin raportare la stadiul procesual al cauzei şi face ca excepţia să fie inadmisibilă şi de soluţionarea ei să nu mai depindă soluţionarea cauzei. 12. Se susţine, totodată, că, în realitate, ceea ce se critică sunt dispoziţiile de drept procesual care instituie termenele în care pot fi invocate excepţiile privind urmărirea penală, motiv pentru care criticile nu vizează modalitatea de soluţionare a camerei preliminare, ci privesc conţinutul art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală, care însă nu au fost invocate, motiv pentru care nu pot fi examinate în prezenta cauză. 13. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 din Codul de procedură penală, se arată că aceasta este inadmisibilă, întrucât prevederile legale anterior menţionate nu au legătură cu procedura camerei preliminare şi nici cu cea a judecăţii. Se susţine că dispoziţiile art. 425^1 din Codul de procedură penală prevăd regula de drept comun în materia contestaţiei, atunci când aceasta nu beneficiază de o reglementare specială. Or, în etapa camerei preliminare, contestaţia beneficiază de o reglementare specială. 14. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, se arată că şi aceasta a devenit inadmisibilă în raport cu stadiul procesual al cauzei, întrucât, fiind în etapa camerei preliminare, chestiunile referitoare la conţinutul infracţiunii şi la modul de aplicare în speţă a dispoziţiei legale de incriminare nu se soluţionează în etapa camerei preliminare, iar simpla eventualitate că soluţionarea cauzei ar putea ajunge în etapa judecăţii nu face ca excepţia să fie admisibilă. Pe fond, se apreciază că jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale referitoare la prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 nu se impune a fi schimbată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 792 din 4 noiembrie 2020. Se arată, totodată, că cele trei elemente de noutate prezentate de autorii excepţiei care ar trebui să ducă la schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale nu sunt veritabile elemente de noutate în aprecierea constituţionalităţii prevederilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, ci constituie, în realitate, criterii referitoare la aplicarea, în concret, a dispoziţiilor legale analizate, astfel cum aceste criterii rezultă din deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale. În esenţă, se susţine că este vorba despre condiţia ca faptele să fie diferite şi individualizate. 15. În replică, domnul avocat Valeriu Stoica susţine că excepţia de neconstituţionalitate prezintă importanţă nu doar pentru cauza în care a fost invocată excepţia, ci are o valoare generală, motiv pentru care stadiul procesual al invocării excepţiei nu ar trebui să aibă relevanţă în soluţionarea acesteia, cu atât mai mult cu cât, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie, soluţia de trimitere în judecată a fost pronunţată, iar posibilitatea tragerii la răspundere penală pentru infracţiunile de spălare a banilor există. Se arată, de asemenea, că nu este vorba doar despre aspecte care pot fi rezolvate în concret de către instanţele de judecată, ţinând seama de anumite clarificări aduse de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci despre faptul că normele de incriminare prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 nu îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse legii, întrucât lasă posibilitatea ca aceeaşi persoană să fie sancţionată pentru infracţiunea de spălare a banilor, chiar dacă a fost achitată pentru infracţiunea predicat. 16. În replică, domnul avocat Mihai Lemnaru susţine că problema de drept sesizată la momentul invocării excepţiei era de actualitate şi că, prin reîntoarcerea cauzei în etapa camerei preliminare, poate apărea în viitor aceeaşi problemă a încălcării autorităţii de lucru judecat. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 17. Prin Încheierea din 3 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 31.983/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Serghei Bulgac, de Bendei Ioan şi de Societatea RCS&RDS - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită, spălare a banilor şi complicitate la infracţiunea de spălare a banilor. 18. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017, paragrafele 14 şi 29, nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 19, nr. 552 din 16 iulie 2015, paragraful 19, şi nr. 40 din 9 februarie 2016, paragraful 26. 19. Se arată că, potrivit jurisprudenţei mai sus invocate, funcţia judiciară de judecător de cameră preliminară poate fi privită ca fiind compatibilă cu funcţia de judecată, din perspectiva respectării aparenţei de obiectivitate, ca standard al dreptului la un proces echitabil, numai în măsura în care aprecierea judecătorului de cameră preliminară, concretizată în încheierea pronunţată, conform art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1) şi, respectiv, art. 347 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, se limitează la o apreciere preliminară a datelor din dosar, urmând ca aprecierea finală să se facă la momentul luării hotărârii. Se mai susţine că efectul încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a soluţionat cererile şi excepţiile privind competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală rezidă în faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor, respectiv de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată. Se arată că, totodată, verificarea loialităţii/legalităţii administrării probelor este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală, potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. 20. Se face trimitere la Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragrafele 38-40, şi la Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, paragraful 43. 21. Se susţine că, din interpretarea per a contrario a jurisprudenţei constituţionale mai sus menţionate, rezultă că hotărârile pronunţate în camera preliminară, ca urmare a exercitării atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, altele decât cele care vizează soluţionarea fondului cauzei, nu se bucură de autoritate de lucru judecat. 22. Se arată că actualul Cod de procedură penală nu conţine o definiţie a noţiunii de „autoritate de lucru judecat“ şi nu identifică natura şi regimul juridic al acesteia, dar că sensul noţiunii anterior menţionate reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia autoritatea de lucru judecat este asociată numai hotărârilor definitive care evocă fondul cauzei. Se observă că autoritatea de lucru judecat este menţionată, în mod expres, în Codul de procedură penală, în cuprinsul anumitor norme procesual penale, dintre care: art. 16 alin. (1) lit. i), art. 28, art. 52 alin. (3), art. 426, art. 429, art. 432 şi art. 453 din cod. Totodată, se arată că, potrivit doctrinei, autoritatea de lucru judecat reprezintă „puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă“ (Traian Pop, Drept procesual penal. Partea specială, Cluj, 1948, p. 555), concretizând principiul fundamental al procesului penal ne bis in idem, consacrat la art. 6 din Codul de procedură penală şi la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la art. 20 din Constituţie şi la art. 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. Se susţine că, potrivit aceleiaşi doctrine, scopul principiului ne bis in idem este de a „interzice reluarea procesului penal ce a fost închis printr-o hotărâre definitivă, pentru ca persoana cu privire la care s-a pronunţat o hotărâre definitivă să nu fie nevoită să trăiască cu temerea că un nou proces penal va putea fi pornit împotriva sa pentru aceleaşi fapte (...) aplicabil ori de câte ori autorităţile competente formulează împotriva unei persoane o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 par. 1 CEDO, cu privire la fapta pentru care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă“ (M. Udroiu, Principiile şi limitele aplicării legii procesual penale, p. 42). 23. Potrivit celor mai sus arătate, se susţine că, în concepţia legiuitorului procesual penal, autoritatea de lucru judecat este asociată numai hotărârilor definitive care soluţionează fondul cauzei, respectiv care soluţionează raportul de drept substanţial având ca obiect tragerea la răspundere penală, dar că principiul trebuie considerat incident şi în cazul acelor hotărâri penale care nu au un astfel de obiect, dar prin care se soluţionează căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare, revizuirea) ori chestiuni privind faza de executare a procesului penal. De asemenea, se arată că anumite categorii de hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritate de lucru judecat limitată în timp; spre exemplu, hotărârile date în ce priveşte amânarea ori întreruperea executării pedepsei şi hotărârile pronunţate în materia măsurilor preventive. În toate situaţiile, însă, principiul autorităţii de lucru judecat presupune ca o hotărâre care se bucură de o asemenea autoritate să nu poată face obiectul unor rectificări din partea judecătorului care a pronunţat-o în primă instanţă, aspect ce rezultă din prevederile procesual penale în vigoare şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la dispoziţiile Convenţiei. 24. Or, se susţine că jurisprudenţa Curţii Constituţionale recunoaşte dreptul instanţei de judecată de a reveni asupra încheierii judecătorului de cameră preliminară, făcându-se trimitere la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, paragraful 29. Mai mult, jurisprudenţa Curţii Constituţionale permite repunerea în discuţie a încheierii prin care s-a soluţionat procedura de cameră preliminară, inclusiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară, respectiv completul corespunzător de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căci decizia citată precizează expres că „nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal“. Nu în ultimul rând, se arată că, prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, paragrafele 35-38, Curtea Constituţională a recunoscut posibilitatea ca nulităţile relative să fie invocate de către instanţă chiar din oficiu. 25. În egală măsură, se susţine că, dacă încheierea prin care cauza a fost soluţionată în procedura camerei preliminare ar avea autoritate de lucru judecat, nu s-ar mai realiza o „apreciere preliminară a datelor din dosar“, urmată de aprecierea finală care se face la momentul luării hotărârii - astfel cum Curtea Constituţională a afirmat în cuprinsul Deciziei nr. 663 din 11 noiembrie 2014 -, ci s-ar realiza din chiar momentul dispoziţiei de începere a judecăţii o apreciere finală asupra „datelor din dosar“ esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv asupra legalităţii probelor. Astfel, nu ar mai fi respectate nici principiul plenitudinii de jurisdicţie a instanţei de judecată, nici principiul imparţialităţii, inclusiv în dimensiunea aparenţei de imparţialitate, garanţie a procesului echitabil consacrat la art. 6 din Convenţie, art. 47 din Cartă şi, respectiv, art. 24 din Constituţie. 26. Nu în ultimul rând, se arată că, pornind de la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017, paragraful 16, nu se poate admite o putere de lucru judecat asociată încheierilor pronunţate în camera preliminară nici din perspectiva „actelor“ asupra cărora poartă judecata. Se susţine că este evident că actele asupra cărora judecata poartă şi pe care se întemeiază susţinerile şi apărările părţilor, astfel cum au fost stabilite prin încheierea pronunţată în camera preliminară, pot suferi modificări în cursul judecăţii, la fel cum şi actul de sesizare, a cărui legalitate a fost constatată prin încheierea pronunţată în camera preliminară, poate fi modificat, spre exemplu, prin instituţia schimbării încadrării juridice, toate aceste modificări fiind incompatibile cu autoritatea de lucru judecat. 27. Aşa fiind, se susţine că dispoziţiile procedurale care reglementează încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât la nivelul instanţei sesizate prin rechizitoriu, cât şi în calea de atac a contestaţiei, sunt neconforme prevederilor constituţionale, în măsura în care se interpretează că asemenea încheieri se bucură de autoritate de lucru judecat. Dimpotrivă, se susţine că singura interpretare constituţională este aceea că acestea beneficiază de autoritate de lucru judecat limitată în timp, care încetează în condiţiile în care, în cursul soluţionării fondului cauzei, se identifică motive de nelegalitate care nu au fost avute în vedere în procedura camerei preliminare. Se susţine că interpretarea contrară contravine dispoziţiilor art. 147 din Constituţie, întrucât nu permite realizarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017 şi nr. 554 din 19 septembrie 2017. 28. Se arată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 sunt neconstituţionale, întrucât subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile dobândite, deţinute sau folosite nu poate fi şi subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile legale criticate. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. 29. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 30. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 31. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 32. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 33. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, care au următorul cuprins: - Art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1) din Codul de procedură penală: "(1) Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.(2) Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2), prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. [...](4^1) În cazurile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi c) şi la alin. (4), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate." – Art. 347 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală: „[...] Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.“; – Art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală: "(1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. [...](7) Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii: 1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate: a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă; b) când contestaţia este nefondată; 2. admiterea contestaţiei şi: a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei; b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea." – Art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002: "Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;" 34. Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin art. 65 lit. a) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a reţinut că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002. 35. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, ale art. 147 referitoare la deciziile Curţii Constituţionale şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. 36. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acest articol are denumirea marginală „Declararea şi soluţionarea contestaţiei“ şi reglementează dispoziţii generale referitoare la calea ordinară de atac a contestaţiei, care se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile articolului anterior menţionat fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Or, în faza camerei preliminare, legiuitorul a prevăzut expres, la art. 347 din Codul de procedură penală, calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 346 din Codul de procedură penală. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Aşa fiind, dispoziţiile art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze. 37. Referitor la noţiunea de „autoritate de lucru judecat“, Curtea constată că aceasta nu este definită în legislaţia procesual penală în vigoare. Cu toate acestea, Codul de procedură penală face referire la sintagma analizată, în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. i), art. 28, art. 52, art. 429 alin. (2), art. 432 alin. (2) şi art. 486 alin. (2). Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale anterior enumerate rezultă că autoritatea de lucru judecat este folosită de legiuitor în corelaţie cu caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti. 38. În mod similar, în doctrină s-a arătat că prin „lucru judecat“ se înţelege situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă a unui conflict dedus înaintea judecăţii şi că „autoritatea de lucru judecat“ este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt. Totodată, în vechea jurisprudenţă franceză, s-a arătat că puterile judecătorului sunt stinse îndată ce el a pronunţat hotărârea şi că orice modificare adusă ulterior hotărârii este contrară autorităţii lucrului judecat, în afară de dreptul judecătorului fie de a interpreta o dispoziţie obscură sau echivocă, fie de a rectifica o eroare materială cu ajutorul elementelor produse de deciziune în ea însăşi, fără a putea, pe cale de rectificare sau interpretare, să întindă un dispozitiv clar şi precis la capete de concluziuni la care el a omis a statua. 39. Existenţa şi recunoaşterea puterii lucrului judecat se fundamentează pe nevoia de justiţie şi de securitate a raporturilor juridice. 40. Situaţia juridică de „lucru judecat“ face ca hotărârea judecătorească să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de „autoritatea de lucru judecat“. 41. Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritatea de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ, aspect reţinut, de altfel, şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, paragrafele 38-40. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi) pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. Această trăsătură a hotărârii definitive conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea dispoziţiilor respective. Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal între aceleaşi persoane. Acest efect, concretizat în regula non bis in idem, este cunoscut în domeniul dreptului penal sub denumirea de autoritate de lucru judecat. 42. Ca urmare a acestui efect, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumită faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal pentru aceeaşi faptă (nemo pro eadem causa bis vexari debet), creându-se un obstacol în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat definitiv. Împotriva încălcării acestei autorităţi operează, potrivit art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, excepţia autorităţii de lucru judecat (exceptio rei judicatae). 43. În vederea invocării autorităţii de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unei hotărâri penale definitive; b) o nouă acţiune penală îndreptată împotriva aceleiaşi persoane (eadem personae); c) să fie vorba despre acelaşi fapt material (idem factum). 44. În ceea ce priveşte limitele aplicării autorităţii de lucru judecat, deşi aceasta operează, în principiu, erga omnes, aria efectelor sale se diferenţiază în raport cu soluţia pronunţată. În privinţa hotărârilor judecătoreşti de condamnare şi a celor de achitare, este unanim acceptat în doctrină că operează autoritatea de lucru judecat. 45. Astfel, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, acestea au un caracter specific etapei procesuale anterior menţionate. 46. Referitor la camera preliminară, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, „ca o instituţie nouă şi inovatoare“ ce are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal“ (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 25 şi 26). 47. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, având în vedere atribuţiile procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară şi contextul separării funcţiilor judiciare, potrivit textului de lege menţionat anterior, s-a concluzionat că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător - judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragrafele 26 şi 27). 48. Din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, rezultă că activitatea sa nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict, care sunt fapta, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia cu care a fost comisă fapta. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 28). 49. Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală (a se vedea Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, paragraful 24). Aşadar, verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuate de organele de urmărire penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiul legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea - în camera preliminară - a încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale - la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu - atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 din Codul de procedură penală. Astfel, în materia probaţiunii, întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative - ce constituie regula în această materie - fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, precitată, paragraful 26). 50. Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din Codul de procedură penală), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, precitată, paragraful 27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuinţa (...)“, „nu pot fi folosite (...)“, „este interzis (...)“], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [„nu pot fi folosite (...)“]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) din Codul de procedură penală], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) din Codul de procedură penală], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei. Aşadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală]. În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane şi degradante - atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, precitată, paragraful 28). 51. În aceste condiţii, nerespectarea interdicţiei absolute statuate în cuprinsul dispoziţiilor art. 102 alin. (1) - potrivit cărora probele obţinute prin tortură şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal - şi a prevederilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute probele care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii de a se obţine probe prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, precitată, paragraful 29). 52. Dispoziţiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de procuror, de părţi şi de subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută (a se vedea Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 34). 53. Totodată, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Astfel, limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, este astfel justificată, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4) (a se vedea Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19-24, şi Decizia nr. 309 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 10 august 2017, paragrafele 17-20). 54. În acest sens, Curtea a statuat că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). 55. Aşadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal, faza camerei preliminare, posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate la art. 342 din Codul de procedură penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ci se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că după începerea judecăţii nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (Decizia nr. 307 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 1 decembrie 2020, paragraful 22). 56. Totodată, potrivit art. 347 din Codul de procedură penală, împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 alin. (1)-(4^2) din acelaşi cod, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot formula contestaţie, contestaţie care poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Aceasta se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau de către completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Referitor la cele două etape ale camerei preliminare, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 22 aprilie 2020, paragrafele 16 şi 17, Curtea a făcut distincţie între momentul încheierii şi momentul închiderii procedurii camerei preliminare, arătând că încheierea procedurii în camera preliminară se referă la finalizarea fazei procesuale a acestei camere, care presupune derularea mai multor etape cu o configuraţie proprie, în timp ce închiderea procedurii în camera preliminară are în vedere finalizarea unei etape în cadrul acestei proceduri. 57. În ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, conform art. 346 din Codul de procedură penală, acesta poate să dispună începerea judecăţii, în următoarele situaţii: dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, situaţie în care constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală]; dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală]; în ipoteza în care constată neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii [art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Potrivit art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, în următoarele cazuri: dacă constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. 58. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reţine că, în vederea eficientizării activităţii organelor judiciare şi pentru asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul a introdus, în structura procesului penal, între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, o etapă intermediară distinctă, ce are ca scop verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum şi verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei. Această nouă arhitectură a procesului penal are ca principal obiectiv excluderea ipotezelor în care, ulterior începerii judecăţii, dosarele penale să poată fi restituite procurorului pentru soluţionarea unor chestiuni referitoare la actele realizate în cursul urmăririi penale. Pentru aceste motive, dispoziţiile Codului de procedură penală nu prevăd posibilitatea, după momentul începerii judecăţii, a unei reformări a conţinutului încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară sau a restituirii cauzei la parchet pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală. 59. Aşa fiind, Curtea Constituţională asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei. Per a contrario, Curtea Constituţională nu recunoaşte efect de lucru judecat hotărârilor pronunţate în camera preliminară, în exercitarea atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, respectiv hotărârilor pronunţate în temeiul art. 346 şi 347 din Codul de procedură penală. Tot jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior consacră dreptul judecătorului de fond de a repune în discuţie, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite, prin hotărârea pronunţată în camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, al art. 347 din Codul de procedură penală, în măsura în care sunt aplicabile dispoziţiile legii procesuale din materia nulităţilor. O asemenea repunere în discuţie poate purta fie asupra hotărârii pronunţate în camera preliminară, chiar de către judecătorul de fond, în exercitarea funcţiei de judecător de cameră preliminară, fie asupra hotărârii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară (sau, după caz, completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) - întrucât prin hotărârile Curţii Constituţionale nu se operează nicio distincţie, ci se precizează, în mod expres, că posibilitatea invocării nulităţilor absolute sau relative, după distincţiile mai sus analizate, operează în tot cursul procesului. 60. Pentru argumentele mai sus expuse, Curtea reţine că hotărârea pronunţată în procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 din Codul de procedură penală, nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curtea Constituţională, respectiv cât priveşte dispoziţia de începere a judecăţii şi imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare (această din urmă interpretare a instanţei constituţionale este, de fapt, în acord cu dispoziţiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluţiilor care pot fi pronunţate în faza de judecată şi între care nu se regăseşte restituirea cauzei la procuror). 61. Toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, care poartă asupra legalităţii administrării probelor şi legalităţii efectuării actelor de urmărire penală, pot face obiectul rectificării în cadrul judecării în fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităţilor, după distincţiile operate mai sus, şi nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de fond sau de apel. 62. Având în vedere toate aceste considerente, incidenţa autorităţii de lucru judecat în cazul încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 63. Aşa fiind, caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecăţii sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficienţă celor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la instituţia camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituţie. 64. Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 65. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, Curtea reţine că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 3 iunie 2016, şi Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate. 66. Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce priveşte critica referitoare la aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. De altfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă şi de previzibilă, astfel încât să permită cetăţeanului să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a reţinut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică, aşa cum se întâmplă şi în cazul judecătorului român. Şi în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speţă, cazul autorităţilor chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigenţe. 67. Prin Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, paragrafele 22-28, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. S-a reţinut, totodată, că, în soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Însă instanţa de contencios constituţional, în cuprinsul Deciziei nr. 418 din 19 iunie 2018, paragraful 14, a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice. 68. Prin aceeaşi decizie, analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea Constituţională a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Curtea a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de instanţa supremă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii. 69. Cu referire la prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat, astfel cum s-a reţinut atât în Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, paragraful 21, că acestea reglementează o modalitate faptică de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, modalitate ce nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Prin urmare, modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, prin felul în care este reglementată, exclude, de plano, incriminarea „autospălării“, motiv pentru care nu încalcă principiul ne bis in idem. De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt clare, precise şi previzibile sub aspectul acţiunilor care constituie elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, potrivit acestora elementul material al infracţiunii antereferite constând în schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Aşa fiind, Curtea a constatat că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie. 70. Referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, Curtea a reţinut că acestea reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie. 71. Mai mult, Curtea a reţinut că noţiunile de „ascundere“ şi „disimulare“ folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură „a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora“, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. În acelaşi sens, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, paragraful 20, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. 72. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 73. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bendei Ioan, de Societatea RCS&RDS - S.A. din Bucureşti şi de Serghei Bulgac în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Serghei Bulgac, de Bendei Ioan şi de Societatea RCS&RDS - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 346 alin. (1), (2) şi (4^1), ale art. 347 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
