Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor „art. 16 alin. (1) şi ale art. 25 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice“, excepţie ridicată de Mihai Paşca în Dosarul nr. 7.110/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.496D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată că prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, de vreme ce situaţia juridică a asistenţilor judiciari nu este identică cu cea a celorlalte categorii profesionale invocate, în cazul cărora cariera are caracter continuu. De asemenea, invocarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 nu are relevanţă, deoarece vizează ipoteze juridice diferite de cea evocată în prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.110/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 25 din capitolul VIII secţiunea a 3-a, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepţia a fost ridicată de Mihai Paşca într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care limitează beneficiul vechimii în funcţie doar la perioada 0-5 ani. Se creează o diferenţă de tratament juridic între asistenţii judiciari şi orice altă categorie de personal din cadrul sistemului de Justiţie, care beneficiază de majorarea indemnizaţiilor brute lunare în funcţie de vechimea în funcţie, fără limitare la un anumit plafon de tranşă de vechime. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.615 din 20 decembrie 2011. De asemenea, afirmă că asistenţii judiciari reprezintă singura categorie de personal din sistemul jurisdicţional care nu beneficiază de sporul de fidelitate, în condiţiile în care în mod neechivoc participă cu fidelitate şi implicare efectivă ca membri în completurile de judecată. Autorul excepţiei invocă, totodată, încălcarea art. 44 din Constituţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 859 din 16 iunie 2009, precum şi încălcarea art. 53 din Constituţie, considerând că prevederile legale criticate nu respectă exigenţele constituţionale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi. Arată că asistenţii judiciari trebuie salarizaţi la acelaşi nivel de salarizare, în funcţie de vechimea efectivă pe care o au în funcţia juridică, şi că măsura legislativă referitoare la limitările salariale instituite faţă de asistenţii judiciari este aplicată în mod discriminatoriu şi aduce atingere în mod regretabil şi injust substanţei dreptului, având un caracter permanent. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 435/1/2018. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că exprimarea opiniei instanţei judecătoreşti este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, doar în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost invocată din oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepţiei este una dintre părţile litigante, instanţa de judecată are facultatea de a prezenta o opinie. În cauza de faţă, pe fondul expunerii detaliate de către părţi a argumentelor favorabile şi defavorabile excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească se limitează la analizarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în contextul în care aspecte invocate în motivarea excepţiei au fost menţionate de partea reclamantă şi ca argumente în justificarea caracterului fondat al acţiunii. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 25 din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Din examinarea considerentelor încheierii de sesizare şi a notelor scrise ale autorului excepţiei, Curtea observă că, în realitate, sunt criticate prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, având următorul cuprins: - Art. 16 alin. (1): „Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.“; – Art. 25 alin. (1): „Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.“ 11. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la respectarea bunurilor. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea observă că aceste dispoziţii legale stabilesc în mod nediscriminatoriu reguli privind salarizarea asistenţilor judiciari. Raportat la critica de neconstituţionalitate formulată prin prisma unei pretinse discriminări sub aspectul salarizării în cadrul categoriei asistenţilor judiciari, Curtea constată că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, situându-se în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie. 13. În acelaşi timp, Curtea reţine că diferenţa de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalităţii în drepturi, care nu are semnificaţia omogenităţii, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999). 14. În consecinţă, Curtea constată că prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. 15. De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15. 16. Astfel, în ceea ce priveşte critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că aceste prevederi nu se opun competenţei legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare. Astfel, protecţia acordată drepturilor salariale prin normele constituţionale şi convenţionale evocate se întinde în timp atât cât subzistă temeiul şi baza legală a acordării lor. În consecinţă, dispoziţiile constituţionale antereferite şi cele din actele juridice internaţionale invocate nu sunt încălcate, de vreme ce acestea nu garantează dreptul persoanei de a obţine pe viitor un anumit cuantum al salariului. 17. În raport cu cele enunţate, Curtea constată că prevederile legale criticate, prin conţinutul lor normativ, nu pun în discuţie o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale în sensul art. 53 din Constituţie, ci vizează o redimensionare a politicii salariale în cazul personalului plătit din fonduri publice, aspect care se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice. 18. De altfel, Curtea reţine că acceptarea criticilor de neconstituţionalitate ar echivala cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 19. Referitor la prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea reţine că acestea au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin mai multe decizii (spre exemplu, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, sau Decizia nr. 710 din 6 octombrie 2020, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii), Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, instanţa de contencios constituţional a reţinut că limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010). 20. De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu recunosc necondiţionat dreptul la acordarea sporurilor la nivelul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, nivelul acestora urmând a fi determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în lege şi în anexele sale şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. De asemenea, în accepţiunea legii-cadru, sporurile nu sunt stabilite prin raportare la procent fix, ceea ce rezultă din utilizarea sintagmei „spor de până la ...%“ (a se vedea, spre exemplu, art. 4 sau art. 5 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017). Astfel, regula limitării sumei sporurilor şi a stabilirii sporurilor sub forma unei limite maxime, în care fiecare dintre acestea trebuie să se încadreze, şi nu ca un procent fix, prestabilit din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, precitată). 21. Curtea a mai statuat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 94). 22. În consecinţă, Curtea a constatat că prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. 23. Referitor la aspectele privind modalitatea de aplicare în concret a Legii-cadru nr. 153/2017, Curtea a reţinut că aceasta excedează controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, revenind autorităţilor publice responsabile, iar în caz de litigiu, instanţelor judecătoreşti. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 25. De asemenea, Curtea precizează că invocarea unor considerente reţinute de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa referitoare la salarizarea unor categorii de personal plătit din fonduri publice nu are incidenţă în prezenta cauză, deoarece vizează ipoteze juridice diferite. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Paşca în Dosarul nr. 7.110/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 noiembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
