Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, art. 249 şi art. 264 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 269 şi art. 298 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihnea Miron Nicolescu în Dosarul nr. 17.654/3/2015 (2.236/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 197D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.533D/2017, nr. 1.753D/2017 şi, respectiv, nr. 2.211D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 din Codul penal din 1969 şi ale art. 269 din Codul penal, excepţie ridicată de Florin Păstravanu în Dosarul nr. 4.541/105/2011 al Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală, de Ioan Scarlat în Dosarul nr. 174/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, respectiv, de Florin Răzvan Ionescu şi Gheorghe Cornel Păunescu în Dosarul nr. 4.412/90/2013 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. 4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul Curţii nr. 1.753D/2017, partea Gheorghe Nicola şi lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că în dosarele Curţii nr. 1.753D/2017, respectiv nr. 2.211D/2017, autorul excepţiei Ioan Scarlat, respectiv partea Lucian Şerban au solicitat judecarea, în lipsă, a excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar partea prezentă şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.533D/2017, nr. 1.753D/2017 şi nr. 2.211D/2017 la Dosarul nr. 197D/2017, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care face referire la aspecte din dosarul de fond al instanţei. 7. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal, având în vedere Decizia Curţii nr. 518 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 26 septembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 15 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.654/3/2015 (2.236/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, art. 249 şi art. 264 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 269 şi art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Mihnea Miron Nicolescu în soluţionarea apelurilor declarate, printre alţii, de autorul excepţiei, împotriva Sentinţei penale nr. 812 din data de 7 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 17.654/3/2015. În cauză, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a admis cererea inculpatului, autor al excepţiei, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor menţionate în actul de sesizare din infracţiunile de favorizare a infractorului şi abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 264 alin. 1 şi art. 248 din Codul penal din 1969, în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 din Codul penal din 1969 şi, în temeiul art. 249 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani. 9. Prin Încheierea din 20 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.541/105/2011, Judecătoria Ploieşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 din Codul penal din 1969 şi ale art. 269 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Florin Păstravanu în soluţionarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, favorizarea infractorului. 10. Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 174/46/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ioan Scarlat în soluţionarea cauzei penale în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, fals intelectual şi uz de fals. 11. Prin Încheierea din 29 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.412/90/2013, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 din Codul penal din 1969 şi ale art. 269 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Florin Răzvan Ionescu şi Gheorghe Cornel Păunescu în soluţionarea cauzei penale în care aceştia au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul Curţii nr. 197D/2017, autorul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, arătând că aceasta nu este aplicabilă persoanelor condamnate în primă instanţă pentru o infracţiune de serviciu comisă din culpă, invocarea, prin analogie, a considerentelor deciziei menţionate fiind prohibită în dreptul substanţial penal. Arată că decizia citată anterior vizează o situaţie identică, raportată la o infracţiune de serviciu, de rezultat, care are ca formă de vinovăţie intenţia, motiv pentru care sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ nu poate fi interpretată diferit în cazul infracţiunii similare comise din culpă. Totodată, susţine că neclaritatea este prezentă şi în textul art. 269 din Codul penal care, deşi preia art. 264 din vechiul Cod penal, are denumirea marginală diferită, face vorbire despre „făptuitor“, o noţiune ambiguă care nu poate fi în relaţie cu activităţile incriminate prin care se realizează elementul material al favorizării şi care pot fi desfăşurate doar faţă de un suspect, inculpat sau o persoană condamnată. Susţine, de asemenea, că norma penală criticată aduce atingere şi prezumţiei de nevinovăţie, ori de câte ori tragerea la răspundere a favorizatorului se face înaintea autorului infracţiunii, stabilirea pedepsei pentru favorizare prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor determinând situaţia în care judecătorul este ţinut de încadrarea juridică făcută de organul de urmărire penală într-un alt dosar. În acelaşi fel, în Dosarul Curţii nr. 1.753D/2017, autorul excepţiei arată că atât denumirea marginală, cât şi norma de incriminare folosesc noţiunea de „făptuitor“, care nu este definită în titlul X al noului Cod penal. Reţine că denumirea de „faptă“ se regăseşte în numeroase texte ale Codului penal - art. 46, art. 47, art. 48 ş.a. - şi s-ar putea deduce că „făptuitor“ este cel care a săvârşit o asemenea „faptă“, însă Codul de procedură penală contrazice această posibilă legătură logică, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii. Observă că „făptuitorul“ nu figurează printre persoanele enumerate, fiind o entitate necunoscută de legea procesual penală. În aceste condiţii, susţine că nu se justifică reglementarea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în dosarele Curţii nr. 1.533D/2017 şi nr. 2.211D/2017, autorii excepţiei, susţin, în mod identic, că prevederile penale criticate au ca obiect protejarea relaţiilor sociale referitoare la buna înfăptuire a actului de justiţie, fiind definite ca infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. Reţin că în conţinutul art. 126 din Constituţie se regăseşte sintagma „justiţia se realizează“, iar, în opinia acestora, există similitudine de sens între verbele „a înfăptui“ şi „a realiza“. Or, art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală prevede că singurele organe judiciare care realizează justiţia sunt instanţele judecătoreşti. Având în vedere toate cele menţionate, autorii excepţiei susţin, în esenţă, că celelalte organe judiciare menţionate în art. 30 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală - organele de cercetare penală şi procurorul - sunt organe specializate ale statului ce realizează activitatea judiciară, dar nu realizează funcţia de justiţie. Pornind de la premisa că funcţia judiciară şi activitatea de înfăptuire a justiţiei nu sunt sinonime, autorii excepţiei concluzionează că textele incriminatorii, a căror neconstituţionalitate se invocă, ar fi constituţionale numai în măsura în care noţiunea de îngreunare sau zădărnicire a urmăririi penale (art. 264 din Codul penal din 1969) ori împiedicare sau îngreunare a cercetărilor într-o cauză penală (art. 269 din Codul penal) se referă exclusiv la cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. 14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală invocă, cu privire la dispoziţiile art. 248 şi art. 249 din Codul penal din 1969, precum şi cu privire la art. 298 din Codul penal, soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, apreciind că argumentele care au stat la baza pronunţării deciziei respective sunt valabile şi în cazul dispoziţiilor la care se referă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză, în cuprinsul cărora sunt folosite, tot pentru conturarea conţinutului constitutiv, pe latura obiectivă a unor infracţiuni de aceeaşi natură (infracţiuni de serviciu), sintagme similare. Cât priveşte dispoziţiile art. 264 din Codul penal din 1969 şi art. 269 din Codul penal, care constituie norme de incriminare a infracţiunii de favorizare a infractorului/făptuitorului, opinează că acestea respectă standardele de precizie, claritate şi previzibilitate în stabilirea conţinutului constitutiv - pe latura obiectivă şi pe latura subiectivă - al infracţiunii şi, respectiv, în indicarea tratamentului sancţionator aplicabil favorizatorului, astfel încât nu se încalcă prezumţia de nevinovăţie. Reţine că, potrivit expunerii de motive la noul Cod penal, reglementarea actuală a infracţiunii de favorizare a făptuitorului păstrează în linii generale reglementarea anterioară, însă au fost aduse unele modificări atât sub aspect terminologic, cât şi de conţinut. În primul rând, s-a renunţat la folosirea noţiunilor de „infracţiune“ şi „infractor“ în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală“ şi de „făptuitor“, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea, în concret, să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta, deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal şi nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator. S-a arătat că, în acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 378 alin. (4) din Codul penal italian şi art. 453 din Codul penal spaniol. În concret, faţă de susţinerile autorului excepţiei din prezenta cauză, instanţa de judecată a reţinut că opţiunea de modificare parţială a normei de incriminare, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, prin înlocuirea calităţii celui favorizat din infractor în făptuitor, aparţine legiuitorului, conform atribuţiei prevăzute de art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, iar constatarea îndeplinirii, în raport cu fiecare reglementare, a acestei condiţii de tipicitate aparţine instanţei, fiind o chestiune de aplicare în concret a uneia sau alteia dintre cele două legi succesive, inclusiv din perspectiva identificării legii penale mai favorabile celui acuzat. Totodată, opinează că noţiunea de „făptuitor“ din reglementarea actuală nu este ambiguă şi nu generează, nici în plan obiectiv, nici în plan subiectiv, o situaţie de imprevizibilitate pentru favorizator. Această noţiune îl desemnează pe autorul unei fapte prevăzute de legea penală, independent de calitatea sa procesuală şi de îndeplinirea condiţiilor pentru tragerea lui la răspundere penală. Pentru angajarea răspunderii penale a favorizatorului este necesar să se stabilească, în plan obiectiv, săvârşirea de către cel favorizat a unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă acesta nu răspunde ori nu a ajuns să răspundă penal pentru fapta respectivă, iar, în plan subiectiv, conştientizarea de către favorizator a împrejurării (pe care o doreşte şi o acceptă) că ajutorul său este dat în scopul enunţat în norma de incriminare unei persoane care a comis o astfel de faptă. Arată, totodată, că favorizarea infractorului/făptuitorului este o infracţiune autonomă, distinctă de infracţiunea/fapta prevăzută de legea penală săvârşită de cel favorizat, astfel că îndeplinirea condiţiilor de tipicitate în persoana favorizatorului se poate verifica chiar dacă cel căruia i s-a dat ajutor (printr-un act comisiv sau printr-un act omisiv) nu a fost trimis în judecată, anterior sau concomitent, pentru fapta sa, aspectul, cu relevanţă în speţă, supus analizei instanţei care procedează la judecarea favorizatorului, fiind acela ca, în momentul săvârşirii actului de favorizare - dacă existenţa sa este probată -, persoana la care se referă să fi fost implicată într-o procedură de cercetare penală cu privire la o faptă incriminată de legea penală, iar, prin acel act, să se fi urmărit sau acceptat de către favorizator îngreunarea acelei cercetări. Menţionează că, în ambele reglementări, limitele speciale de pedeapsă sunt clar prevăzute, clară fiind şi dispoziţia că numai pedeapsa în concret aplicată favorizatorului nu poate depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta, incriminată de legea penală, a celui favorizat. 15. Judecătoria Ploieşti - Secţia penală opinează că nu se poate susţine că normele penale criticate încalcă dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, fiind evident că, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. 16. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în condiţiile în care textul de lege nu defineşte noţiunea de „făptuitor“. În consecinţă, această noţiune nu are corespondent în legea penală şi normele procesual penale privind persoanele şi părţile implicate în procesul penal sau care pot fi subiecte ale răspunderii penale. Consideră că noţiunea de „făptuitor“ poate genera interpretări diferite datorită caracterului indeterminabil sub aspectul încadrării precise în una dintre calităţile procesuale la care se referă legea penală şi, mai ales, în lipsa unei explicaţii sau definiţii legale în Codul penal. Apreciază că normele penale criticate sunt constituţionale numai în măsura în care noţiunea de „făptuitor“ este interpretată în sensul strict şi limitativ al subiecţilor răspunderii penale sau al subiecţilor procesuali penali menţionaţi şi definiţi de Codul penal şi de Codul de procedură penală. 17. Judecătoria Timişoara - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că autorii consideră textele de lege menţionate ca fiind neconstituţionale printr-o voită scoatere din context a unor sintagme cuprinse în normele constituţionale invocate şi prin confuzia voluntară dintre sensul dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) şi raţiunea incriminării faptelor reglementate în Codul penal referitoare la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei. Apreciază că a lega sintagma cuprinsă în alin. (1) al art. 126 din Constituţie - „justiţia se realizează“ - de incriminarea unor fapte care împiedică buna desfăşurare a procedurii judiciare este un nonsens. Dacă s-ar accepta raţionamentul autorilor excepţiei, s-ar ajunge la concluzia că toate infracţiunile contra justiţiei ar putea viza numai acţiuni sau inacţiuni referitoare la procese penale ajunse în faza judecăţii, lipsind de protecţie penală împotriva acţiunilor sau inacţiunilor care ar perturba procesul penal în faza de urmărire penală, ea însăşi o fază a procesului penal, şi, totodată, s-ar ignora dispoziţiile art. 131 din Constituţie care fac referire la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară. Apreciază că această concluzie contravine tocmai raţiunii pentru care faptele de natura favorizării făptuitorului/infractorului şi-au găsit locul printre faptele incriminate de Codul penal în cadrul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 19. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele conexate, reţine că dispoziţiile art. 248, art. 249 din Codul penal din 1969 şi art. 298 din Codul penal incriminează îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu, astfel încât invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 60-80, apreciind că motivele expuse în cuprinsul acesteia sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Consideră că dispoziţiile precitate sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 din Codul penal din 1969 şi ale art. 269 din Codul penal, apreciază că aceasta este neîntemeiată. Reţine, în acest sens, că este vorba despre pedepsirea autorului favorizării pentru propria faptă, şi nu pentru fapta autorului infracţiunii care a stat la baza favorizării, sancţiune care se aplică independent de sancţionarea sau nu a persoanei favorizate. Apreciază că prevederile criticate sunt în conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie şi principiul legalităţii pedepsei, fiind vorba de aplicarea unei pedepse pentru propria faptă, pentru care vinovăţia va fi constatată în cadrul unui proces penal cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, inclusiv a principiului prezumţiei de nevinovăţie. Observă, totodată, că autorul excepţiei critică soluţia legislativă din punctul de vedere al oportunităţii sale, mai degrabă decât din punctul de vedere al compatibilităţii cu Constituţia, aspect care nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale. Reţine că legiuitorul a renunţat la folosirea noţiunilor de „infracţiune“ şi „infractor“ în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală“ şi de „făptuitor“, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, şi nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator. Apreciază că nu se poate reţine că destinatarul normei penale nu are reprezentarea noţiunii de „făptuitor“, aceasta fiind, într-o interpretare accesibilă, conform limbajului comun, persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. 20. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii nr. 1.533D/2017, consideră că normele penale criticate sunt constituţionale, în condiţiile în care art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Or, dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public, sunt reglementate în art. 63 şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Totodată, organele de cercetare penală îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia. Astfel, actul de justiţie penală este precedat de activitatea de urmărire penală fără de care nu poate fi înfăptuit. Apreciază că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care organele specializate ale statului, în speţă, organele de cercetare penală şi procurorul, îşi pot exercita atribuţiile, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate în Legea fundamentală. În dosarele Curţii nr. 1.753D/2017 şi nr. 2.211D/2017, precizează că punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost reţinut în Decizia Curţii nr. 249 din 25 aprilie 2017, acesta fiind în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, cererile depuse la dosar, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 248, art. 249 alin. 1 şi art. 264 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 269 şi art. 298 din Codul penal, având următorul conţinut: - Art. 248 din Codul penal din 1969 - „Abuzul în serviciu contra intereselor publice“: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“; – Art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 - „Neglijenţa în serviciu“: „Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.“; – Art. 264 din Codul penal din 1969 - „Favorizarea infractorului“: „Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani. Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.“; – Art. 269 din Codul penal - „Favorizarea făptuitorului“: „(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor. (3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.“; – Art. 298 din Codul penal - „Neglijenţa în serviciu“: „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“ 24. Autorii excepţiei susţin că normele penale criticate sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 126 alin. (1) potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Totodată, susţin că textele de lege criticate aduc atingere şi prevederilor art. 6, art. 7 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Totodată, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 26 septembrie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“. 26. În consecinţă, Curtea constată că în Dosarul nr. 197D/2017 devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Având în vedere şi faptul că actul de sesizare a Curţii Constituţionale din dosarul precitat este anterior deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 298 din Codul penal urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă. 27. Cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu (inclusiv abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, incriminat în Codul penal din 1969), Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 28-30, Curtea a reţinut că raţiunea incriminării faptei de neglijenţă în serviciu este similară celei pentru care este incriminat abuzul în serviciu, diferenţa între cele două infracţiuni distingându-se la nivelul laturii subiective - intenţia în cazul abuzului în serviciu, respectiv culpa cu prevedere (uşurinţa)/culpa fără prevedere sau simplă (neglijenţa) în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu este formată, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu, din elementul material, însoţit de o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre activitatea ilicită şi rezultatul produs. Curtea a observat, de asemenea, că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public sau de către o altă persoană încadrată în muncă (în cazul variantei atenuate prevăzute de art. 308 din Codul penal) prin cele două modalităţi normative, respectiv „neîndeplinirea“ ori „îndeplinirea defectuoasă“ a acesteia. 28. În condiţiile în care, în varianta de bază, atât infracţiunea de abuz în serviciu, cât şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăd, ca o modalitate normativă identică, „îndeplinirea defectuoasă“ a unei îndatoriri de serviciu, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, că atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos“, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe decât Parlamentul - prin adoptarea legii în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie - sau Guvernul - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie (paragrafele 38 şi 39). 29. Totodată, în paragrafele 44 şi 45 ale Deciziei nr. 518 din 6 iulie 2017, Curtea a constatat că noua lege penală extinde foarte mult sfera de aplicare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, neprevăzând condiţia ca paguba, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice să aibă o anumită valoare, respectiv ca vătămarea să aibă o anumită intensitate, aspect de natură a face imposibilă delimitarea între abaterile disciplinare sau inerentele greşeli profesionale şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Aşadar, Curtea a constatat că reglementarea în vigoare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu permite încadrarea în conţinutul său a oricărei fapte săvârşite din culpă, dacă s-a adus o atingere minimă drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. 30. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte acest aspect, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 75-80, şi ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 46-56, astfel încât, în acord cu acestea, Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe deo parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind neglijenţa în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti). Cu alte cuvinte, Curtea a constatat necesitatea complinirii de către legiuitor a omisiunii legislative constatate, sub aspectul valorii pagubei sau intensităţii/gravităţii vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice în vederea asigurării clarităţii şi previzibilităţii normei penale examinate. 31. Cât priveşte critica referitoare la sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane“, Curtea a constatat că sunt valabile mutatis mutandis considerentele reţinute în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragrafele 84 şi 85, în condiţiile în care infracţiunea de neglijenţă în serviciu este, astfel cum s-a arătat, o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 298 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. 32. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 din Codul penal privind infracţiunea de favorizare a făptuitorului, cu privire la critica referitoare la lipsa de claritate a normei penale de incriminare determinată de folosirea noţiunii de „făptuitor“, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 249 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 269 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 33. În motivarea deciziei sale, instanţa de control constituţional a reţinut, în paragrafele 18-21 ale Deciziei nr. 249 din 25 aprilie 2017, că infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 269 din Codul penal se regăsea în dispoziţiile art. 264 din Codul penal din 1969, sub denumirea marginală „Favorizarea infractorului“. În contextul celor două reglementări succesive, Curtea a observat că noţiunea de „infractor“ din Codul penal din 1969 a fost înlocuită în noul cod cu cea de „făptuitor“. Totodată, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal s-a arătat că se renunţă la folosirea noţiunilor de „infracţiune“ şi „infractor“ în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală“ şi de „făptuitor“, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, şi nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator. 34. Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „făptuitor“, Curtea a constatat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta este definită ca „făptaş; persoană care făptuieşte, realizează ceva“, iar potrivit aceluiaşi dicţionar, „făptaş“ este acea „persoană care a comis o faptă condamnabilă, de obicei un delict, o infracţiune“. În continuare, Curtea a apreciat că, pentru a stabili înţelesul penal al noţiunii de „făptuitor“, trebuie avut în vedere întreg ansamblul legislativ prevăzut de actul normativ în care se regăseşte prevederea criticată, şi anume Codul penal. Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi art. 16 din Codul penal, care definesc infracţiunea şi prevăd formele de vinovăţie în materie penală, rezultă că făptuitor este acea persoană care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. În plus, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului săvârşirea faptelor concretizate în ajutorul dat făptuitorului, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Având în vedere acest aspect, Curtea a constatat că nu orice faptă ce se concretizează într-un ajutor dat făptuitorului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Astfel, doar dacă se constată că scopul prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate - a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reţine săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. În realizarea elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, autorul acesteia îşi va fi prefigurat efectul pe care realizarea acestuia îl va avea asupra făptuitorului unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, favorizatorul va avea o reprezentare reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar realiza conceptual activitatea sub forma ajutorului dat făptuitorului. 35. Totodată, Curtea constată că în Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragraful 24, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a reţinut că „prin «făptuitor» se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale“. 36. De asemenea, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia normele penale de incriminare a infracţiunilor de favorizare a infractorului/făptuitorului (art. 264 din Codul penal din 1969 şi art. 269 din Codul penal) contravin dispoziţiilor art. 126 din Constituţie referitoare la realizarea justiţiei, în condiţiile în care valoarea socială protejată prin dispoziţiile criticate este buna înfăptuire a actului de justiţie în materie penală, ce poate fi lezată prin faptul că infractorul/făptuitorul poate beneficia de sprijin „pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei“ ori „în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate“. Aşadar, buna înfăptuire a actului de justiţie în materie penală presupune prevenirea situaţiilor în care s-ar putea interfera într-o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, în ansamblu, iar nu doar cu privire la o anume fază a sa, astfel cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate. De altfel, în acord cu doctrina, Curtea reţine că obiectul juridic special al infracţiunii de favorizare a făptuitorului îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor care au comis fapte prevăzute de legea penală şi a executării sancţiunilor penale aplicate, în cazul în care aceste fapte constituie infracţiuni. Or, Curtea reţine că art. 126 din Constituţie nu se referă la înfăptuirea actului de justiţie în materie penală, ci statuează asupra principiului separaţiei puterilor în stat, din care rezultă că justiţia se realizează exclusiv prin autoritatea judecătorească, în a cărei componenţă intră Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În aceste condiţii, Curtea constată că, în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, autorii reţin similitudinea de sens între verbele „a înfăptui“/„a realiza“ justiţia, însă fac abstracţie de raţiunea incriminării faptelor reglementate în Codul penal referitoare la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, care nu vizează doar acţiuni sau inacţiuni referitoare la procese penale ajunse în faza judecăţii. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal, excepţie ridicată de Mihnea Miron Nicolescu în Dosarul nr. 17.654/3/2015 (2.236/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihnea Miron Nicolescu în Dosarul nr. 17.654/3/2015 (2.236/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, de Florin Păstravanu în Dosarul nr. 4.541/105/2011 al Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală, de Ioan Scarlat în Dosarul nr. 174/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, respectiv, de Florin Răzvan Ionescu şi Gheorghe Cornel Păunescu în Dosarul nr. 4.412/90/2013 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 264 din Codul penal din 1969 şi ale art. 269 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală, Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, respectiv, Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
