Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitre-Bogdan Licu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Costin Gabriel Şocarici în Dosarul nr. 23.292/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Istvan Peter Gerenyi în Dosarul nr. 1.933/83/2019 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, respectiv de Valentin Roşculeţ în Dosarul nr. 92/118/2020 al Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.761D/2020, nr. 1.810D/2020, respectiv nr. 2.236D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 28 noiembrie 2023, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 30 ianuarie 2024, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea la data de 14 februarie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 18 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 23.292/3/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Costin Gabriel Şocarici într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului prin care a fost criticată hotărârea primei instanţe civile sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată cu motivarea că din actele dosarului nu rezultă că privarea de libertate s-a efectuat în mod nelegal, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, deşi în cauza penală autorul a fost achitat. 4. Prin Încheierea din 23 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.933/83/2019, Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Istvan Peter Gerenyi cu ocazia soluţionării acţiunii civile având ca obiect reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, având în vedere faptul că printr-o sentinţă penală autorul a fost achitat. 5. Prin Sentinţa civilă nr. 1.981 din 3 septembrie 2020, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din camera de consiliu din 13 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 92/118/2020, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii raportat la art. 21 din Constituţie. Excepţia a fost ridicată de Valentin Roşculeţ cu ocazia soluţionării acţiunii civile având ca obiect repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, având în vedere că, printr-o sentinţă penală, s-a dispus achitarea autorului excepţiei, în temeiul art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că au dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul unui proces penal doar persoanele împotriva cărora s-a desfăşurat un proces penal în cursul căruia au fost dispuse măsuri privative de libertate, independent de soluţia pronunţată pe fond, iar privarea de libertate a fost stabilită prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, însă nu se aplică şi persoanelor împotriva cărora s-a desfăşurat un proces penal în cursul căruia au fost dispuse măsuri privative de libertate, iar, prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, s-a dispus achitarea. Susţin că, din pronunţarea unei hotărâri de achitare, după finalizarea definitivă a unui proces penal, rezultă caracterul nelegal al privării de libertate şi, implicit, dreptul de a solicita repararea pagubei materiale sau a daunelor morale rezultate din aplicarea acestor măsuri. În situaţia în care privarea nelegală de libertate a fost stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, aceste elemente pot constitui, eventual, temeiuri pentru efectuarea de verificări în privinţa săvârşirii infracţiunii de represiune nedreaptă, de către organele judiciare care au dispus măsurile, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, nicidecum fine de neprimire a cererii de acordare de despăgubiri pe calea unei acţiuni civile, izvorâte din prevederile art. 539 din Codul de procedură penală. Susţin că normele procesual penale sunt neconstituţionale, întrucât nu este legal a se aprecia că o persoană supusă unor măsuri privative de libertate în cursul unui proces penal, la finalul căruia s-a dispus achitarea, are la îndemnă doar procedura de drept comun, prevăzută de art. 252 şi art. 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată, întrucât, aceeaşi lege, în speţă Codul de procedură penală, în baza căruia s-au luat măsurile privative de libertate, trebuie să prevadă remedii pentru înlăturarea consecinţelor produse ca urmare a aplicării greşite a prevederilor sale. Mai mult, contrar dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a dispus, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. În aceste condiţii, susţin că exercitarea acţiunii civile pentru obţinerea unei juste despăgubiri pentru persoana care a fost arestată preventiv şi apoi achitată definitiv este imposibilă, iar prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 21 şi art. 52 alin. (3) din Constituţie rămân doar un temei teoretic, imposibil de înţeles pentru persoana arestată preventiv şi apoi achitată definitiv. Observă că prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie garantează dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate, fără a-l condiţiona de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării. În concluzie, susţin că limitarea impusă de norma procesual penală criticată creează o barieră reală şi efectivă care împiedică accesul celui vătămat prin arestarea sa, în cadrul unui proces în care a fost apoi achitat definitiv, să se adreseze instanţei de judecată pentru a obţine o justă despăgubire. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând, în acest sens, că dispoziţiile legale criticate nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie condiţiile de exercitare a acestui drept, în acord cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, care statuează că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condiţiile legii. 8. Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Reţine că voinţa legislativă exprimată la nivel fundamental, prin referendum naţional, atât în anul 1991, cât şi în anul 2003, dar şi la nivel organic, în anul 2004 [cu ocazia adoptării Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin care s-a reglementat răspunderea civilă obiectivă şi solidară, prin art. 16 alin. (1) al acestei legi] sau în anul 2009 [cu ocazia adoptării Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prin care s-a reglementat răspunderea civilă obiectivă, prin art. 1.372 alin. (3), art. 1.374 sau prin art. 1.384 alin. (2) partea finală din Codul civil în vigoare], s-a manifestat în mod constant, unitar şi consecvent, în sensul instituirii principiului potrivit căruia, în ipoteza încălcării unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale de către autorităţi statale (inclusiv în ipoteza unor prejudicii cauzate prin erori judiciare, privarea de libertate a unei persoane - cu respectarea exigenţelor procedurale instituite în această materie - urmată de achitarea sa în mod definitiv, în mod deosebit pentru considerentul că „fapta nu există“, circumscriindu-se, dincolo de orice rigori terminologice şi definiţii legale, noţiunii de „eroare judiciară“, în accepţiunea sa uzuală, obişnuită) statul român garantează repararea prejudiciului astfel produs persoanei vătămate, independent de dovedirea prealabilă de către aceasta din urmă a oricărei culpe a reprezentanţilor autorităţilor publice. În mod deosebit, reţine că se remarcă, în acest sens, două prevederi constituţionale, în speţă dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi, respectiv, art. 53 alin. (2) partea finală, a căror coroborare impune concluzia unei viziuni unitare de ordin legislativ fundamental şi în acord cu „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989“ [conform prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României, anterior evocat]. În ipoteza producerii unor erori judiciare pe fondul exercitării funcţiei cu bună-credinţă sau cu o neglijenţă scuzabilă din partea magistraţilor, răspunderea patrimonială a statului subzistă totuşi, iar verificarea aspectelor care vizează buna sau reaua-credinţă a magistraţilor, precum gradul de vinovăţie al neglijenţei lor în exercitarea funcţiei se prezintă a fi, întotdeauna, subsecvent respectivei angajări a răspunderii patrimoniale, fără să o condiţioneze şi, mai ales, fără să incumbe persoanei victimă a erorii judiciare evocate. Reţine că, potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie, „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns (...)“, are loc în anumite ipoteze excepţionale, în partea finală a alin. (2) prevăzându-se că măsura restrângerii acestor drepturi fundamentale trebuie „(...) aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii“. Or, condiţionarea reparării prejudiciului încercat de către o persoană faţă de care s-a luat o măsură preventivă în cursul unei proceduri judiciare penale, procedură la finalul căreia s-a statuat în mod definitiv în sensul achitării, de dovedirea de către respectiva persoană a caracterului nelegal al măsurii preventive astfel dispuse în privinţa sa este de natură să aducă atingere tocmai existenţei dreptului său la repararea acestui prejudiciu. Astfel, în condiţiile în care dreptul persoanei vătămate la despăgubiri se naşte în mod cert şi neechivoc abia la momentul rămânerii definitive a hotărârii sale de achitare, în condiţiile în care măsura preventivă în discuţie s-a dispus şi a fost cenzurată sub aspectul legalităţii sale, în mod evident, anterior pronunţării respectivei achitări, căile procedurale rămase la îndemână pentru eventuala reanalizare a legalităţii măsurii preventive în cauză (după o primă statuare judecătorească în sensul legalităţii lor, legalitate analizată însă prin raportare la premise diferite, în absenţa circumstanţei factuale ulterioare şi prevalente, aceea a survenirii achitării) se prezintă a fi pur iluzorii, golind astfel de conţinut dreptul la repararea prejudiciului pricinuit prin măsura preventivă astfel dispusă. Observă că, atâta vreme cât procedura judiciară penală având ca obiect strict luarea unei măsuri preventive şi cenzurarea legalităţii acesteia în condiţiile procedurale specifice nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se subsumează iniţierii şi derulării unui proces penal având ca finalitate angajarea răspunderii penale a persoanei faţă de care se solicită măsura preventivă în discuţie, rezultă că şi caracterul „just“ sau „injust“ al acesteia, din perspectiva obligaţiei asumate la nivel constituţional de către statul român de reparare a eventualului prejudiciu încercat de respectiva persoană prin limitările şi constrângerile determinate de aplicarea măsurii preventive în cauză urmează a fi analizat tot prin raportare la gradul sau nivelul de atingere a unei asemenea finalităţi. Prin urmare, în cazul unui eşec - de o anumită amploare, în această ipoteză - al procesului penal (în speţă, achitarea pentru motivul că fapta imputată nu există, ori că ea nu a fost săvârşită de către inculpat, ori nu este incriminată ca infracţiune, ori îi lipseşte unul dintre elementele sale constitutive ca infracţiune, ori alte temeiuri legale de achitare, după caz), limitarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi ale unei persoane faţă de care s-a luat o măsură preventivă în cursul procesului penal evocat, oricât de legală, procedurală, temeinică şi aparent justificată ar fi fost aceasta, se impune a fi analizată, în planul angajării răspunderii patrimoniale instituite prin art. 52 alin. (3) din Constituţie, tot prin raportare la soluţia stabilită în mod definitiv în cadrul procedurii judiciare de angajare a răspunderii penale care a fundamentat instituirea respectivei măsuri preventive. Astfel că, examinând conformitatea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin prisma reglementărilor de ordin constituţional prezentate anterior şi a raţionamentului juridic expus în cele ce precedă, instanţa concluzionează în sensul aprecierii că norma juridică evocată contravine prevederilor din Constituţie invocate de către autor, îndeosebi a celor cuprinse în art. 1 alin. (3), art. 22 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 52 alin. (1) şi (3) şi art. 53 alin. (2). 9. Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 37/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia în ceea ce priveşte temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 11. Guvernul, în punctul său de vedere, formulat în Dosarul nr. 1.761D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. Cât priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, reţine că autorul nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, respectiv nu critică textele legale avute în vedere de excepţie pentru ceea ce acestea prevăd, ci pentru ceea ce acestea nu prevăd, criticând în realitate o omisiune legislativă în materia reparării prejudiciului produs prin erori judiciare. În ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 14 octombrie 2004, apreciind că motivele reţinute de instanţa de control constituţional sunt aplicabile mutatis mutandis excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că acestea din urmă au preluat soluţia legislativă prevăzută de art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, în ceea ce priveşte privarea de libertate în mod nelegal. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei." 15. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră valorile supreme în statul de drept, precum şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie, precum şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 23 alin. (6) şi (7) privind libertatea individuală, ale art. 26 alin. (1) referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 52 alin. (3) privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Totodată, invocă şi prevederile art. 5 paragraful 5 referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă şi ale art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, ulterior sesizării sale cu prezenta excepţie, soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau prin achitare a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021. 17. Problema de drept cu caracter de noutate analizată de Curte cu acel prilej viza existenţa unei măsuri preventive privative de libertate dispuse potrivit legii [respectiv care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale], dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate (paragraful 25 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 18. În expunerea argumentelor care au fundamentat această soluţie de admitere, Curtea Constituţională a analizat prevederile art. 539 din Codul de procedură penală în contextul interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atât prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii - şi invocată şi în prezenta cauză -, cât şi prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al aceleiaşi instanţe supreme, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019. Reţinând cele stabilite în prima decizie menţionată, şi anume faptul că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, prin cea de-a doua decizie indicată s-a stabilit, în continuare, cu privire la caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate, că acesta nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în rezolvarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Aşadar, nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive (paragrafele 28 şi 29 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 19. Curtea Constituţională a conchis, în aceste circumstanţe, că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 din Codul de procedură penală exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze (paragraful 30 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 20. Curtea a mai reţinut că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele 34 şi 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanţa penală, ceea ce înseamnă că instanţei civile îi rămâne competenţa de a judeca acţiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanţei penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăşi hotărârea pronunţată (paragraful 33 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 21. Curtea a reţinut, în consecinţă, că, deşi libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale, prejudiciul suferit rămânând nereparat. Prin urmare, Curtea a examinat dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigenţelor art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 22. În considerentele referitoare la dreptate, ca valoare supremă a statului român menţionată expres de art. 1 alin. (3) din Constituţie, Curtea a arătat, în esenţă, că orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată şi din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenţei statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător (paragraful 39 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). Prin urmare, orice limitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci este şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate se repercutează în mod inevitabil şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată (paragraful 40 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 23. Astfel, faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită (paragraful 38 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 24. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei (paragraful 41 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 25. Având în vedere soluţia de achitare pronunţată în cauza în care s-a ridicat excepţia, Curtea a conchis că dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului român şi ale art. 23 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea libertăţii individuale sunt intrinsec legate şi trebuie privite în mod coroborat, ele reprezentând temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. A reţinut, prin urmare, că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei, care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate (paragrafele 43 şi 44 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 26. Raportând circumstanţele cauzelor în care s-a invocat prezenta excepţie la Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Curtea reţine că autorii excepţiei au formulat acţiuni în despăgubire pe rolul instanţei civile, în care au invocat hotărâri judecătoreşti de achitare, pronunţate în cauze penale. Într-una din cauze, excepţia a fost invocată în apelul formulat de autor, prin care a fost criticată hotărârea primei instanţe civile sub aspectul respingerii cererii de judecată, cu motivarea că din actele dosarului nu rezultă că privarea de libertate s-a efectuat în mod nelegal, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. 27. Aşadar, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate formulate rezultă că autorii acesteia deduc caracterul nelegal al măsurii reţinerii în condiţiile în care au beneficiat, la finalul procesului penal, de soluţia de achitare şi pretind, în consecinţă, despăgubiri. 28. În aceste circumstanţe, Curtea constată că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, intervenită ulterior invocării prezentei excepţii, profită autorilor acesteia prin aceea că le permite ca, în baza soluţiei de achitare pronunţate în beneficiul lor, să aibă deschis dreptul la despăgubiri, pretins direct în faţa instanţei civile, ipoteză ce nu era prevăzută, la data formulării acţiunilor civile, nici de art. 538 şi nici de art. 539 din Codul de procedură penală. Prin urmare, în lumina considerentelor şi soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, obligatorii conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, autorii prezentei excepţii nu mai sunt obligaţi să demonstreze caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, fiind suficientă, aşadar, invocarea soluţiei de achitare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile arătate în cele ce urmează. 29. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, mai sus menţionată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezentele cauze, se impune, în acord cu jurisprudenţa în materie a Curţii, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca devenită inadmisibilă. 30. Deşi în cauzele de faţă Curtea va pronunţa o soluţie procedurală de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei, se impune precizarea că, potrivit jurisprudenţei constituţionale în materie, decizia de admitere constituie şi în prezentele cauze motiv de revizuire a hotărârii instanţei judecătoreşti, dacă litigiul a fost definitiv soluţionat în timp ce excepţia de neconstituţionalitate se afla, spre soluţionare, pe rolul Curţii Constituţionale, deoarece aceasta a fost ridicată anterior publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 în Monitorul Oficial al României, Partea I. În consecinţă, soluţia procedurală în cauza de faţă nu împiedică, ci, din contră, dă posibilitatea valorificării deciziei de admitere menţionate în condiţiile arătate (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 301 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iulie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 497 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 18 noiembrie 2014, paragraful 32, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, sau Decizia nr. 212 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 2 august 2019, paragraful 36). În acelaşi sens, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 33, Curtea a statuat că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Prin urmare, autorii prezentei excepţii au posibilitatea, în condiţiile precizate anterior, ca, pe calea revizuirii întemeiate pe prezenta decizie, să beneficieze de efectele juridice ale Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Costin Gabriel Şocarici în Dosarul nr. 23.292/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Istvan Peter Gerenyi în Dosarul nr. 1.933/83/2019 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, respectiv de Valentin Roşculeţ în Dosarul nr. 92/118/2020 al Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
