Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, în lumina interpretării date acestor texte de Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de primarul municipiului Cluj-Napoca, precum şi de Comisia Locală Cluj-Napoca pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în dosarele nr. 8.235/117/2017, nr. 9.101/211/2017a1, nr. 5.298/117/2015, şi nr. 6.828/211/2017 ale Tribunalului Cluj - Secţia civilă, precum şi în Dosarul nr. 3.230/117/2014* al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 235D/2019, nr. 727D/2019, nr. 760D/2019, nr. 990D/2019 şi, respectiv, nr. 956D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 3 noiembrie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 727D/2019, nr. 760D/2019, nr. 956D/2019 şi nr. 990D/2019 la Dosarul nr. 235D/2019 şi, în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru buna desfăşurare a activităţii jurisdicţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 4 noiembrie 2020, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin încheierile din 17 ianuarie 2019, 18 februarie 2019, 10 ianuarie 2019, 15 martie 2019 şi 5 aprilie 2019, Tribunalul Cluj - Secţia civilă şi Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, în lumina interpretării date acestor texte de Decizia nr. 12/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (Dosarul nr. 235D/2019) şi, respectiv, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (dosarele nr. 727D/2019, nr. 760D/2019, nr. 956D/2019 şi nr. 990D/2019). Excepţia a fost invocată de primarul municipiului Cluj-Napoca şi de Comisia Locală Cluj-Napoca pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii solicitând acordarea în compensare a altor bunuri decât cele înscrise în adresa întocmită de entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificărilor. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale în lumina interpretării date acestora prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care impun unităţilor administrativ-teritoriale sau oricăror alte entităţi, altele decât statul român, să acorde bunuri imobile deţinute în proprietate privată sau publică în compensare pentru imobilele preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură. Se arată că, drept urmare a Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018, bunurile care pot fi acordate în compensare nu se limitează la lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora, ci este obligatoriu să fie acordate în compensare orice bunuri care au fost identificate de către persoanele îndreptăţite, bunuri aflate în patrimoniul entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi care teoretic pot fi considerate disponibile în vederea acordării în compensare. Se susţine că astfel este încălcat principiul ocrotirii egale a proprietăţii private, întrucât unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi învestite, altele decât statul român, sunt obligate de către instanţă să cedeze propriul drept de proprietate privată pentru stingerea unor obligaţii care nu le revin lor. Autorul excepţiei apreciază, în acest sens, că ar fi vorba despre o dare în plată cu bunuri aparţinând unor terţi de raportul obligaţional preexistent, în care statul român este debitor, având obligaţia de a despăgubi persoanele îndreptăţite pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Or, în situaţia acordării de bunuri imobile în compensare, terţii faţă de acest raport juridic preexistent devin obligaţi să cedeze dreptul lor de proprietate privată în vederea stingerii unor obligaţii aparţinând statului român. În acest cadru legislativ, statul român poate dispune în mod arbitrar de dreptul de proprietate privată al entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, prin oferirea posibilităţii persoanelor îndreptăţite de a alege din bunurile aflate în patrimoniul acestora, dreptul de proprietate privată al oricărei entităţi, alta decât statul român, fiind lipsit de orice protecţie juridică. 5. Se invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, act normativ care reglementa un transfer silit de proprietate, nesocotind prevederile referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Constituţională a constatat că se instituia obligaţia consiliilor judeţene sau locale de a întocmi o listă completă a spaţiilor cu destinaţia menţionată şi de a scoate la vânzare toate bunurile în cauză şi a apreciat că, prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă dreptul acestora de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate. Autorul excepţiei face referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit), potrivit căreia privarea de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Se arată că, în acest caz particular, entităţile învestite cu soluţionarea notificării nu numai că nu sunt îndreptăţite la niciun fel de despăgubire, dar ele sunt obligate prin lege să renunţe la dreptul lor de proprietate privată, în vederea stingerii unei obligaţii care nu le aparţine. Or, nimeni nu poate fi obligat să-şi înstrăineze bunul propriu, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile expres prevăzute de lege. 6. Totodată, se mai arată că ingerinţa în gestionarea bunurilor aflate în proprietatea municipalităţii ar reprezenta şi o încălcare a principiului autonomiei locale, astfel cum este prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. 7. Tribunalul Cluj - Secţia civilă, în opinia exprimată în Dosarul nr. 235D/2019, apreciază că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, întrucât impun în sarcina unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror altor entităţi, altele decât statul, să acorde bunuri imobile deţinute în proprietate privată sau publică, în compensare pentru imobilele preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură. 8. Tribunalul Cluj - Secţia civilă, în opinia exprimată în Dosarul nr. 727D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că textele de lege criticate sub aspectul constituţionalităţii nu contravin niciuneia din prevederile din Legea fundamentală invocate, întrucât din interpretarea dispoziţiilor criticate nu rezultă efectuarea unui-transfer de proprietate injust din patrimoniul particular, ci doar posibilitatea de acordare a unor bunuri în compensare, în baza unei proceduri judiciare, desfăşurate cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale persoanelor implicate. 9. Tribunalul Cluj - Secţia civilă, în dosarele nr. 760D/2019 şi nr. 990D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că, în considerentele Deciziei nr. 12/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, se menţionează expres că instanţele vor aprecia, de la caz la caz, dacă bunurile identificate de persoanele interesate în patrimoniul unităţii deţinătoare sunt disponibile şi pot fi acordate în compensare, iar neacordarea posibilităţii părţii interesate de a face dovada existenţei unor bunuri disponibile şi a stabilirii, pe baza probelor, a situaţiei actuale a bunurilor pretinse, ar echivala doar cu iluzia exerciţiului unui drept fundamental (accesul la instanţă, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) şi cu lăsarea lui fără substanţă, precum şi cu negarea plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti. 10. Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, în opinia exprimată în Dosarul nr. 956D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că diminuarea de patrimoniu suferită de entitatea ţinută a acorda bunuri în compensare, deşi nu este însoţită în prezent de o formă de compensare valorică acordată de stat, nu poate fi apreciată ca injustă, astfel încât să contravină prevederilor art. 44 din Constituţia României. Astfel, acordarea de bunuri în compensare stabilită de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, dar şi prin prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, are un evident caracter reparatoriu, în raport cu foştii proprietari sau moştenitorii lor, reprezentând o modalitate de realizare a principiului echităţii afirmat prin dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, fiind justificată de faptul că persoanelor îndreptăţite (sau antecesorilor acestora) le-au fost preluate în mod abuziv propriile imobile, iar acestea au intrat după anul 1989, ca regulă, în patrimoniul entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor. Există, prin urmare, o echivalenţă valorică între ceea ce a intrat anterior, prin preluare abuzivă, în patrimoniul statului, iar mai apoi (prin efectul reglementărilor legale specifice adoptate după data de 22 decembrie 1989) în acela al entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, pe de o parte, şi bunurile atribuite în compensare în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, pe de altă parte. Prin urmare, instanţa de judecată arată că, la nivel general şi de principiu, din punct de vedere valoric patrimoniul acestor entităţi, înţeles ca universalitate juridică, îşi păstrează dimensiunea, intrarea şi/sau ieşirea unor bunuri din patrimoniul lor, ca schimbări valorice intervenite în timp, neafectându-i dimensiunea valorică, atâta vreme cât echivalenţa valorică între bunurile intrate şi cele ieşite este asigurată. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierilor de sesizare, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, în lumina interpretării date acestor texte de Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum şi, respectiv, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. 15. Analizând motivarea excepţiei, Curtea reţine că obiect al acesteia îl reprezintă, în toate dosarele, prevederile art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, text care are următorul conţinut: „(2) În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, [...].“ 16. Textul de lege citat este criticat în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018, potrivit căreia, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora“. 17. În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale ca cele invocate în prezenta cauză, şi cu o motivare identică. Astfel, prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020*), nepublicată încă la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că aceasta vizează modalitatea de despăgubire prin acordare de bunuri în echivalent de către unitatea deţinătoare, prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În scopul realizării acesteia, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. Nemulţumirea autorului excepţiei de neconstituţionalitate este generată de interpretarea obligatorie a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora. În acest sens, autorul excepţiei arată că se încalcă dreptul de proprietate privată a entităţii deţinătoare, care este forţată să acopere o datorie a statului cu bunuri din patrimoniul propriu *) Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.088 din 17 noiembrie 2020. 19. Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că această susţinere porneşte însă de la o premisă eronată, aceea a calităţii de terţ absolut a entităţii învestite cu soluţionarea cererii faţă de raportul obligaţional stabilit între stat şi persoana îndreptăţită. În realitate, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi anume prin Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 32), unitatea deţinătoare - indiferent de regimul său juridic - şi statul formează un corp procesual unitar în concepţia legiuitorului. Această realitate normativă, fiind rezultatul unei ficţiuni juridice pe care legiuitorul a creat-o, constituie, în mod indubitabil, o regulă de drept în materia restituirii reglementată de Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare (...). Regula de drept enunţată impune, în mod axiomatic, concluzia potrivit căreia acest corp acţionează unitar prin actul care produce efecte în circuitul juridic, şi anume: (1) decizia entităţilor învestite de lege de restituire în natură a bunului imobil sau (2) decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de invalidare sau validare în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Prin aceeaşi decizie, referindu-se la art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi explicând raţiunea pentru care entităţii deţinătoare nu îi este recunoscut prin lege dreptul de a contesta decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor prin care se invalidează propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent şi se dispune restituirea în natură a bunului imobil revendicat, Curtea a subliniat că răsturnarea acestei concepţii legislative poate duce la golirea de conţinut a întregii proceduri de restituire, aceasta disipându-se între diversele interese mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale subiecţilor ce participă şi concură la realizarea întregului proces. 20. De asemenea, prin Decizia nr. 496 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 13 noiembrie 2018, paragraful 18, Curtea a reţinut că entitatea deţinătoare a bunului este inclusă de lege în mecanismul care concură la realizarea dreptului de proprietate privată al persoanei care se consideră îndreptăţită, prin analizarea şi recunoaşterea acestuia, acolo unde este cazul, şi formularea de propuneri de restituire în natură sau în echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă. 21. Curtea a observat că, în cazul în care, în final, se dispune restituirea în natură, această împrejurare determină, într-adevăr, o diminuare a patrimoniului entităţii deţinătoare a bunului, dar această diminuare nu este altceva decât o reparaţie la nivel istoric a unor nedreptăţi şi abuzuri săvârşite în perioada regimului comunist, de vreme ce bunul respectiv fusese inclus în patrimoniul acesteia într-o manieră incompatibilă cu actuala ordine de drept, în care principiile democraţiei constituţionale impun recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a dreptului de proprietate privată, pentru realizarea căruia legiuitorul a edictat o serie de acte normative al căror scop îl reprezintă repararea nedreptăţilor din perioada menţionată. Dar, ab initio bunul revendicat de persoana care se consideră îndreptăţită fusese adus în patrimoniul entităţii deţinătoare într-o modalitate contrară regulilor statului de drept, astfel că restituirea în natură, atunci când acest lucru este posibil, apare ca o măsură justificată, pe care entitatea în cauză nu are îndreptăţirea să o conteste. 22. Prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, anterior citată, Curtea a arătat că aceleaşi raţionamente folosite în jurisprudenţa citată este aplicabil şi în situaţia antamată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, în care bunul imobil nu poate fi restituit în natură, reparaţia realizându-se, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin alte bunuri echivalente, oferite de către unitatea deţinătoare din propriul patrimoniu, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării. Astfel, pornind de la aceeaşi idee, a unităţii funcţionale sub aspect procesual a statului şi a entităţilor învestite, soluţia legislativă potrivit căreia entităţile menţionate trebuie să compenseze imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil prin oferirea unor alte bunuri de aceeaşi valoare este pe deplin justificată, chiar dacă bunurile respective se găsesc în proprietatea privată a acestora. Explicaţia rezidă în faptul că statul român s-a angajat să corijeze situaţiile generate de abuzurile săvârşite de autorităţile regimului comunist cu privire la trecerea forţată şi arbitrară a unor bunuri imobile din patrimoniul persoanelor fizice şi juridice în cel al statului. Or, în condiţiile în care, după naţionalizarea generalizată din anii 1948-1950 (prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi şi prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile), aceste bunuri au intrat în proprietatea statului, care, ulterior, a transferat proprietatea asupra acestora unor „unităţi cooperatiste“ sau unor „organizaţii obşteşti“, cu toate consecinţele benefice ale utilizării lor, este firesc ca actualele entităţi succesoare, care, inclusiv după schimbarea regimului politic - în decembrie 1989 - şi până la adoptarea Legii nr. 10/2001, s-au bucurat de avantajele rezultate din actul abuziv al statului român totalitar, să fie ţinute să contribuie la realizarea efectivă a amplului proces reparatoriu iniţiat de legiuitorul român după reaşezarea întregii vieţi statale pe fundamente democratice, în spiritul respectului drepturilor fundamentale şi al asigurării garanţiilor necesare exercitării acestora. 23. S-a mai arătat, în Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, paragraful 25, că încredinţarea de către legiuitor a competenţei de soluţionare a notificărilor însăşi unităţilor deţinătoare, consacrând normativ şi obligaţia acestora de a oferi în compensare bunuri disponibile de valoare echivalentă aflate în patrimoniul acestora, reflectă preocuparea pentru eficientizarea mecanismului procedural, prin implicarea directă a subiectului de drept în patrimoniul căruia se află ori s-au aflat bunurile revendicate. Sarcina restituirii în natură sau a acordării de bunuri în compensaţie a fost atribuită unităţilor deţinătoare în considerarea aceleiaşi legături indisolubile existente între acestea şi stat sub aspectul finalităţii procesului reparator la care a făcut referire Curtea Constituţională în jurisprudenţa mai sus citată. Din această perspectivă, rezultă, în mod evident, faptul că o astfel de viziune legislativă nu vine în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie, care statuează cu privire la dreptul de proprietate privată. 24. Prin decizia menţionată, paragraful 26, Curtea Constituţională a observat că în mod judicios a reţinut instanţa supremă că, deşi în cadrul procedurii administrative prealabile entitatea deţinătoare este cea care apreciază asupra măsurii compensării, aceasta nu are o putere discreţionară şi niciuna sustrasă controlului instanţei de judecată (paragraful 51 din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 14 mai 2018). De aceea, învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri nu au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri (paragraful 54). Altminteri, necenzurarea modalităţii în care entităţile învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să devină iluzorie şi lipsită de substanţă această formă de reparaţie prin echivalent, dacă ea ar rămâne la aprecierea discreţionară a entităţii notificate (paragraful 55). 25. S-a mai reţinut, prin decizia menţionată, paragraful 30, că faptul că, prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, Înalta Curte a precizat că pot fi acordate în compensare inclusiv bunuri disponibile identificate de persoana îndreptăţită şi care nu au fost cuprinse în lista întocmită cu acest titlu de entitatea învestită nu conferă caracter neconstituţional prevederilor de lege criticate. Desigur că, în ipoteza în care bunul solicitat nu mai poate fi restituit în natură, iar oferta de bunuri disponibile pe care entitatea învestită o face persoanei îndreptăţite pentru compensarea acelui bun nu este acceptată de aceasta, rămâne valabilă obţinerea, potrivit Legii nr. 165/2013, de despăgubiri prin puncte corespunzătoare valorii imobilului calculate prin raportare la grila notarială aplicabilă la data intrării în vigoare a legii. Dar scopul legiuitorului a fost degrevarea bugetului statului de achitarea unor sume de bani considerabile, pentru a diminua presiunea financiară. De aceea, interpretarea dată de Înalta Curte este aptă să satisfacă deopotrivă interesul particular al persoanei îndreptăţite prin crearea posibilităţii pentru aceasta de a obţine un bun care să reprezinte o compensaţie justă pentru pierderea suferită în timpul regimului comunist, dar, în acelaşi timp, să şi contribuie la menţinerea echilibrului bugetar prin evitarea efectuării de către stat a unei plăţi în bani (rezultaţi din transformarea punctelor corespunzătoare valorii bunului solicitat). Ca atare, în cursul soluţionării contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite împotriva deciziilor entităţilor învestite de respingere a restituirii în natură a bunului notificat, instanţele judecătoreşti competente pot fi chemate să aprecieze dacă şi în ce măsură bunuri neînscrise în lista întocmită de entitate, dar identificate de persoana îndreptăţită pot fi într-adevăr considerate disponibile, pentru a fi acordate în compensare. În acest scop, instanţa va analiza disponibilitatea de la caz la caz, în funcţie de destinaţia şi utilizarea concretă a bunului în ansamblul activităţii entităţii notificate/unităţii deţinătoare, de incidenţa unei cauze de indisponibilizare dintre cele prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 , de existenţa unei notificări pentru restituirea în natură a acelui imobil sau de orice alt aspect care determină grevarea de sarcini a imobilului. 26. Mai mult, s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 455 din 24 iunie 2020, paragraful 32, că jurisprudenţa Înaltei Curţi a relevat faptul că aprecierea instanţelor este chiar mai nuanţată, în sensul că această analiză nu se rezumă la verificarea strict tehnică a acestor aspecte, ci vizează şi o particularizare la situaţia specifică a entităţii învestite, prin stabilirea destinaţiei concrete şi a utilităţii bunului în ansamblul activităţii acestei entităţi. Ca atare, faptul că bunul solicitat nu este ocupat de alte construcţii sau nu este afectat de servituţi legale nu conduce în mod automat la obligarea entităţii în patrimoniul căreia se găseşte să îl acorde în compensare, dacă aceasta face dovada că bunul este necesar (nu doar util) activităţii unităţii notificate sau dacă, de exemplu, acesta face obiectul unui proiect de dezvoltare sau de amenajare. 27. În consecinţă, prin această decizie, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018. 28. În ceea ce priveşte invocarea în motivarea criticii de neconstituţionalitate, a celor statuate în Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical sunt neconstituţionale, prin aceeaşi decizie, paragrafele 34-37, Curtea a reţinut că nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, domeniul de aplicabilitate diferit reclamând cu necesitate reglementări distincte. Astfel, emiterea ordonanţei de urgenţă menţionată a fost justificată de necesitatea privatizării asistenţei medicale ambulatorii care, în opinia Guvernului, presupunea deţinerea în proprietate a spaţiilor în care se desfăşoară această activitate, sens în care se instituia obligaţia autorităţilor locale de a scoate la vânzare toate spaţiile cu destinaţia menţionată, cu înlăturarea posibilităţii acestora de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 3 din ordonanţa de urgenţă analizată de Curtea Constituţională prin decizia invocată de autorul prezentei excepţii acorda dreptul de a cumpăra spaţiile în discuţie medicilor, medicilor dentişti, biologilor, biochimiştilor, fizicienilor, tehnicienilor dentari şi celorlalte persoane fizice cu drept de liberă practică care desfăşoară activităţi conexe actului medical şi care deţineau în mod legal spaţiul respectiv, precum şi persoanelor juridice care, deţinând în mod legal spaţiul, au ca unic obiect de activitate furnizarea serviciilor medicale. 29. Curtea a observat, aşadar, că situaţia premisă diferă esenţial de cea reglementată de art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 se oferea un beneficiu celor care desfăşurau activităţi cu specific medical în spaţii aflate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, folosite, de regulă, în baza unor contracte de închiriere şi care, prin cumpărare, dobândeau ab novo dreptul de proprietate privată asupra bunurilor respective, în detrimentul unităţilor administrativ-teritoriale. În cazul textului criticat din Legea nr. 165/2013 se are în vedere o altă situaţie, şi anume cea a proprietarilor deposedaţi în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau moştenitorilor acestora, cărora statul român le acordă imobile echivalente în compensare pentru pierderile suferite în perioada regimului comunist, respectiv pentru imobilele preluate în mod abuziv şi care nu mai pot fi în prezent restituite în natură. Cu alte cuvinte, dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 crea un drept de proprietate privată în patrimoniul dobânditorilor cabinetelor medicale şi spaţiilor cu destinaţie similară, Legea nr. 165/2013 dă eficienţă unui drept de proprietate deja existent, recunoscut fie de entităţile deţinătoare, fie, după caz, pe cale judecătorească. Prin urmare, raţionamentul dezvoltat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, invocată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu poate susţine criticile formulate de acesta. 30. În fine, în legătură cu critica referitoare la pretinsa nesocotire a principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituţie, prin aceeaşi decizie, paragrafele 38 şi 39, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, de exemplu, prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, că nu presupune totala independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale. Tot astfel, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, principiul autonomiei locale nu include şi absolvirea autorităţilor administraţiei publice locale de la obligaţia respectării legilor cu caracter general şi valabilitate pe întreg teritoriul ţării. Cu alte cuvinte, exercitarea competenţelor specifice în conformitate cu acest principiu nu se realizează într-o totală independenţă, ci într-o manieră integrată în ansamblul statal, în sensul că autorităţile publice din unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia de a respecta totalitatea reglementărilor legale care devin incidente pe parcursul exercitării competenţelor acestora. Prin prisma problematicii care interesează în cauză, Curtea a reţinut că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. c) şi alin. (6) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, iar în exercitarea acestei atribuţii hotărăşte vânzarea, darea în administrare, concesionarea, darea în folosinţă gratuită sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii. Acordarea măsurilor reparatorii constând în atribuirea de bunuri sau servicii sau după caz, refuzul de acordare a acestora ori neincluderea pe lista bunurilor disponibile a anumitor bunuri nu pot fi realizate în mod discreţionar, ci justificat, în coordonatele trasate de legea specială. Persoana îndreptăţită, nemulţumită de modul de soluţionare, poate sesiza instanţa de judecată care, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, va putea să analizeze şi aspectele referitoare la întocmirea listei cuprinzând bunurile disponibile. De altfel, în materia aplicării legislaţiei reparatorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a accentuat necesitatea ca persoana îndreptăţită să se poată adresa unei instanţe înzestrată cu jurisdicţie deplină pentru soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziilor emise de autorităţile administrative/entităţile învestite (Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Glod împotriva României, paragraful 35, sau Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunţată în Cauza Hauler împotriva României, paragraful 32 - în ambele cauze era vorba despre comisiile locale de fond funciar). În acest context, prezintă relevanţă şi prevederile art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. 31. Atât soluţia, cât şi considerentele pronunţate în Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, anterior referită, îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, dat fiind faptul că nu au intervenit elemente noi, de natură a conduce la o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de primarul municipiului Cluj-Napoca şi de Comisia Locală Cluj-Napoca pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în Dosarele nr. 8.235/117/2017, nr. 9.101/211/2017a1, nr. 5.298/117/2015 şi nr. 6.828/211/2017 ale Tribunalului Cluj - Secţia civilă, precum şi în Dosarul nr. 3.230/117/2014* al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
