Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────────────────────────┐
│Dosar nr. 3.066/1/2021 │
└──────────────────────────────────────┘
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat │
│Vrabie │al Secţiei a II-a │
│ │civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I│
│Puşcaşiu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa-Livia │- judecător la Secţia I│
│Băldean │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I│
│Tăbârcă │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia a│
│Mihăianu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache-Bogdan│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a│
│Isailă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Csaba Bela │- judecător la Secţia a│
│Nasz │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a│
│Monica Duţă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Luiza Maria │- judecător la Secţia │
│Păun │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adrian Remus │- judecător la Secţia │
│Ghiculescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Florina │de contencios │
│Secreţeanu │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.066/1/2021, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 21.602/215/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport în termenul legal, prin care a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 noiembrie 2021, în Dosarul nr. 21.602/215/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare? II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 8. Codul de procedură civilă Art. 94 - „Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (...) h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;“ Art. 96 - „Curţile de apel judecă: (...) 3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;“ Art. 483 - „(...) (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j^3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. (...) (4) Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.“ Art. 484 - „(1) Recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege. (...)“ 9. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991) Art. 32 - „(1) În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: (...) b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.“ III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 10. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova în data de 14 august 2019 cu nr. 21.602/215/2019, reclamanţii Poliţia Locală a Municipiului Craiova şi primarul municipiului Craiova au chemat în judecată pe pârâta M.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfiinţarea lucrărilor executate de pârâtă cu nerespectarea documentaţiei tehnice care a stat la baza emiterii Autorizaţiei de construire din 24 octombrie 2017 şi, în caz de neexecutare de bunăvoie, primarul municipiului Craiova să fie autorizat să aducă la îndeplinire măsurile dispuse de instanţă, cu sprijinul organelor de poliţie, pe cheltuiala pârâtei. 11. În motivele cererii s-a arătat că, în data de 24 octombrie 2017, Primăria Municipiului Craiova a emis autorizaţia privind executarea lucrărilor de construire pentru schimbarea destinaţiei unui imobil situat în Craiova din anexă în spaţiu prestări servicii. Prin Procesul-verbal din 31 ianuarie 2018, pârâta, în calitate de proprietară a imobilului, a fost sancţionată cu o amendă contravenţională în cuantum de 50.000 de lei pentru fapta prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, ca urmare a nerespectării documentaţiei tehnice care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire. Prin acelaşi proces-verbal sau dispus sistarea executării lucrărilor, precum şi intrarea în legalitate conform prevederilor legislaţiei în vigoare, iar în cazul nerespectării acestor măsuri, desfiinţarea lucrărilor neautorizate. Pârâta nu s-a conformat măsurilor dispuse prin procesul-verbal menţionat anterior. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 2.575/2020 din 23 martie 2020, Judecătoria Craiova a respins cererea formulată de reclamanta Poliţia Locală a Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâta M.M., pentru lipsa calităţii procesuale active; a admis cererea formulată de reclamantul primarul municipiului Craiova, prin împuternicit şeful Poliţiei Locale a Municipiului Craiova, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, pe care a obligat-o să desfiinţeze, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe, lucrările executate cu nerespectarea documentaţiei tehnice ce a stat la baza emiterii Autorizaţiei de construire din 24 octombrie 2017; l-a autorizat pe reclamant ca, în cazul neconformării pârâtei la măsurile dispuse prin sentinţă, să le aducă la îndeplinire pe cheltuiala acesteia din urmă. 13. Pârâta a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a criticat-o pentru motive de netemeinicie şi de nelegalitate. 14. Prin Decizia civilă nr. 460/2021 din 17 martie 2021, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă a respins apelul ca nefondat. 15. Pârâta M.M a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, pe care a criticat-o pentru motive de nelegalitate. 16. În motivarea căii extraordinare de atac a recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că recursul este admisibil, argumentând că, deşi în dispozitivul deciziei recurate s-a consemnat că aceasta este definitivă, respectiva menţiune a fost făcută în considerarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Or, instanţa de apel nu a avut în vedere că art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi cod se referă la litigiile având ca obiect obligaţia de a face, în general, iar demolarea de construcţii face parte din cadrul larg al acestui tip de obiect. 17. A mai arătat recurenta că analiza art. 484 din Codul de procedură civilă relevă, cu suficientă claritate, scopul legiuitorului, acela de a stabili, pentru obligaţiile de a face care privesc desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, dublul grad de jurisdicţie, astfel că recursul declarat în prezenta cauză este prevăzut de lege. În consecinţă, în cauzele care vizează desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, legiuitorul a înţeles să instituie un regim derogatoriu de la cel general al cauzelor având ca obiect obligaţia de a face, prevăzând şi calea de atac a recursului. 18. Recurenta a susţinut totodată că o interpretare contrară ar lipsi de conţinut art. 484 din Codul de procedură civilă, întrucât acest text de lege reglementează o excepţie de la cadrul general al căilor de atac în materia obligaţiilor de a face. 19. Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. 20. La termenul din 2 noiembrie 2021, instanţa de trimitere a pus în discuţia părţilor admisibilitatea recursului, în raport cu obiectul cauzei, iar recurenta-pârâtă a formulat cererea de sesizare a instanţei supreme, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 21. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 22. În acest sens a arătat că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) şi art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea cauzei. Astfel, admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului va fi reţinută după cum art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instituie sau nu o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi cod, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. 23. S-a mai arătat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni şi ea nu face obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare, astfel cum rezultă din evidenţele electronice ale instanţei supreme. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 24. Recurenta-pârâtă a apreciat că scopul legiuitorului a fost acela de a stabili, pentru acele obligaţii de a face care privesc desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, un regim derogatoriu de la cel general al cauzelor având ca obiect obligaţii de a face, prevăzând şi calea de atac a recursului, astfel încât, prin art. 484 din Codul de procedură civilă, se instituie o excepţie de la cadrul general al căilor de atac, în materia obligaţiilor de a face. 25. Intimaţii-reclamanţi nu au exprimat un punct de vedere scris asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 26. Instanţa de trimitere a apreciat că admisibilitatea recursului se impune a fi analizată în funcţie de caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al acţiunii constând în desfiinţarea construcţiilor, plantaţiilor sau a lucrărilor cu aşezare fixă. 27. În aprecierea instanţei, determinarea caracterului evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiului trebuie realizată nu prin raportare la finalitatea acţiunii promovate, respectiv desfiinţarea anumitor construcţii, plantaţii sau a altor lucrări cu aşezare fixă, şi nici prin raportare la imobilele asupra cărora urmează a se răsfrânge operaţiunea de desfiinţare, ci prin prisma dreptului valorificat prin demersul judiciar. Aşa fiind, acţiunea va fi calificată drept evaluabilă în bani, când se valorifică un drept cu o valoare patrimonială, respectiv neevaluabilă în bani, când dreptul pretins nu are o astfel de valoare. 28. În acest sens s-a arătat că, din perspectiva art. 29, art. 30 şi art. 194 lit. c) din Codul de procedură civilă, obiectul cererii deduse judecăţii, în funcţie de care se stabileşte natura evaluabilă sau neevaluabilă a litigiului, este reprezentat de dreptul pretins. Or, acest drept poate să nu coincidă în anumite situaţii cu obiectul material al obligaţiei de a face, a cărei îndeplinire se solicită (obiectul material al acţiunii de desfiinţare). 29. Consecutiv evocării Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, autorul sesizării a apreciat că, în cazul acţiunilor prin care se solicită desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, calificarea acestora, stabilirea obiectului lor şi, în funcţie de acesta, stabilirea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al litigiului trebuie realizate prin raportare la dreptul a cărui valorificare se urmăreşte. 30. Sub acest aspect, a menţionat că în practică se pot ivi diferite tipuri de acţiuni în cadrul cărora se solicită desfiinţarea construcţiilor, plantaţiilor, a altor lucrări cu aşezare fixă sau care au o astfel de finalitate, unele dintre aceste acţiuni fiind evaluabile, iar altele neevaluabile, oferind în acest sens o serie de exemple. 31. În privinţa acţiunilor prin care se solicită desfiinţarea construcţiilor sau lucrărilor realizate fără autorizaţie de construcţie sau cu nerespectarea autorizaţiei, acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, ele nu urmăresc valorificarea unui drept patrimonial, ci pun problema exercitării unei atribuţii legale de către organele care au aplicat sancţiunea contravenţională, ca autorităţi publice, în scopul de a se asigura conformarea contravenientului la măsurile dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei. 32. Cum acţiunea formulată în cauză se încadrează în categoria obligaţiilor de a face neevaluabile în bani, ea este exceptată de la calea de atac a recursului, nefiind astfel aplicabil art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 33. Instanţa de trimitere a precizat că efectul suspensiv de executare al recursului, reglementat prin art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se poate produce numai în cadrul unui recurs admisibil, existând o serie de acţiuni având ca finalitate desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a altor lucrări cu aşezare fixă, în cadrul cărora hotărârile pronunţate sunt exceptate expres de legiuitor de la calea de atac a recursului. 34. Prin urmare, opinia completului este în sensul că art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, întrucât această normă procedurală se aplică numai în situaţia în care recursul este unul admisibil, iar admisibilitatea sau inadmisibilitatea recursului, în cauzele de acest tip, trebuie apreciată în funcţie de caracterizarea lor ca fiind evaluabile sau neevaluabile în bani, prin prisma obiectului cererii deduse judecăţii şi a calificării acţiunii. 35. S-a apreciat că acţiunea prin care se solicită desfiinţarea construcţiilor sau lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea autorizaţiei, în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, vizează o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, care se încadrează în dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, hotărârea nefiind supusă recursului, potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În consecinţă, art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este aplicabil. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 36. Curţile de apel Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Târgu Mureş au transmis practică judiciară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 37. Curţile de apel Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. 38. Din punctele de vedere comunicate au rezultat două opinii în ceea ce priveşte interpretarea art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă acesta instituie sau nu o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă. 39. Într-o primă opinie (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, tribunalele Bucureşti, Cluj, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Iaşi, Vaslui, Bihor, Arad, Caraş-Severin, Buzău şi judecătoriile Alexandria, Braşov, Buzău, Cornetu, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle, Răcari, Lieşti, Târgu Jiu şi Vânju Mare) s-a apreciat că art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. S-a argumentat că art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se aplică numai în situaţia în care recursul este admisibil, iar admisibilitatea acestei căi de atac se stabileşte prin prisma obiectului cererii deduse judecăţii şi a calificării acţiunii, prevederile art. 484 din Codul de procedură civilă fiind aplicabile numai în cazul cererilor având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă care sunt evaluabile în bani. Circumscris acestei opinii s-a apreciat direct (Curtea de Apel Iaşi) în sensul că acţiunea promovată în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 intră în categoria litigiilor având ca obiect obligaţii de a face neevaluabile în bani, în privinţa cărora este suprimată calea de atac a recursului, conform art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă. 40. Într-o a doua opinie (judecătoriile Zimnicea şi Huşi) s-a apreciat că art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. 41. Totodată, s-a exprimat şi opinia (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) conform căreia regimul juridic al căii extraordinare de atac, care include şi prevederile art. 484 din Codul de procedură civilă, impune caracterul admisibil al recursului, însă acţiunea având ca obiect desfiinţarea construcţiilor executate fără respectarea autorizaţiei de construcţie, întemeiată pe prevederile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, reprezintă obligaţie de a face evaluabilă în bani, calea extraordinară de atac fiind evaluată în consecinţă. În sens contrar (Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă) se arată că acţiunile având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă au caracter evaluabil în bani, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, dreptul subiectiv civil protejat prin astfel de acţiuni fiind unul patrimonial şi, prin urmare, recursul este admisibil. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt aplicabile acţiunilor care au ca obiect desfiinţare de construcţii. 42. În ceea ce priveşte practica judiciară au fost comunicate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: - Decizia civilă nr. 582/R din 2 decembrie 2021, prin care Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a respins recursul ca inadmisibil, reţinând că cererile de obligare a contravenientului la demolarea construcţiilor edificate fără autorizaţie privesc obligaţii de a face neevaluabile în bani; – Decizia civilă nr. 543/R din 18 noiembrie 2021, prin care Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a respins recursurile ca inadmisibile, reţinând că acţiunea prin care organul care a aplicat o sancţiune contravenţională solicită executarea unei obligaţii de a face, în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, este neevaluabilă în bani, astfel încât sunt incidente prevederile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă; – deciziile civile nr. 302/R/2020 din 23 iunie 2020 şi nr. 901R din 8 decembrie 2021, prin care Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins recursurile ca inadmisibile în litigii având ca obiect desfiinţarea unor construcţii pentru care nu exista autorizaţie de construire, reţinând incidenţa art. 94 pct. 1 lit. h) raport la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; – deciziile civile nr. 331/C din 10 noiembrie 2014 şi nr. 327/C din 30 octombrie 2019, prin care Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a respins recursurile ca inadmisibile, reţinând că acţiunea reclamantului privind obligarea pârâtei la desfiinţarea lucrărilor de construire realizate nelegal se încadrează în categoria cererilor privind obligaţii de a face neevaluabile în bani; – deciziile nr. 57/2020 şi nr. 58/2020 din 23 ianuarie 2020, nr. 329/2020 din 24 iunie 2020, nr. 235 din 16 martie 2021 şi nr. 812 din 28 septembrie 2021, prin care Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a respins recursurile ca inadmisibile, reţinând că acţiunea având ca obiect demolarea unei construcţii vizează o obligaţie de a face neevaluabilă în bani; – deciziile civile nr. 481/2018 şi nr. 485/2018 din 25 octombrie 2018 şi nr. 1.033/2019 din 12 decembrie 2019, prin care Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a respins recursurile ca inadmisibile, reţinând că demolarea unei construcţii nu are caracter patrimonial de vreme ce acţiunea are ca obiect desfiinţarea lucrării de construire realizate fără autorizaţie, iar nu dreptul real asupra lucrării respective; – Decizia civilă nr. 415/2020 din 20 iulie 2020, prin care Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a respins recursul ca inadmisibil într-un litigiu având ca obiect desfiinţarea lucrărilor de construire realizate nelegal, reţinând incidenţa art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă; – Decizia civilă nr. 308 din 17 septembrie 2020, prin care Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a respins recursul ca inadmisibil, reţinând că sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură civilă, deoarece acţiunea are ca obiect obligaţia de a face ce vizează limitele dreptului de proprietate şi desfiinţarea unei construcţii realizate fără autorizaţie; – deciziile civile nr. 2.084/A din 27 iunie 2019, nr. 1.623/A din 29 iulie 2020 şi nr. 2.635/A din 28 octombrie 2020 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, nr. 920/A din 8 noiembrie 2018 şi nr. 1.477/A din 9 decembrie 2021 ale Tribunalului Ialomiţa - Secţia civilă, care cuprind menţiunea definitivă şi nu au fost atacate cu recurs; – deciziile civile nr. 1.171/A/2021 din 24 septembrie 2021, nr. 1.275/A/2021 din 8 octombrie 2021 şi nr. 1.662/A/2021 din 3 decembrie 2021 ale Tribunalului Cluj, care cuprind menţiunea definitivă şi nu au fost atacate cu recurs; – deciziile civile nr. 308/A/2020 din 29 mai 2020, nr. 26/A/2021 din 29 ianuarie 2021 şi nr. 296/A/2021 din 31 martie 2021 ale Tribunalului Bihor - Secţia I civilă, care cuprind menţiunea definitivă şi nu au fost atacate cu recurs. 43. De asemenea, au fost comunicate şi următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: - Decizia civilă nr. 364/2000-R din 15 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 10.087/271/2018, şi Încheierea din 17 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2005/271/2018, prin care Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, reţinând că acţiunea având ca obiect desfiinţarea unei construcţii realizate fără autorizaţie vizează o obligaţie de a face evaluabilă în bani, motiv pentru care nu este incident art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă; – Decizia civilă nr. 99/R din 7 iulie 2020, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă a examinat pe fond recursul declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel într-un litigiu având ca obiect desfiinţarea unor construcţii în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. 44. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 45. Prin Decizia nr. 152 din 4 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 10 mai 2021, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile sintagmei „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. c) (...) şi h) (...) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 94 pct. 1 lit. c) şi h) din Codul de procedură civilă, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În considerentele de la paragrafele 17 şi 18 sa reţinut că: „17. (...) legiuitorul a prevăzut că anumite hotărâri, pronunţate în anumite materii, cum sunt cererile privind administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz, precum şi cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, aflate în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, să fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutivă, potrivit art. 476 din Codul de procedură civilă. 18. Curtea reţine, astfel, că materia cauzelor nu poate constitui un criteriu discriminatoriu, dacă opţiunea legiuitorului este justificată în mod obiectiv şi rezonabil respectiv, cu referire la prezentul litigiu, dacă este justificată de natura cauzelor, un anumit grad de tipicitate, respectiv, un caracter repetitiv al acestora, astfel încât nu este întemeiată susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi.“ IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 46. Prin Decizia nr. 20 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1071 din 18 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului cu privire la următoarea problemă de drept: „Interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a)-g), l) şi n), art. 27 alin. (1)-(3) şi alin. (5) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 8 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 27 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a poliţiei locale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.332/2010.“ În considerentele de la paragraful 32 s-a reţinut că: „(...) art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 se referă la dreptul de a sesiza instanţele judecătoreşti «pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal». Prin urmare, obiectul litigiului nu vizează o autorizare în sens administrativ a unei autorităţi publice de a întreprinde o anume activitate, ci impunerea, pe calea unei obligaţii de a face, a unei anumite conduite în sarcina persoanei, debitor al acestei obligaţii, cu privire la care s-a constatat că nu a respectat normele disciplinei în construcţii. (...)“ 47. Prin Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei, termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul de recomandare“. În considerentele de la paragrafele 47 şi 48 s-a reţinut că: „Cea de-o doua categorie de litigii este aceea în care instanţele civile au soluţionat acţiuni promovate de autoritatea competentă, în coordonatele prevederilor art. 32 din Legea nr. 50/1991, acţiuni prin care se solicita obligarea persoanei deja sancţionate contravenţional de a proceda la desfiinţarea lucrărilor de construire care au fost realizate fie fără a deţine o autorizaţie de construcţie, fie în mod neconform autorizaţiei deţinute şi autorizarea autorităţii administraţiei publice locale de a efectua ea însăşi lucrările de desfiinţare în cazul în care autorul respectivelor lucrări nu s-ar conforma obligaţiei menţionate anterior. Se observă că în cele două categorii de litigii arătate se tinde la valorificarea unor drepturi diferite, şi anume: (...) cea de-a doua categorie constituie mecanismul de exercitare de către autoritatea administrativă competentă a atribuţiei pe care i-o conferă art. 32 raportat la art. 28 din Legea nr. 50/1991, anume aceea de a sesiza instanţa spre a dispune în sensul desfiinţării lucrărilor în privinţa cărora a fost întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei - în cazul în care acest din urmă act de autoritate a devenit definitiv fie prin neexercitarea căilor de atac legale, fie prin epuizarea acestora -, iar persoana sancţionată contravenţional nu şi-a îndeplinit obligaţia de a lua măsurile dispuse (prin acelaşi proces-verbal) spre a complini abaterile de la cerinţele legii speciale privind disciplina în construcţii.“ X. Raportul asupra chestiunii de drept 48. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 49. Sesizarea formulată vizează o singură problemă de drept, cu privire la care instanţa de trimitere, Curtea de Apel Craiova, apreciază a fi îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile. 50. Astfel, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă prin acestea se instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. 51. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“ 52. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 53. Analiza textelor normative mai sus evocate permite concluzia potrivit căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este legal posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 54. Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar primele trei dintre cerinţele legale enunţate se verifică. 55. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei decizii civile pronunţate de Tribunalul Dolj - Secţia I civilă, în apelul declarat împotriva unei sentinţe civile prin care Judecătoria Craiova a soluţionat cererea Poliţiei Locale a Municipiului Craiova şi a primarului municipiului Craiova, întemeiată pe dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. 56. Instanţa de recurs, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, a pus în discuţie admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate în apel şi, ca urmare a formulării de către recurenta-pârâtă a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. 57. Fără a antama problema admisibilităţii căii de atac formulate, se reţine că îi revine Curţii de Apel Craiova, ca instanţă ierarhic superioară Tribunalului Dolj, competenţa de soluţionare a recursului împotriva hotărârii pronunţate de acest tribunal în apel, conform dispoziţiilor art. 96 pct. 3 şi art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. 58. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. Mai mult, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile. 59. Prin deciziile nr. 20 din 15 octombrie 2018 şi nr. 10 din 28 iunie 2021, evocate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu a analizat textele legale supuse interpretării prin prezenta sesizare. A reţinut, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 50/1991, că acestea constituie mecanismul de exercitare de către autoritatea administrativă competentă a atribuţiei pe care i-o conferă art. 32 raportat la art. 28 din Legea nr. 50/1991, anume aceea de a sesiza instanţa spre a dispune în sensul desfiinţării lucrărilor în privinţa cărora a fost întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei, iar obiectul litigiului nu vizează o autorizare, în sens administrativ, a unei autorităţi publice de a întreprinde o anume activitate, ci impunerea, pe calea unei obligaţii de a face, a unei anumite conduite în sarcina persoanei, debitor al acestei obligaţii, cu privire la care s-a constatat că nu a respectat normele disciplinei în construcţii. 60. Toate celelalte condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, a hotărârii prealabile, nu sunt însă îndeplinite. 61. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept“, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi acela al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii^1. ^1 Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014. 62. Sesizarea instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie, aşadar, unei chestiuni de drept esenţiale, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, o chestiune ivită în cursul unui proces în curs de desfăşurare. 63. În cazul concret dedus judecăţii de principiu, obiectul sesizării vizează o problemă de drept procesual, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului, apreciind că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea cauzei, întrucât admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului va fi reţinută după cum art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instituie sau nu o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi act normativ, conferind caracter definitiv şi executoriu hotărârilor pronunţate în apel, fără drept de recurs, în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau orice alte lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. 64. Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este irelevantă, din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea acestei instituţii, a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate reprezenta atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii^2. ^2 În acest sens, a se vedea: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020. 65. Raportat la situaţia în cauză, apare necesar ca de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate, art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă, să depindă soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii recursului, excepţie asupra căreia instanţa de recurs este chemată să se pronunţe prioritar analizei pe fond a căii de atac a recursului şi de a cărei rezolvare depinde soluţionarea recursului aflat pe rolul instanţei de trimitere. 66. Dezlegarea pe care Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă o solicită, şi anume dacă art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instituie sau nu o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi act normativ, nu vizează însă admisibilitatea căii de atac formulate în cauză, aflată pe rolul instanţei de trimitere, ci suspendarea executării hotărârii împotriva căreia s-a exercitat recurs, apreciat în prealabil a fi admisibil; textul de lege este în legătură cu efectele exercitării căii legale de atac a recursului, iar nu cu existenţa acestuia. 67. În virtutea principiului legalităţii căii de atac, consacrat legislativ prin art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei“. 68. Admisibilitatea recursului, cale de atac extraordinară care urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se verifică în raport cu art. 483 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: alin. (1) „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege“; alin. (2) „hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j^3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite“, precum şi „hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului“. 69. În procesul aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, admisibilitatea recursului urmează a fi stabilită în raport cu aceste dispoziţii ale legii de procedură, ţinând seama şi de faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul art. 32 din Legea nr. 50/1991, care prevede că, în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, organul care a aplicat sancţiunea sesizează instanţele judecătoreşti pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, nefiind reglementată în actul normativ calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează sesizarea. 70. Rezultă cu puterea evidenţei că obiectul de reglementare al art. 484 din Codul de procedură civilă este diferit de obiectul de reglementare al art. 483 din Codul de procedură civilă. Prin art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt reglementate expres situaţiile în care exercitarea căii de atac a recursului produce ex lege efectul suspensiv de executare, stipulându-se că el „suspendă de drept“ executarea hotărârii, exclusiv în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege. Rămâne ca în toate celelalte situaţii suspendarea executării hotărârii atacate cu recurs să se producă prin dispoziţia motivată a instanţei sesizate cu judecarea recursului, dată la cererea recurentului, în condiţiile legii. 71. Dispoziţiile art. 484 din Codul de procedură civilă privind suspendarea executării hotărârilor împotriva cărora a fost formulat recurs devin incidente atunci când calea extraordinară de atac a recursului este admisibilă, iar admisibilitatea se analizează potrivit art. 483 din Codul de procedură civilă, în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată. Numai în situaţia în care, în raport cu acestea, recursul este admisibil sunt aplicabile dispoziţiile art. 484 din Codul de procedură civilă privind suspendarea de drept a executării hotărârii, în cazurile expres prevăzute de lege. 72. Referitor la aceeaşi condiţie, a existenţei unei chestiuni de drept, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a precizat că problema de drept care necesită cu pregnanţă să fie lămurită trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea instanţei supreme. 73. Problema de drept identificată trebuie să fie una reală, veritabilă, susceptibilă de a genera interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, ale unei norme îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii drept condiţie a admisibilităţii este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale. 74. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^3. ^3 Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42. 75. Instanţa de trimitere nu a indicat şi nu a prezentat motivele pentru care a apreciat dificultatea problemei de drept în discuţie. Prin încheierea de sesizare a expus succint motivele pentru care a apreciat admisibilă sesizarea şi a expus un punct de vedere asupra admisibilităţii recursului formulat. 76. A arătat că admisibilitatea recursului se impune a fi analizată în funcţie de caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al acţiunii constând în desfiinţarea construcţiilor, plantaţiilor sau a lucrărilor cu aşezare fixă, iar calificarea acestor acţiuni, stabilirea obiectului lor şi, în funcţie de acesta, stabilirea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al litigiului trebuie realizate prin raportare la dreptul a cărui valorificare se urmăreşte. A precizat că, în privinţa acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, nu se urmăreşte valorificarea unui drept patrimonial, ci se pune problema exercitării unei atribuţii legale de către organele care au aplicat sancţiunea contravenţională, în scopul de a se asigura conformarea contravenientului la măsurile dispuse prin procesul-verbal contravenţional, astfel că acţiunea formulată în cauză face parte din categoria litigiilor având ca obiect o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, care se încadrează în dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă şi este exceptată de la calea de atac a recursului, nefiind astfel aplicabil art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 77. Instanţa de trimitere a motivat în mod tranşant punctul de vedere cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale, iar argumentarea nu indică nicio dificultate care să justifice sesizarea instanţei supreme. Raţionamentul juridic al instanţei de trimitere, în acord cu practica judiciară naţională majoritară, nu pune în evidenţă caracterul lacunar, îndoielnic, neclar al normei de drept disputate, posibila necorelare cu alte dispoziţii neclare şi nici dificultatea reală a chestiunii de drept. 78. Or, în absenţa unei reale dificultăţi a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmăreşte, practic, determinarea modalităţii de aplicare, în cauză, a dispoziţiilor legale, cu scopul de a se identifica soluţia care trebuie adoptată în concret, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate. 79. Interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu instanţei supreme, sesizată în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a unei situaţii de fapt concrete. 80. Faţă de cele arătate se constată că soluţionarea pe fond a recursului nu depinde de admisibilitatea recursului, analizată prin prisma unei eventuale excepţii instituite de art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi act normativ, şi nu a fost demonstrată o dificultate reală de interpretare a acestor dispoziţii legale şi de aplicare a acestora, de natură să impună o dezlegare de principiu. Nu este, aşadar, îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă privind existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. 81. Interpretarea dispoziţiilor legale se impune a fi realizată, astfel cum s-a reţinut anterior, ţinând seama de regimul juridic al căii de atac extraordinare a recursului, expres prevăzut de Codul de procedură civilă, admisibilitatea căii de atac urmând a fi analizată prin prisma dispoziţiilor care reglementează obiectul recursului, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. 82. Cu privire la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, ea este justificată de instanţa de trimitere exclusiv prin faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, printr-o altă hotărâre, asupra acestei chestiuni şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel cum rezultă din evidenţele electronice ale instanţei supreme, însă cerinţa noutăţii, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, este distinctă de cea care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni şi ca aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. 83. În mod evident, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial. Condiţia noutăţii poate fi considerată îndeplinită şi în ipoteza unor chestiuni noi de drept, generate de un act normativ mai vechi, în situaţia în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi nu există jurisprudenţă cu privire la interpretarea acesteia, sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme, într-un nou context legislativ din care rezultă dificultăţi de interpretare. 84. Caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma interpretării dispoziţiilor legale, opiniile jurisprudenţiale izolate ori cele pur subiective ale părţilor nefiind în măsură să justifice declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. 85. Pe cale de consecinţă, prezintă importanţă, sub acest aspect, existenţa unei practici judiciare constante în materie, iar în situaţia existenţei unei practici neunitare nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci se impune declanşarea mecanismului recursului în interesul legii, condiţia noutăţii chestiunii de drept constituind unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii reglementate de Codul de procedură civilă, hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi recursul în interesul legii. 86. În concret, instanţa de trimitere a apreciat că, pentru a stabili admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului, se impune a se interpreta dacă art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie sau nu o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din acelaşi act normativ. 87. Aparent, condiţia noutăţii poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, întrucât din analiza practicii judiciare, comunicată de curţile de apel, evocată anterior, rezultă că nu a fost analizată eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă în determinarea admisibilităţii căii de atac a recursului. Totuşi, se observă că interpretarea solicitată de instanţa de trimitere, ca urmare a cererii uneia dintre părţi, are ca finalitate admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului, în cauzele având ca obiect cereri formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, deşi dispoziţiile art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu vizează obiectul căii de atac a recursului, iar cu privire la această problemă de drept sa reţinut, majoritar, în jurisprudenţă, raportat la încadrarea acestor cereri în categoria litigiilor având ca obiect obligaţii de face neevaluabile în bani, că nu este prevăzută calea de atac a recursului, conform art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă. 88. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi justificată atunci când se constată, în practica instanţelor de judecată, o dificultate a aplicării dispoziţiilor legale, de natură să creeze premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Punctul de vedere exprimat de una dintre părţile litigiului în care a fost formulată sesizarea, referitor la incidenţa unor dispoziţii legale cu privire la care nu rezultă nicio dificultate de interpretare privind aplicabilitatea în cauză, nu este suficient pentru a conduce la concluzia că este îndeplinită condiţia privind noutatea chestiunii de drept. 89. În considerarea argumentelor expuse, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat, întrucât nu sunt întrunite condiţiile legale referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia unei interpretări prin mijlocirea instanţei supreme şi să prezinte caracter de noutate. 90. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 21.602/215/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 483 alin. (2), raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, respectiv de la caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, inclusiv în ipoteza în care aceste cereri sunt formulate în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2022. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Cristian Balacciu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
