Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 471/1/2024
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- preşedintele Secţiei I│
│Popoiag │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele delegat │
│ │al Secţiei a II-a civile│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Elena-Diana │- preşedintele Secţiei │
│Tămagă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valerica │- pentru preşedintele │
│Voica │delegat al Secţiei │
│ │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Curelea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia I │
│Hortolomei │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Dorina Zeca │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Maricel │- judecător la Secţia I │
│Nechita │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Maria │- judecător la Secţia a │
│Zarafiu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Trănica Teau │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ştefan Ioan │- judecător la Secţia a │
│Lucaciuc │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina Oana │- judecător la Secţia a │
│Surdu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de│
│Constantin │contencios administrativ│
│Vlad │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Gabriela │- judecător la Secţia de│
│Elena Bogasiu│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de│
│Florina │contencios administrativ│
│Secreţeanu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alina │- judecător la Secţia de│
│Nicoleta │contencios administrativ│
│Ghica-Velescu│şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia de│
│Marchidan │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia de│
│Dumitrache │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 471/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Avocatul Poporului este reprezentat de doamna Emma Turtoi, şef birou contencios constituţional şi recurs în interesul legii. 4. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare. 5. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 32 din Regulament. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare sesizarea formulată de Avocatul Poporului ce formează obiectul Dosarului nr. 471/1/2024. 7. Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general şi opiniile specialiştilor consultaţi. 8. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă succesiv cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentanţilor Avocatului Poporului şi procurorului general. 9. Reprezentantul Avocatului Poporului apreciază că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, susţinând că în Codul muncii nu este reglementat modul de calcul al termenului de preaviz, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile art. 2.553 din Codul civil, care exclud prima şi ultima zi din calculul termenului. 10. Reprezentantul procurorului general consideră că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, arătând că termenul de preaviz se calculează pe sistemul „zilelor libere“ reglementat de art. 2.553 din Codul civil pentru a se asigura protecţia salariaţilor împotriva concedierilor abuzive. 11. Nefiind întrebări pentru cei doi reprezentanţi, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii 12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de Avocatul Poporului cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept privind interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, raportate la prevederile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă având ca obiect modalitatea de calcul al termenului de preaviz, în sensul de a se stabili modalitatea de calcul al termenului de preaviz, respectiv dacă acesta include sau nu şi ziua în care a fost comunicată notificarea privind încetarea contractului individual de muncă, respectiv ziua în care s-a împlinit termenul. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării 13. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) "ART. 75 (1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), al art. 65 şi 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare. (…) ART. 278 (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (…)" 14. Codul civil "ART. 2.553 (1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului. (…)" 15. Codul de procedură civilă "ART. 181 (1) Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: (…) 2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte; (…) (2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează." III. Orientările jurisprudenţiale divergente 16. Autorul sesizării a susţinut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar asupra problemei de drept supuse dezlegării. 17. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că în calculul termenului de preaviz nu intră ziua în care s-a comunicat notificarea şi nici ziua în care s-a împlinit acest termen. 18. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că aplicarea regulii de calcul al termenelor pe zile libere conduce la neincluderea în calculul termenului de preaviz a primei şi ultimei zile, în calculul acestui termen intrând numai zilele lucrătoare. Dat fiind că momentul de la care începe să curgă termenul de preaviz şi momentul la care acesta se împlineşte nu sunt stabilite în Codul muncii, acestea vor fi stabilite în baza regulilor prevăzute de Codul civil. 19. În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Bucureşti, Constanţa, Oradea, Ploieşti, Timişoara şi Tribunalul Neamţ. 20. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că în calculul termenului de preaviz intră atât ziua în care s-a comunicat notificarea de preaviz, cât şi ziua în care s-a împlinit acest termen. 21. S-a argumentat că modul de calcul prevăzut de art. 2.553 din Codul civil nu este incident în privinţa termenului de preaviz, întrucât sintagma „zile lucrătoare“ determină incompatibilitatea dispoziţiilor Codului muncii cu cele ale Codului civil. Astfel, legiuitorul a prevăzut expres la art. 75 alin. (1) din Codul muncii că termenul de preaviz este de 20 de zile lucrătoare. În schimb, Codul civil nu operează cu zile lucrătoare, ci cu zile calendaristice, fără a face referire la zilele libere sau de sărbători legale din interiorul termenului. De vreme ce norma specială de la art. 75 din Codul muncii face referire în mod expres la zile lucrătoare, se impune luarea în calcul a primei şi ultimei zile ale termenului de 20 de zile lucrătoare. Dacă s-ar aplica modul de calcul prevăzut de art. 2.553 din Codul civil s-ar ajunge la o extindere a perioadei legale de preaviz, cu consecinţa aplicării sancţiunii nulităţii dincolo de limitele sale legale. De altfel, art. 2.553 din Codul civil presupune un termen care curge continuu, zi cu zi, astfel încât termenul calculat pe zile lucrătoare nu poate include şi zilele în care salariatul nu lucrează. 22. În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Craiova, Iaşi şi Tribunalul Bucureşti. 23. Într-o opinie nuanţată s-a apreciat că termenul de preaviz se calculează pe zile efectiv lucrate sau care ar fi trebuit să fie lucrate. Astfel, termenul începe să curgă din ziua următoare comunicării deciziei de concediere şi/sau notificării de preaviz, întrucât salariatul trebuie să beneficieze de zilele integrale prevăzute de lege şi se împlineşte în ultima zi, salariatul putând fi concediat în ziua următoare. 24. În acest sens au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Bucureşti şi Constanţa. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 25. Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 26. Prin Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 24 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din acelaşi cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 78 din acelaşi cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancţionată cu nulitatea deciziei şi a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului. 27. Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 30 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. În interpretarea art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere).“ În considerentele acestei decizii s-a reţinut că: dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale Codului civil în măsura în care în Codul muncii nu a fost identificată o normă juridică ce ar contrazice-o pe cea de drept comun. Or, în cazul deciziei de concediere - act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii; dimpotrivă, dispoziţiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicării art. 1.326 din Codul civil şi în privinţa deciziei de concediere, fără însă ca aplicarea respectivului articol să aducă modificări regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja în Codul muncii (paragrafele 44 şi 45). VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 28. Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, în calculul termenului de preaviz nefiind incluse ziua în care s-a comunicat notificarea de preaviz şi nici ziua în care s-a împlinit termenul. 29. S-a argumentat că în Codul muncii nu există vreo dispoziţie care să reglementeze modul de calcul al termenului de preaviz acordat la concediere. Or, art. 278 alin. (1) din Codul muncii prevede că dispoziţiile din respectivul cod se întregesc cu cele cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile. 30. Faptul că legiuitorul a avut în vedere distincţia dintre zilele lucrătoare şi cele nelucrătoare la elaborarea normelor de drept civil este evidenţiat, printre altele, de art. 2.554 din Codul civil, care stabileşte că „dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează“. 31. S-a mai arătat că atât obligaţia de notificare a deciziei de concediere către salariat, cu menţionarea duratei preavizului conform art. 76 lit. b) din Codul muncii, cât şi obligaţia de respectare a termenului de preaviz constituie elemente esenţiale ale procedurii de concediere, nerespectarea acestora atrăgând nulitatea deciziei de concediere. 32. În consecinţă, pentru a se asigura protecţia salariaţilor se impune calcularea termenului de preaviz potrivit sistemului pe zile libere reglementat de art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, în sensul de a nu fi luate în calcul prima şi ultima zi. VII. Opinia Avocatului Poporului 33. Avocatul Poporului a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, astfel încât în calculul termenului de preaviz nu ar trebui incluse ziua în care s-a comunicat notificarea de preaviz şi nici ziua în care s-a împlinit acest termen. 34. S-a arătat că acordarea termenului de preaviz reprezintă o obligaţie a angajatorului faţă de salariatul concediat conform art. 75 alin. (1) din Codul muncii, durata minimă a preavizului fiind de 20 de zile lucrătoare. 35. Acest act normativ nu cuprinde însă vreo dispoziţie cu privire la modul de calcul al termenului de preaviz. Singura dispoziţie în legătură cu acest termen este cea referitoare la suspendarea termenului de preaviz pe durata suspendării contractului individual de muncă. 36. În privinţa modului de calcul al termenului pentru notificarea de preaviz - act juridic unilateral al cărui autor poate fi numai angajatorul -, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii. Dimpotrivă, art. 75 alin. (1) din Codul muncii permite aplicarea dispoziţiilor art. 2.553 din Codul civil şi ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă. 37. S-a mai arătat că termenul de preaviz se circumscrie procedurii de concediere, fiind compatibil cu normele dreptului comun. De altfel, art. 2.551 din Codul civil stabileşte că durata termenelor, fără deosebire de natura si izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de respectivul titlu. VIII. Opiniile specialiştilor consultaţi 38. Institutul Naţional al Magistraturii a apreciat că în calculul termenului de preaviz nu intră prima şi ultima zi. 39. S-a argumentat că art. 75 alin. (1) din Codul muncii constituie o normă cu caracter special care reglementează conţinutul termenului de preaviz, stabilind în mod expres că acest termen este alcătuit din zile lucrătoare. 40. Dat fiind că art. 75 alin. (1) din Codul muncii nu reglementează şi modul de calcul al termenului de preaviz, norma specială se completează cu norma generală pentru aspectele nereglementate de norma specială, conform art. 278 alin. (1) din acelaşi cod. 41. În concret, norma specială referitoare la termenul de preaviz se completează cu norma generală de la art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, care reglementează calculul termenului substanţial stabilit pe zile. 42. Ca atare, conţinutul termenului de preaviz este stabilit de art. 75 alin. (1) din Codul muncii şi priveşte exclusiv zilele lucrătoare (norma specială), iar modul de calcul al acestui termen este reglementat de art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, prima şi ultima zi nefiind luate în calcul (norma generală). 43. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti a apreciat că termenul de preaviz începe să curgă în ziua următoare comunicării deciziei de concediere şi/sau a notificării de preaviz (atât în cazul concedierii, cât şi în cazul demisiei) şi se încheie în ultima zi a acesteia, contractul individual de muncă încetând din ziua următoare. 44. S-a arătat că durata preavizului are natura unui termen de drept substanţial, autonom şi specific dreptului muncii. Chiar dacă preavizul constituie o etapă a procedurii concedierii, respectiv a demisiei, întregul demers al încetării raportului de muncă la iniţiativa uneia dintre părţi se subsumează dreptului material. 45. Din interpretarea logico-gramaticală a art. 75 şi art. 81 din Codul muncii rezultă că termenul de preaviz include numai zilele lucrătoare, fiind excluse din calculul acestuia zilele nelucrătoare, inclusiv zilele de sărbătoare legală. Acest termen curge în mod continuu doar dacă nu a intervenit vreuna dintre cauzele de suspendare a contractului individual de muncă. 46. Modul de calcul reglementat de Codul civil presupune neluarea în calcul a primei şi ultimei zile ale termenului, nefiind făcută vreo referire la zilele libere sau de sărbători legale din interiorul termenului. Acest mod de calcul nu este însă compatibil cu specificul raporturilor de muncă cărora li se aplică modul de calcul pe zile lucrătoare. În consecinţă, termenului de preaviz nu i se aplică prevederile art. 278 din Codul muncii. 47. Fiind un termen substanţial şi specific dreptului muncii, termenul de preaviz începe să curgă de la comunicarea notificării, fără să fie inclusă în modul de calcul ziua comunicării, întrucât această notificare ar putea fi depusă oricând pe durata zilei de lucru, inclusiv la sfârşitul zilei, şi urmează a se împlini în ultima zi de lucru a salariatului, contractul individual de muncă încetând din ziua următoare. 48. În susţinerea aceleiaşi opinii, Şcoala Doctorală a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti a arătat că sintagma „zile lucrătoare“ cuprinde în mod implicit şi modul de calcul al termenului de preaviz, care presupune luarea în calcul numai a zilelor lucrătoare. De altfel, aplicarea sistemului pe zile libere reglementat de Codul civil unui termen pe zile lucrătoare specific legislaţiei muncii ar conduce la crearea unei lex tertia. 49. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a prezentat două opinii ale colectivului didactic asupra problemei de drept aflate în divergenţă. 50. Într-o primă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 2.553 din Codul muncii nu sunt compatibile cu specificul raporturilor de muncă, argumentându-se că modul de calcul al termenelor pe zile calendaristice este diferit de cel al termenelor pe zile lucrătoare. 51. Astfel, spre deosebire de termenele pe zile calendaristice în care sunt incluse şi zilele nelucrătoare, termenele pe zile lucrătoare includ numai zilele în care se lucrează. Singura asemănare între cele două categorii de termene este cea referitoare la imposibilitatea împlinirii lor într-o zi nelucrătoare. 52. Ca atare, se impune luarea în calculul termenului de preaviz a primei şi ultimei zile lucrătoare. Salariatul trebuie însă să beneficieze în mod efectiv de cel puţin 20 de zile lucrătoare în integralitatea lor. 53. În acest context, este necesară operarea unei distincţii între situaţia în care salariatul a primit notificarea de preaviz înainte de începerea programului de lucru şi situaţia în care a primit-o în timpul acestui program. 54. În primul caz, salariatul a beneficiat de o zi lucrătoare integrală, care va fi luată în calculul termenului de preaviz. În al doilea caz, ziua în care s-a comunicat notificarea de preaviz după începerea programului de lucru nu poate fi luată în calculul termenului de preaviz, deoarece salariatul nu a beneficiat de o zi de lucru integrală. În mod implicit, dacă notificarea de preaviz se comunică după finalizarea programului de muncă, ziua lucrătoare în care a fost comunicată notificarea nu va intra în calculul termenului de preaviz, care va începe să curgă în ziua imediat următoare. 55. Într-o altă opinie s-a apreciat că la calculul termenului de preaviz nu ar trebui luate în considerare ziua în care s-a comunicat notificarea şi nici ziua în care s-a împlinit acest termen. 56. Astfel, curgerea termenului de preaviz se produce, în mod firesc, prin succesiunea zilelor care intră în durata acestuia, fără luarea în considerare a zilei în care a fost acordat şi a zilei în care s-a împlinit acest termen. 57. În cadrul acestei opinii au fost făcute două nuanţări în sensul că dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile termenului de preaviz şi că ar trebui exclusă din calculul acestui termen ziua în care a fost comunicată notificarea de preaviz, termenul împlinindu-se la ora la care încetează programul normal de lucru, conform art. 2.553 alin. (3) din Codul civil. IX. Opinia judecătorilor-raportori 58. Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, propunând dezlegarea problemei de drept în sensul că: dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nu se aplică în întregirea dispoziţiilor Codului muncii; calculul termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, include ziua în care începe şi ziua în care se sfârşeşte, stabilindu-se prin numărarea zilelor lucrătoare întregi; în măsura în care comunicarea preavizului de concediere este efectuată în timpul programului de lucru, ziua comunicării este exclusă din calculul termenului. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării 59. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 60. Din conţinutul normelor procedurale menţionate reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiţii pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să provină de la titularii expres menţionaţi de legiuitor; sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive care să fie anexate sesizării. 61. Din analiza memoriului de recurs în interesul legii, precum şi a documentelor anexate rezultă că cerinţele formale de admisibilitate anterior enumerate sunt îndeplinite. 62. Astfel, sesizarea este formulată de Avocatul Poporului, subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală, având anexate hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost tranşată diferit problema modului de calcul al termenului minim de preaviz de 20 de zile lucrătoare prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, în raport cu dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, şi anume, sub aspectul aprecierii compatibilităţii cu dispoziţiile de drept comun ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, precum şi ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă privind calculul pe zile libere şi al stabilirii dacă acesta include ziua în care a fost comunicată notificarea de încetare a contractului individual de muncă şi ziua împlinirii termenului. 63. Este vorba, în mod evident, de o problemă de drept care a primit în jurisprudenţă dezlegări diferite în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, iar dovada acestora a fost făcută prin hotărârile judecătoreşti definitive, anexate sesizării de recurs în interesul legii. X.2. Asupra fondului sesizării 64. Divergenţa instanţelor priveşte modul de calcul al termenului de preaviz stabilit în zile lucrătoare, de care beneficiază, potrivit art. 75 alin. (1) din Codul muncii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), art. 65 şi art. 66 din acelaşi cod. 65. Art. 75 din Codul muncii instituie un drept de preaviz care „nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare“, durata preavizului reprezentând un drept minimal, cu consecinţa că prin acte normative speciale se poate institui o perioadă a preavizului mai mare, iar prin contractele colective sau individuale de muncă se poate deroga de la dispoziţiile legale, stabilindu-se o durată superioară celei de 20 de zile lucrătoare. 66. Ceea ce urmează să se stabilească, în interpretarea art. 278 din Codul muncii, este dacă, în întregirea dispoziţiilor din Codul muncii, termenul de preaviz stabilit pe zile lucrătoare se poate socoti fără a se lua în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului, potrivit art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul verificării compatibilităţii acestor reglementări de drept comun privind calculul termenelor substanţiale şi procedurale cu specificul raporturilor de muncă. 67. Dezlegarea problemei de drept ridicate de titularul sesizării este în legătură cu semnificaţia de termen a preavizului, adică de interval de timp situat în ultima etapă a executării contractului individual de muncă, ce are un moment de început şi un moment de final. 68. Observându-se că sesizarea se referă atât la dispoziţii din Codul civil, cât şi din Codul de procedură civilă privind calculul termenelor, se impune clarificarea cadrului normativ şi a limitelor sesizării. 69. Verificarea hotărârilor judecătoreşti definitive anexate sesizării de recurs în interesul legii nu relevă o abordare divergentă a instanţelor. Chiar dacă preavizul constituie o etapă din cadrul procedurii concedierii, demersul urmărind încetarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului este subsumat dispoziţiilor de drept material. 70. Art. 275 din Codul muncii prevede că dispoziţiile titlului XII - „Jurisdicţia muncii“ se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, fără a se extinde aceste reguli privind procedura de soluţionare a litigiilor de muncă la reglementările de drept substanţial din Codul muncii, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă. 71. Punctul de plecare al interpretării neunitare a legii este raportul dintre legea generală şi cea specială, în contextul intrării în vigoare la 1 octombrie 2011 a Codului civil. Potrivit art. 2 alin. (2) din acest act normativ, codul este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. 72. În temeiul art. 278 alin. (1) din Codul muncii, în măsura în care nu sunt îndestulătoare, normele acestuia se completează cu dispoziţiile legislaţiei civile. În toate cazurile, în aplicarea acestui principiu trebuie să se aibă în vedere regula potrivit căreia Codul civil poate constitui drept comun pentru legislaţia muncii, deci poate întregi normele din legislaţia muncii numai în măsura compatibilităţii cu specificul raporturilor de muncă. 73. Codul muncii în vigoare nu conţine o reglementare a modului de calcul al termenelor stabilite pe zile lucrătoare, în sensul de a preciza dacă se calculează după sistemul exclusiv, reglementat prin art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, sau dimpotrivă, după sistemul inclusiv, pe zile pline, când intră în calcul atât ziua în care termenul începe să curgă, cât şi ziua în care se sfârşeşte, ori după un sistem intermediar, în care nu se socoteşte ziua în care termenul începe să curgă, dar se ia în calcul ziua în care se împlineşte. 74. Termenul de preaviz stabilit pe zile lucrătoare are o lungă tradiţie în cadrul reglementării măsurii concedierii în domeniul raporturilor de muncă, regăsindu-se şi în cuprinsul Codului muncii anterior (Legea nr. 10/1972 privind Codul Muncii al Republicii Socialiste România). 75. Intrarea în vigoare a regulilor privind calculul termenelor din Codul civil a condus la interpretarea unor instanţe în sensul că aspectele nereglementate expres în Codul muncii atrag incidenţa dispoziţiilor art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, în baza prevederilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii. 76. Procedând la compararea sistemelor de calcul din cele două acte normative se observă, ab initio, ca acestea conţin diferenţe de esenţă. 77. Astfel, în cazul termenelor pe zile reglementate de art. 2.553 şi art. 2.554 din Codul civil, regula este că nu se socotesc prima şi ultima zi, dar calculul implică toate zilele calendaristice, inclusiv zilele nelucrătoare, cu excepţia ultimei zile care nu poate fi niciodată într-o zi nelucrătoare, termenul prelungindu-se de drept până la finalul primei zile lucrătoare următoare. Un asemenea mod de calcul în care se adiţionează zile calendaristice ce curg continuu, indiferent de numărul zilelor nelucrătoare din durata termenului, nu are în vedere specificul organizării raporturilor de muncă dintre angajatori şi angajaţi, ce caracterizează zilele lucrătoare. 78. Termenul de preaviz reglementat de Codul muncii este compus numai din zile lucrătoare, ceea ce înseamnă că nu poate începe, nu poate include şi nu se poate împlini într-o zi nelucrătoare. Termenul curge dacă nu intervine o cauză de suspendare a contractului individual de muncă, situaţie specifică raportului de muncă în care se produce şi suspendarea termenului de preaviz, cu excepţiile prevăzute de art. 75 alin. (3) din Codul muncii. 79. Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, impun unitatea terminologică, adică exprimarea aceleiaşi noţiuni în limbajul normativ prin aceiaşi termeni. 80. Legiuitorul a exprimat termenele de drept substanţial din Codul muncii, al cărui domeniu de aplicare cuprinde raporturile de muncă, fie în zile calendaristice, fie în zile lucrătoare, fiind exclusă identitatea semantică a celor două noţiuni. Având în vedere modul diferenţiat de reglementare a termenelor pe zile din cuprinsul acestui act normativ, prin disocierea reperelor temporale ce influenţează în mod direct şi durata efectivă a timpului afectat de termen, legiuitorul a instituit o categorie a termenelor pe zile lucrătoare, derogatorie de la dreptul comun, în care este inclus şi termenul de preaviz. 81. Definiţia legală a zilei lucrătoare, noţiune specifică în legislaţia muncii, la care se face referire ori de câte ori se verifică activitatea desfăşurată de salariat şi se stabilesc drepturi de natură salarială, o oferă prevederile art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 1.182/71 al Consiliului Europei, iar reglementarea Codului muncii privind timpul de muncă şi odihnă se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor din titlul III. 82. Art. 111 alin. (1) din Codul muncii stabileşte că timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare. În legătură cu durata, la alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că programul de muncă reprezintă modelul de organizare a activităţii, care stabileşte orele şi zilele când începe şi când se încheie prestarea muncii, determinând durata zilei lucrătoare. 83. Din perspectiva legiuitorului, fiind excluse, ca regulă generală, zilele de repaus, zilele considerate sărbători legale ori zilele declarate nelucrătoare, zilele lucrătoare sunt cele efectiv lucrate, reflectate în pontaje sau în care, potrivit modului de organizare a timpului de lucru stabilit de angajator prin regulament intern sau prin contractul individual de muncă, angajatul ar fi trebuit să lucreze. 84. Potrivit principiilor generale de interpretare, caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, determinând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, se aplică şi atunci când este anterioară normei generale ori de câte ori o ipoteză intră sub incidenţa prevederilor sale. 85. În Codul muncii preavizul este reglementat atât prin art. 75 alin. (1) în cazul concedierii, cât şi prin art. 81 în cazul demisiei, act unilateral al salariatului prin care acesta are iniţiativa încetării contractului de muncă pentru cazurile expres prevăzute care exclud culpa. 86. Prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, prin care s-au urmărit actualizarea cu cadrul legislativ general, în contextul intrării în vigoare a Codului civil actual, asigurarea coerenţei şi o mai bună sistematizare normativă, s-a modificat termenul de preaviz în cazul demisiei, stabilit anterior pe zile calendaristice, fiind reglementat, ca şi în cazul concedierii, pe zile lucrătoare. Astfel, potrivit art. 81 alin. (4) din Codul muncii, preavizul nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere. 87. Prin examinarea compatibilităţii dispoziţiilor art. 2.553 alin. (1) din Codul civil cu specificul raporturilor de muncă, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, se observă că aplicarea regulii în care nu se socotesc nici prima unitate de timp în care începe să curgă termenul şi nici unitatea de timp în care se împlineşte ar conduce la o prelungire nejustificată a duratei efective de timp incluse în calculul termenului, îndepărtându-se de la scopul şi limitele acestuia. 88. Astfel, în privinţa sistemului de calcul al termenului general de preaviz pe zile lucrătoare, specificul raportului de muncă nu permite trimiterea la dreptul comun, acesta rezultând din analiza coroborată a normelor din Codul muncii. 89. Preavizul inclus în durata contractului individual de muncă are o durată specifică, care trebuie sa fie efectivă din punctul de vedere al raportului de muncă dintre salariat şi angajator, în legătură cu care sunt corelate drepturile şi obligaţiile părţilor, ceea ce presupune numărarea zilelor lucrătoare efectiv lucrate sau în care angajatul ar fi trebuit să lucreze. 90. În aceeaşi măsură, dreptul salariatului la preaviz constituie o dimensiune a dreptului său la informare prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. h) din Codul muncii. 91. Astfel cum rezultă din Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nulitatea absolută a deciziei şi a măsurii de concediere intervine în situaţia în care termenul de preaviz a fost inferior celui stabilit de lege sau prin contracte colective ori individuale de muncă, fiind subliniată importanţa în verificarea legalităţii procedurii de concediere, nu a indicării formale a termenului de preaviz, ci a măsurii în care salariatul a beneficiat deplin din partea angajatorului de acest drept. 92. În considerentele deciziei anterior evocate s-a reţinut că dreptul la preaviz este conceput şi ca un instrument de apărare a angajatului faţă de efectele negative ale încetării contractului său de muncă, subsumându-se „dreptului la protecţie în caz de concediere“, reglementat ca atare în dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. j) din Codul muncii. Salariatul aflat în procedura de concediere nu poate renunţa la preaviz în situaţia în care, potrivit legii, este îndreptăţit la acordarea acestuia, nici prin act unilateral şi nici prin acord cu angajatorul său, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 38 din Codul muncii. Potrivit acestui text de lege, „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate“. Or, dreptul la preaviz este unul dintre drepturile recunoscute prin lege, fiind inclus în categoria reglementată de art. 39 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, respectiv „dreptul la protecţie în caz de concediere“. Prin urmare, se poate considera că dreptul la preaviz, ca o garanţie împotriva abuzurilor şi nelegalităţilor la care poate recurge angajatorul în caz de concediere, a fost reglementat de legiuitor pentru protecţia salariatului de bună-credinţă, de vreme ce ipotezele legale în care preavizul trebuie acordat nu presupun culpa persoanei în cauză. 93. Prin urmare, în vederea asigurării efective şi integrale a intervalului minim general care a fost prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, în calculul termenului intrând, potrivit legii, numai zilele lucrătoare încadrate în acest interval. 94. În concluzie, faţă de argumentele prezentate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent-şef, Cristian Balacciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
