Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepţie ridicată de Victor Muşat în Dosarul nr. 3.199/303/2014/a2 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.678D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 23 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 15 iulie 2020, iar apoi, în mod succesiv, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, a amânat pronunţarea pentru datele de 15 septembrie 2020, 16 septembrie 2020, 6 octombrie 2020 şi, respectiv, 4 noiembrie 2020, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 1 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.199/303/2014/a2, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Excepţia a fost invocată de Victor Muşat într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri necontencioase prin care s-a solicitat obligarea tutorelui interzisului judecătoresc să prezinte darea de seamă anuală către instanţa judecătorească. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, în condiţiile în care instanţa judecătorească are competenţa legală exclusivă de a dispune punerea sub interdicţie a unei persoane incapabile să-şi apere drepturile şi interesele sale, este firesc ca şi apărarea patrimoniului interzisului judecătoresc să se realizeze tot de către aceasta, iar nu de către autoritatea tutelară. În acest sens se susţine că patrimoniul persoanei trebuie să beneficieze de aceeaşi protecţie juridică de care se bucură şi drepturile personalităţii, iar prevederea legală criticată, referitoare la darea de seamă de către tutore asupra modului în care s-a îngrijit de bunurile interzisului judecătoresc, încalcă dreptul la un proces echitabil dat fiind faptul că autoritatea tutelară nu are „forţa juridică“ a unei instanţe judecătoreşti, pentru a dispune tutorelui să prezinte darea de seamă. Mai mult, darea de seamă întocmită de autoritatea tutelară nu este prezentată în şedinţă publică şi nu este prevăzută nicio cale de atac, în situaţia contestării conţinutului şi concluziilor referitoare la modul în care au fost cheltuite anumite sume de bani ori administrate bunuri din averea persoanei ocrotite. Mai mult, unitatea procesului civil este afectată, în sensul că de aceeaşi instituţie a ocrotirii interzisului judecătoresc se ocupă două autorităţi, şi anume: autoritatea judecătorească, prin instanţa care aprobă punerea sub interdicţie, pe de o parte, şi autoritatea administrativă locală, prin autoritatea tutelară, care se îngrijeşte de administrarea bunurilor persoanei în privinţa căreia a fost instituită tutela. Astfel, acţiunea civilă de punere sub interdicţie a unei persoane incapabile parcurge două etape, respectiv una judiciară şi alta administrativă, ceea ce nu se justifică, dat fiind faptul că faza administrativă este ulterioară etapei judecătoreşti, ieşind de sub controlul de legalitate al instanţei. 5. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 121 alin. (2) referitor la atribuţiile consiliilor locale şi ale primarilor, se arată că aceste din urmă autorităţi administrative autonome au atribuţia constituţională de a rezolva treburile publice din comune şi oraşe, însă punerea sub interdicţie a unei persoane incapabile este o problemă de natură privată, ce vizează interesul privat al familiei persoanei ocrotite. Astfel, atribuţiile autorităţii tutelare referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia nu constituie probleme de interes public. 6. Se mai susţine că prevederea legală criticată încalcă dispoziţiile art. 126 din Constituţie referitoare la înfăptuirea justiţiei exclusiv de către instanţele judecătoreşti. În acest sens se arată că regimul juridic al ocrotirii unor categorii de persoane, stabilit în Codul civil, este unul complex, cuprinzând dispoziţii referitoare la instituirea tutelei, persoana tutorelui, consiliul de familie, exercitarea tutelei cu privire la persoana ocrotitului şi bunurile sale, controlul exercitării tutelei şi încetarea acesteia, astfel că excluderea din competenţa instanţelor judecătoreşti a controlului asupra modului de administrare a bunurilor persoanei ocrotite de către tutore şi a obligaţiei dării de seamă, conform dispoziţiilor legale, de către acesta, aduce atingere înfăptuirii justiţiei, dat fiind faptul că în acest caz autoritatea tutelară înfăptuieşte un act de justiţie. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dreptul la un proces echitabil, care include şi dreptul de acces la instanţă, precum şi principiul constituţional potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, nu conduc la concluzia că ar fi neconstituţională o prevedere legală care acordă unor organe din afara sistemului judiciar competenţe concrete de a soluţiona anumite cereri, cum sunt, în speţă, competenţa autorităţii tutelare referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia. A admite o altfel de teză ar fi contrar chiar dispoziţiilor art. 126 din Constituţie, care instituie implicit posibilitatea ca legiuitorul să acorde competenţă unor organe din afara sistemului judiciar de a soluţiona anumite cereri, desigur, cu respectarea dreptului părţii de a putea contesta decizia organului administrativ în faţa instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Curtea Constituţională, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a solicitat curţilor de apel jurisprudenţa relevantă referitoare la contestarea dispoziţiilor primarului, în calitate de autoritate tutelară, referitoare la actele tutorelui privind bunurile interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia. 11. Curtea de Apel Bacău a comunicat jurisprudenţa relevantă solicitată. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, care au următorul cuprins: „(3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.“ Prevederile legale criticate fac trimitere la art. 229 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora: „(1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.“ 14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 121 alin. (2) referitor la atribuţiile consiliilor locale şi ale primarilor şi art. 126 alin. (1) privind competenţa instanţelor judecătoreşti. De asemenea, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că se invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 124 - Înfăptuirea justiţiei. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu titlu prealabil, că ocrotirea interzisului judecătoresc este reglementată în art. 164-177 din Codul civil, iar regulile procedurale ale soluţionării cererii de punere sub interdicţie judecătorească sunt instituite prin art. 936-943 din Codul de procedură civilă. Prevederile art. 164 din Codul civil stabilesc în mod expres şi limitativ condiţiile de fond cerute pentru punerea sub interdicţie, acestea fiind lipsa discernământului, existenţa alienaţiei sau debilităţii mintale, constatată de către medicul de specialitate, precum şi imposibilitatea persoanei de a se îngriji singură de interesele sale. Potrivit art. 165 din Codul civil, cererea de punere sub interdicţie poate fi făcută de către orice persoană care are un interes. Prevederile art. 166 - Desemnarea tutorelui instituie posibilitatea desemnării persoanei ocrotitorului, tutore sau curator, de către beneficiarul măsurii de ocrotire, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiat în formă autentică, cu condiţia existenţei capacităţii depline de exerciţiu la momentul încheierii actului, respectiv acest moment să fie anterior momentului apariţiei cauzelor de alienaţie sau debilitate mintală, cu consecinţa pierderii discernământului. Totodată, în privinţa numirii tutorelui, prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, arată că, în cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanţa judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administraţiei publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură protecţia şi îngrijirea persoanei cu handicap. Potrivit art. 174 din Codul civil, tutorele are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru vindecarea interzisului judecătoresc şi de a-i asigura condiţiile optime de viaţă, în acest sens fiind reglementată posibilitatea de a dispune de veniturile şi bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească. De asemenea, se instituie o măsură de ocrotire provizorie, respectiv numirea unui curator special, până la soluţionarea definitivă a cererii de punere sub interdicţie (art. 167 din acelaşi cod). 16. Procedura punerii sub interdicţie este reglementată de art. 936-943 din Codul de procedură civilă, iar numirea tutorelui se face de către instanţa de tutelă, respectiv instanţele, secţiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori şi familie, în sensul art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prin aplicarea corespunzătoare a regulilor de la instituirea tutelei minorului, reglementate de art. 114-120 din Codul civil. Astfel, art. 936-943 din Codul de procedură civilă, procedura punerii sub interdicţie cuprinde o fază necontradictorie, ce constă în comunicarea de către preşedintele instanţei a cererii celui a cărui punere sub interdicţie a fost cerută, precum şi procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de către acesta din urmă, efectuarea cercetărilor necesare de către procuror, precum şi luarea avizului unei comisii de medici specialişti sau avizul unităţii sanitare unde este internat cel a cărui punere sub interdicţie se solicită, după caz, respectiv internarea provizorie a acestuia din urmă, pentru o perioadă de cel mult 6 luni, dacă este necesară observarea mai îndelungată a stării sale de sănătate mintală şi acest lucru nu se poate face în alt mod. Faza contradictorie o reprezintă judecata propriu- zisă, ce implică ascultarea obligatorie a persoanei a cărei punere sub interdicţie este cerută, urmată de comunicarea hotărârii de punere sub interdicţie, după rămânerea definitivă, către instituţiile prevăzute în art. 941 din Codul de procedură civilă. În cazul în care cererea este respinsă, curatela instituită pe durata procesului încetează de drept. 17. De asemenea, Curtea reţine că în cadrul procedurii punerii sub interdicţie noul Cod civil a introdus instituţia instanţei de tutelă, ce are competenţă generală în soluţionarea tuturor procedurilor prevăzute pentru ocrotirea persoanei fizice, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul civil. Desemnarea tutorelui, procedura de numire, măsurile provizorii şi garanţiile, precum şi refuzul continuării tutelei sunt guvernate de măsurile din materia tutelei minorului, respectiv art. 114-120 din Codul civil, prevederi ce se aplică în mod corespunzător. Potrivit art. 177 din Codul civil, ridicarea interdicţiei judecătoreşti se pronunţă de către instanţa de tutelă, la cererea celui pus sub interdicţie, a tutorelui, precum şi a persoanelor sau instituţiilor prevăzute în art. 111 din Codul civil, respectiv persoanele apropiate celei puse sub interdicţie, administratorii şi locatarii casei în care locuieşte aceasta, precum şi organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire şi orice altă persoană. 18. Potrivit art. 171 din Codul civil, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit 14 ani reprezintă dreptul comun pentru tutela interzisului judecătoresc, în măsura în care legea nu dispune altfel. Prin urmare, Curtea reţine că şi în privinţa controlului exercitării tutelei interzisului judecătoresc sunt aplicabile în mod corespunzător prevederile art. 151-155 din Codul civil. Astfel, instanţa de tutelă exercită controlul asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte atribuţiile, tutorele este dator să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de persoana pusă sub interdicţie şi despre administrarea bunurilor acesteia, instanţa de tutelă va da descărcarea de gestiune tutorelui, la încetarea tutelei. Sub acest ultim aspect, în privinţa întinderii efectelor tutelei în timp, tutela interzisului judecătoresc se deosebeşte de cea a minorului. Astfel, în vreme ce aceasta din urmă se exercită pe toată perioada minorităţii, tutela interzisului se exercită până la ridicarea interdicţiei. 19. În prezenta cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, până la înfiinţarea instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare. 20. Potrivit art. 158-160 din Codul familiei din 1953, abrogat prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011, atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor locale comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector al municipiului Bucureşti, care este competentă, între altele, în exercitarea tutelei persoanei puse sub interdicţie. Codul civil din 2009 a instituit competenţa unei instanţe specializate, instanţa de tutelă şi de familie, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor şi a procedurilor în materia ocrotirii persoanei fizice. Astfel, în temeiul art. 107 - Instanţa de tutelă din Codul civil, „(1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă. (2) În toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri.“ 21. Curtea reţine că norma tranzitorie criticată prorogă atribuţiile autorităţii tutelare referitoare la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile persoanei puse sub interdicţie, reglementate prin Codul familiei, de la data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv 1 octombrie 2011, până la intrarea în vigoare a normelor privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie, prin modificarea corespunzătoare a legii privind organizarea judiciară. La data pronunţării prezentei decizii, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, nu a fost completată în acest sens, respectiv prin instituirea instanţei de tutelă şi de familie. 22. Aşadar, norma tranzitorie criticată atribuie în mod temporar atribuţiile instituite de Codul civil în sarcina instanţei de tutelă către un organ administrativ aflat în subordinea autorităţii publice locale, respectiv autoritatea tutelară, asigurând, în acest mod şi pentru o perioadă determinată, corelarea dintre vechea şi noua reglementare, respectiv Codul civil din 2009 şi, respectiv, Codul familiei. Aşadar, în temeiul normei tranzitorii criticate, operează o ultraactivare a dispoziţiilor legale cuprinse în Codul familiei în ceea ce priveşte atribuţiile autorităţii tutelare referitoare la controlul exercitării tutelei. 23. Curtea reţine că scopul unei norme tranzitorii este în principal acela să asigure punerea în aplicare a noilor dispoziţii modificatoare, astfel încât să fie evitată retroactivitatea acestora din urmă sau conflictul între norme succesive (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 588 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din data de 5 martie 2019, paragraful 15). Potrivit art. 54 - Dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia adoptării unor noi acte normative, legea trebuie să conţină şi dispoziţii tranzitorii, care să cuprindă măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări, ce urmează să fie înlocuită de noul act normativ. 24. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea reţine că, în lipsa reglementării exprese, prin lege, a organizării şi funcţionării unei instanţe judecătoreşti speciale, care să înlocuiască autoritatea tutelară, în privinţa atribuţiilor acesteia din urmă de control, îndrumare şi decizie referitoare la tutore, în prezent, soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie, a cererilor de ridicare a măsurii punerii sub interdicţie, a cererilor de înlocuire a tutorelui, precum şi instituirea altor măsuri de ocrotire sunt în competenţa secţiilor sau, după caz, a completurilor specializate pentru minori şi familie a instanţelor, iar autoritatea tutelară este delegată să exercite celelalte atribuţii referitoare la controlul tutelei, respectiv inventarierea bunurilor persoanei puse sub interdicţie (inventar care este supus aprobării instanţei), primirea dării de seamă anuale a tutorelui, verificări în legătură cu administrarea veniturilor şi bunurilor celui pus sub interdicţie judecătorească, sau descărcarea de gestiune a tutorelui. 25. De asemenea, în privinţa altor atribuţii exercitate temporar de autoritatea tutelară, până la organizarea prin lege a instanţei de tutelă, Curtea mai reţine că raportul de anchetă psihosocială prevăzut de art. 396 şi următoarele din Codul civil, necesar în cazul stabilirii raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, este efectuat în continuare de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute în art. 508 alin. (2) din Codul civil, necesară în cazul procedurii de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti, care se soluţionează de către instanţa de tutelă/în prezent, completuri specializate pentru minori şi familie la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, ancheta ce se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului. 26. Aşadar, Curtea reţine că, până la înfiinţarea instanţei de tutelă, autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copiilor, respectiv a persoanei fizice, continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în mod exclusiv în competenţa instanţei de tutelă, în prezent, completuri sau secţii specializate pentru minori şi familie. Or, acest lucru nu concordă cu scopul noii reglementări în materia ocrotirii persoanei fizice, instituită prin Codul civil din 2009, care a stabilit în sarcina unei instanţe specializate îndeplinirea unor importante atribuţii în materia ocrotirii persoanei fizice, precum şi luarea unor decizii sau soluţionarea unor probleme legate de viaţa persoanei fizice, cum sunt cele referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice (art. 40, 41, 44, 46 şi 92 din Codul civil), căsătoria (art. 272 şi 274), drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (art. 315, 316, 318, 322, 337, 368, 388 din Codul civil), divorţul, filiaţia, autoritatea părintească, obligaţia de întreţinere, partajul în cazul coproprietăţii, capacitatea în materie de liberalităţi sau nulitatea contractului încheiat de un minor. 27. În aceste condiţii, Curtea reţine că, dat fiind rolul sporit al tutorelui, în cadrul măsurilor de ocrotire a persoanei fizice, atribuit acestuia prin dispoziţiile titlului III - Ocrotirea persoanei fizice din Codul civil, legiuitorul a apreciat că este necesar să înlocuiască atribuţiile de control ale autorităţii tutelare, ca instituţie administrativă, subordonată autorităţii publice locale, cu cele ale unei instanţe specializate, respectiv instanţa de tutelă. În egală măsură, dată fiind importanţa identificării rapide a unor soluţii optime pentru problemele specifice unei persoane pentru care se solicită punerea sub interdicţie judecătorească, cu consecinţa lipsirii acesteia de exerciţiul drepturilor civile, legiuitorul a prevăzut în mod expres, în art. 107 alin. (2) din Codul civil, soluţionarea cu celeritate a cererilor de competenţa instanţei de tutelă, în acord cu principiul constituţional al dreptului la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen optim şi previzibil. 28. Or, toate aceste aspecte învederate în cele ce precedă nu sunt compatibile cu faptul că situaţia tranzitorie reglementată de prevederea legală criticată în prezenta cauză subzistă de la data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv 1 octombrie 2011, până în prezent. Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului, în sensul reglementării, prin legea privind organizarea judiciară, a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, este de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi dispoziţiilor art. 124 din Legea fundamentală privind înfăptuirea justiţiei, dat fiind faptul că nu asigură o bună administrare a justiţiei, prin lipsa de corelare cu normele de drept substanţial instituite în Codul civil, care reglementează ocrotirea persoanei fizice, permanentizând o situaţie tranzitorie, respectiv îndeplinirea de către o autoritate administrativă a unor atribuţii atribuite prin lege unei instanţe judecătoreşti. 29. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra caracterului nerezonabil al unui termen instituit pentru realizarea unor atribuţii specifice ale unor autorităţi administrative, termen care, prin efectul unor prorogări succesive, împiedica realizarea scopului actului normativ criticat, în speţă Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Astfel, prin Decizia nr. 44 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 şi a constatat că, prin prorogarea succesivă a termenelor de soluţionare pe cale administrativă a cererilor de restituire, aceste prevederi legale nu întrunesc cerinţa previzibilităţii legii, componentă a constituţionalităţii normei sub aspectul calităţii sale. De asemenea, Curtea a reţinut că nu a fost păstrat un just echilibru între interesele generale ale societăţii şi cele private, şi nici proporţionalitatea între scopul vizat şi măsurile adoptate (paragrafele 33-37 din decizia citată), prin prorogarea succesivă a termenului vizat, termen care împiedica, în fapt, realizarea atribuţiilor organelor administrative implicate în procesul de restituire. 30. Aşadar, în prezenta cauză, Curtea reţine că lipsa de intervenţie a legiuitorului, în sensul instituirii normelor privind organizarea instanţei de tutelă, de la data intrării în vigoare a Codului civil şi până în prezent este de natură să denatureze scopul legii, respectiv acela de a acorda unei instanţe judecătoreşti atribuţiile exercitate până la data intrării în vigoare a Codului civil de o autoritate administrativă, respectiv autoritatea tutelară, având în vedere rolul crescut al tutorelui în administrarea bunurilor persoanei puse sub interdicţie judecătorească, rol ce necesită un control efectiv din partea unei instanţe judecătoreşti, care beneficiază de garanţiile de imparţialitate şi independenţă. 31. De asemenea, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat în mod expres soluţionarea cu celeritate a cererilor referitoare la ocrotirea persoanei fizice, în cazul instituirii tutelei, cu consecinţa lipsirii de exerciţiul drepturilor civile, precum şi al minorităţii, lipsa reglementării normelor de organizare şi funcţionare a instanţei de tutelă lipseşte de eficienţă scopul legiuitorului instituit prin reglementarea de drept substanţial, respectiv acela de implicare a instanţei judecătoreşti în luarea unor decizii sau soluţionarea unor probleme legate de viaţa persoanei fizice, în toate cazurile în care este necesară intervenţia instanţei de tutelă (capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, raporturile copiilor cu părinţii în caz de divorţ, filiaţie, autoritatea părintească, obligaţia de întreţinere etc.). 32. Totodată, menţinerea sine die în fondul activ al legislaţiei al unei norme tranzitorii, contravine scopului unei dispoziţii tranzitorii, care trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea a două reglementări succesive, ceea ce este de natură să încalce cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, prin lipsa de previzibilitate a reglementării. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, noţiunea de previzibilitate a legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întreg ansamblul normativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragraful 28). 33. De asemenea, Curtea mai reţine că, în temeiul normei tranzitorii criticate, un organ administrativ, aflat în subordinea autorităţii publice locale, respectiv autoritatea tutelară, se pronunţă asupra exercitării tutelei cu privire la bunurile interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, fără ca partea interesată să poată contesta decizia organului administrativ în faţa instanţei judecătoreşti, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie privind accesul liber la justiţie. Astfel, potrivit art. 171 din Codul civil, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel, astfel încât interzisului judecătoresc îi sunt aplicabile, în privinţa exercitării tutelei, aceleaşi reguli cu cele ale minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, acesta fiind, de asemenea, lipsit total de capacitate de exerciţiu. Or, potrivit art. 155 din Codul civil, doar minorul care a împlinit 14 ani, având, în consecinţă, o capacitate de exerciţiu restrânsă, are posibilitatea de a ataca în justiţie actele vătămătoare ale tutorelui această posibilitate nefiind reglementată în privinţa minorului care nu a împlinit 14 ani, acesta din urmă fiind lipsit de capacitate de exerciţiu. Prin urmare, nici în cazul persoanei puse sub interdicţie judecătorească (asimilat în privinţa regulilor de exercitare a tutelei, cu minorul care nu a împlinit 14 ani) nu există posibilitatea de a formula plângere la instanţa judecătorească împotriva actelor vătămătoare ale tutorelui. De altfel, Curtea mai reţine că, de lege lata, singura situaţie în care cel pus sub interdicţie se poate adresa instanţei judecătoreşti este cererea de ridicare a interdicţie judecătoreşti, care, potrivit art. 177 alin. (2) din Codul civil, se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111 din acelaşi cod. 34. În privinţa efectelor prezentei decizii, Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“, iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept“. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În interpretarea dispoziţiilor menţionate, Curtea a reţinut că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii fac parte din ordinea juridică normativă, prin efectul lor prevederea neconstituţională încetându-şi aplicabilitatea pentru viitor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Aşadar, în prezenta cauză, Curtea reţine că, până la organizarea prin legea privind organizarea judiciară a instanţei de tutelă, atribuţiile speciale ale acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori şi familie. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Victor Muşat în Dosarul nr. 3.199/303/2014/a2 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
