Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, excepţie ridicată de Radu Gabriel Patriche, în calitate de curator special al pârâţilor Ciprian Nederi şi Luana Gabriela Nederi în Dosarul nr. 3.424/110/2017 al Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.204D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 163 din 26 martie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.424/110/2017, Tribunalul Bacău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Excepţia a fost invocată de Radu Gabriel Patriche, în calitate de curator special al pârâţilor Ciprian Nederi şi Luana Gabriela Nederi într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii formulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău pentru înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului pentru un minor. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile legale criticate creează o situaţie discriminatorie între persoanele care se încadrează în ipoteza juridică a normei criticate, cărora nu li se solicită acordul în vederea prestării unui număr de ore de muncă lunar, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, pe de o parte, şi persoanele cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii, care poate fi amânată, respectiv, a cărei exercitare poate fi suspendată, sub supraveghere, în condiţiile art. 83 şi, respectiv, art. 91 din Codul penal, dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii. Astfel, se arată că este creată o inegalitate juridică, prin reglementarea diferită a existenţei sau nu a acestui acord. De asemenea, se mai arată că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la interzicerea muncii forţate, invocând în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 1983 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, cu referire la definirea noţiunii de „muncă forţată“. 6. Tribunalul Bacău - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dispoziţiile legale criticate se încadrează în excepţia reglementată de art. 42 alin. (2) lit. c) teza a doua din Constituţie, iar obligarea părinţilor apţi de muncă la a contribui în acest fel la cheltuielile suportate din bugetul de stat pentru întreţinerea copiilor lor se află în strânsă legătură cu obligaţia stabilită de art. 402, art. 525 alin. (1) şi art. 529 alin. (2) din Codul civil. Modalitatea în care se execută obligaţia de întreţinere nu presupune exclusiv acordarea unei sume de bani, ci, dimpotrivă, se referă şi la asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 530 din Codul civil. Invocă în acest sens practica judiciară, în care s-a statuat că, în situaţia în care părintele nu obţine venituri, cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte prin raportare la venitul minim pe economie, presupunându-se că debitorul obligaţiei de întreţinere, apt fiind de muncă, poate presta o activitate care să-i aducă un astfel de venit, iar împrejurarea că este lipsit de venituri echivalează cu o invocare a propriei culpe în îndeplinirea obligaţiei legale. Astfel, se consideră că a admite că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale referitoare la interzicerea muncii forţate ar echivala cu a recunoaşte debitorului posibilitatea de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiei de a presta întreţinere copilului său, prin simplul refuz de a munci. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, potrivit cărora: „(2) Dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.“ 11. În opinia autorului excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 42 - Interzicerea muncii forţate. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 4 - Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 2 alin. (1) din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare, între alte dispoziţii constituţionale, şi la cele cuprinse în art. 42 - Interzicerea muncii forţate, şi în raport de o motivare similară celei formulate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 352 din 24 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 5 august 2014, Curtea a reţinut că prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în capitolul III „Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi“, secţiunea a 2-a Plasamentul din Legea nr. 272/2004 şi stabilesc reguli în cazul în care plata contribuţiei la întreţinerea copilului cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului nu este posibilă. În acest caz, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa. 13. Invocând jurisprudenţa sa privind interzicerea muncii forţate, respectiv Decizia nr. 641 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 12 august 2011, Curtea a observat, mai întâi, că dispoziţiile Legii fundamentale nu definesc sintagma „muncă forţată“. În consecinţă, aplicând dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, Curtea a procedat la interpretarea acestei sintagme în concordanţă cu pactele şi tratatele internaţionale de referinţă în materie la care România este parte, respectiv Convenţia nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974. 14. Astfel, prin decizia menţionată, paragrafele 23-25, Curtea a reţinut că art. 2 pct. 1 din Convenţia nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, prevede că „termenul «muncă forţată sau obligatorie» va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie“. În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Convenţie, „orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale ale cetăţenilor unei ţări pe deplin independentă“ şi nici „muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivităţii de către membrii acesteia, munci care deci pot fi considerate ca obligaţii civice normale ce revin membrilor colectivităţii, cu condiţia ca populaţia însăşi sau reprezentanţii săi direcţi să aibă dreptul să se pronunţe asupra justeţei acestor munci“, potrivit art. 2 pct. 2 lit. e) din Convenţie. Tot astfel, art. 8 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, stabilind la alin. a) că „nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, precizează la alin. c) următoarele: „nu se consideră muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf: „(...) (IV) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale“. 15. De asemenea, prin aceeaşi decizie, paragrafele 26, 27 şi 31, Curtea s-a referit la un alt act internaţional în materie, respectiv Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care nu defineşte munca forţată sau obligatorie, precizând la art. 4 paragraful 3 lit. d) că nu poate fi considerată muncă forţată sau obligatorie munca sau serviciul care face parte din „obligaţiile civile normale“. Cu toate acestea, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului evidenţiază faptul că, în discuţie, este vorba de obligaţii de ordin financiar, fiscal, de securitate socială, iar adjectivul „normal“ ataşat la „obligaţiile civile“ semnifică faptul că munca impusă de această situaţie trebuie să aibă un caracter tradiţional sau uzual în societatea dată. În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adăugat că toate cele patru alineate ale paragrafului 3 din art. 4 din Convenţie, dincolo de diversitatea lor, pun în evidenţă ideea fundamentală a existenţei unui interes social în desfăşurarea anumitor activităţi de solidaritate socială şi de normalitate. De asemenea, Curtea a observat că art. 5 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabileşte că „Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie“. Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că obligarea părintelui la prestarea unor activităţi sau lucrări de interes local, potrivit normelor de lege supuse controlului de constituţionalitate, nu se încadrează în sfera sintagmei „muncă forţată“ şi nu încalcă art. 42 din Constituţie. 16. Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale. 17. În prezenta cauză se mai susţine că prevederile legale criticate creează o situaţie discriminatorie între persoanele care se încadrează în ipoteza juridică a normei criticate, cărora nu li se solicită acordul în vederea prestării unui număr de ore de muncă lunar, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, pe de o parte, şi persoanele cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii, care poate fi amânată, respectiv a cărei exercitare poate fi suspendată, sub supraveghere, în condiţiile art. 83 şi, respectiv, art. 91 din Codul penal, dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii. 18. Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că principiul egalităţii „presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice“ (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). 19. Aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, Curtea reţine că nu poate fi reţinută pretinsa discriminare invocată de autorii excepţiei referitoare la inegalitatea juridică creată prin reglementarea diferită a necesităţii existenţei sau nu a acordului de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, în ipoteza reglementată de textul de lege criticat, pe de o parte, şi, respectiv, în cazul persoanelor cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii, pe de altă parte, întrucât tratamentul juridic diferit, criticat în prezenta cauză, îşi are justificarea obiectivă în situaţiile juridice diferite în care se află destinatarii celor două norme juridice invocate. Astfel, cele două categorii de persoane invocate de autorii excepţiei, respectiv părinţii care, în lipsa contribuţiei băneşti la întreţinerea copilului pentru care s-a dispus măsura plasamentului, sunt obligaţi la prestarea unui număr de ore de muncă, lunar, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, în timpul aplicării măsurii de protecţie specială a copilului, pe de o parte, şi persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite. Prin urmare, diferenţa de tratament juridic este justificată, în mod obiectiv şi raţional, de situaţiile juridice diferite în care se regăsesc destinatarii normei legale. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu-Gabriel Patriche, în calitate de curator special al pârâţilor Ciprian Nederi şi Luana Gabriela Nederi în Dosarul nr. 3.424/110/2017 al Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 decembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
