Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 161/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, în ansamblu, precum şi a dispoziţiilor art. 12^1 şi ale art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, excepţie ridicată de Constantin-Mugurel Isărescu în Dosarul nr. 2.800/2/2020 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.764D/2021. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 30 septembrie 2021, în prezenţa reprezentanţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi ai părţii Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precum şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 28 octombrie 2021, iar ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 23 noiembrie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 2 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.800/2/2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 161/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, în ansamblu, precum şi a dispoziţiilor art. 12^1 şi ale art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Constantin-Mugurel Isărescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în constatarea calităţii de lucrător sau de colaborator al Securităţii. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că Legea nr. 161/2019 a fost în mod eronat calificată drept lege organică, ceea ce a condus la adoptarea sa cu încălcarea competenţelor Camerelor Parlamentului, respectiv a prevederilor art. 73, 75, 76 şi ale art. 117 alin. (3) din Constituţie, precum şi a principiului bicameralismului. Totodată, Legea nr. 161/2019 încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, nefiind însoţită de un instrument concret de motivare, care să permită stabilirea scopului urmărit de legiuitor, expunerea sa de motive fiind de natură a genera o stare de insecuritate juridică, în condiţiile în care lasă de înţeles că legea ar modifica acele dispoziţii ce blocau angajarea răspunderii morale sau chiar penale a persoanelor vizate, ceea ce contravine jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale. În acelaşi sens, se mai susţine că legea a fost adoptată fără a exista vreo analiză cu privire la efectele sale, respectiv impactul reglementării, fără ca soluţiile legislative să fie fundamentate şi fără a exista vreo formă de consultare, ceea ce determină încălcarea normelor de tehnică legislativă şi, implicit, a principiului legalităţii, precum şi fără a se solicita avizul Consiliului Economic şi Social şi al Consiliului Superior al Magistraturii. 5. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, se susţine că acestea contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, respectiv principiului securităţii juridice şi previzibilităţii legii şi statului de drept, precum şi art. 26 din Legea fundamentală, prin faptul că se permite Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) să invalideze o decizie anterioară de neapartenenţă ori necolaborare cu Securitatea, fără a se prevedea criterii clare pe baza cărora poate fi realizată această nouă analiză, reevaluarea putând fi arbitrară din moment ce poate fi declanşată indiferent dacă informaţiile erau sau nu anterior disponibile CNSAS. Se afirmă şi faptul că legea nu instituie un termen maxim în care să se facă o atare reevaluare, deşi are la bază documente care se aflau în posesia statului, determinând o stare perpetuă de incertitudine juridică. Reglementarea contestată permite CNSAS să procedeze la o reinterpretare sau o reevaluare subiectivă a unor informaţii şi documente care s-au aflat la dispoziţia sa şi chiar să selecteze documentele pe care le analizează, astfel încât să poată reveni oricând asupra deciziilor deja luate. Se susţine, astfel, că nu sau reglementat garanţii suficiente împotriva arbitrarului şi nu sa asigurat un just echilibru între scopul declarat al reglementării şi protecţia demnităţii umane în componenta referitoare la protecţia reputaţiei. Faptul că CNSAS se adresează instanţei pentru constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii nu este o garanţie suficientă, atât timp cât instanţa nu poate suplini reglementarea deficitară. 6. Art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 încalcă şi principiul neretroactivităţii legii şi principiul securităţii juridice, întrucât se aplică unor decizii ale CNSAS anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 161/2019, creându-se posibilitatea reverificării unor situaţii juridice stinse, încheiate anterior acestui moment, ceea ce permite supunerea unei persoane, în mod repetat, la reverificări, cu toate că situaţia sa juridică a fost deja tranşată anterior, sub imperiul legii în vigoare la acel moment. Acelaşi text de lege creează premisele instituirii unor veritabile instrumente de presiune, la dispoziţia unei autorităţi numite politic, care pot fi utilizate arbitrar împotriva anumitor categorii de persoane, ceea ce contravine şi dispoziţiilor art. 11 şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, în sensul că există reglementări ale Uniunii Europene potrivit cărora statele membre au obligaţia de a garanta independenţa membrilor organelor de conducere ale băncilor centrale, categorie de persoane în care se încadrează guvernatorul Băncii Naţionale a României. 7. Referitor la prevederile art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, se afirmă că acestea contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 147 din Constituţie, întrucât nu sunt suficient de clare pentru a determina elementele care trebuie verificate în concret pentru ca o persoană să fie considerată colaborator al Securităţii, definiţia fiind imprevizibilă şi lăsând instanţelor o marjă de apreciere discreţionară cu privire la conţinutul noţiunii de „activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist“, care „vizează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului“, deşi revenea legiuitorului însuşi sarcina de a reglementa în mod clar şi neechivoc criteriile care trebuie să fie analizate. De altfel, acesta este şi motivul existenţei unei practici neunitare a instanţelor de judecată în interpretarea şi aplicarea textului criticat. Din aceeaşi perspectivă se susţine şi încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie în componenta referitoare la demnitatea umană şi a art. 26 din Constituţie în componenta referitoare la protecţia reputaţiei. 8. Totodată, textul criticat contravine art. 1 alin. (3), care consacră dreptatea ca valoare fundamentală, art. 16, 21, 24 şi 124 din Constituţie, prin definirea neclară şi imprevizibilă a noţiunii ce face posibilă constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, fără o analiză reală a circumstanţelor în care au fost date informaţiile şi a contextului specific fiecărui caz în parte. Se mai apreciază că, în lipsa unor criterii clare, desfăşurarea procedurii în faţa unei instanţe creează numai aparenţa unei garanţii împotriva arbitrarului şi că, de asemenea, există o veritabilă prezumţie de colaborare cu Securitatea ce încalcă dreptul la apărare, cel în cauză nefiind în măsură să cunoască, într-o manieră previzibilă, ce anume va verifica instanţa, atât timp cât legiuitorul a lăsat la aprecierea subiectivă a judecătorului dacă şi în ce măsură situaţia reală a persoanei în cauză va fi analizată. De asemenea, textul criticat nu asigură un tratament diferenţiat corespunzător pentru persoanele care erau obligate în baza funcţiei pe care o deţineau şi a meseriei pe care o aveau să furnizeze anumite informaţii, ci uniformizează aplicarea unui tratament juridic similar unor situaţii care pot fi fundamental diferite. 9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată cu privire la neconstituţionalitatea extrinsecă a Legii nr. 161/2019, întrucât, având în vedere conţinutul şi obiectul reglementării, legea este una ordinară, calificarea sa drept lege organică încălcând prevederile art. 73 alin. (3), ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie. 10. Referitor la criticile de neconstituţionalitate raportate la cerinţele de calitate (şi predictibilitate) a legii, instanţa opinează în sensul că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, pe de o parte, expunerea de motive a legii, chiar dacă sumară şi conţinând exprimări deficitare, este de natură să permită decelarea scopului avut în vedere de legiuitor, respectiv aflarea adevărului în domeniul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 şi garantarea integrităţii funcţionarilor publici, iar, pe de altă parte, avizele la care se referă autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu apar a fi necesare, în raport cu obiectul de reglementare al legii, care nu intră în sfera de competenţă a organelor menţionate. 11. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, instanţa apreciază că acestea sunt neîntemeiate, întrucât reglementarea reprezintă o opţiune de moment a legiuitorului, ce corespunde scopului general al acesteia, de aflare a adevărului. Totodată, redactarea textului oferă suficiente garanţii că declanşarea unei noi analize nu poate interveni decât în situaţia descoperirii unor date şi informaţii noi, fiind implicit limitată la acestea, ceea ce lipseşte de temei ansamblul criticilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate. 12. În opinia instanţei, nici critica de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 nu este întemeiată, întrucât autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă reale dificultăţi de interpretare ori de aplicare care să derive dintr-o formulare incertă, neclară a legii, ci exprimă simple temeri subiective, în sensul că instanţa nu va interpreta şi aplica dispoziţia legală aşa cum consideră acesta că ar trebui să o facă în ansamblul circumstanţelor cauzei. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Guvernul apreciază, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, se afirmă că, din analiza fişelor legislative ale viitoarei Legi nr. 161/2019, rezultă că dezbaterea parlamentară s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor Constituţiei României. Referitor la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, Guvernul achiesează la argumentele instanţei care a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie Legea nr. 161/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 iulie 2019, precum şi dispoziţiile art. 12^1 şi ale art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 672 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, a constatat că sintagmele „indiferent sub ce formă“ şi „relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii“ din cuprinsul art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 sunt neconstituţionale. Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, care conţin dispoziţii referitoare la încetarea efectelor juridice ale prevederilor legale constatate ca fiind neconstituţionale la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în acest interval Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, Curtea constată că termenul de 45 de zile de suspendare de drept a prevederilor art. 2 lit. b) teza întâi din ordonanţa de urgenţă s-a împlinit, astfel că, în prezent, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, în lipsa intervenţiei legislative la care face referire art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală. În aceste condiţii, analizând şi motivarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la celelalte prevederi din cuprinsul art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, la care se va referi dispozitivul prezentei decizii. Totodată, având în vedere conţinutul normativ al Legii nr. 161/2019, care cuprinde un articol unic cu trei puncte, Curtea observă că art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, criticat în prezenta cauză, a fost introdus prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 161/2019 şi nu a mai fost modificat ulterior, astfel încât textele legale criticate au următorul cuprins: - Articolul unic pct. 1 (cu referire la art. 5^1) din Legea nr. 161/2019: "ART. 5^1 (1) Persoanele care au fost numite sau alese în una dintre demnităţile ori funcţiile prevăzute la art. 3 lit. i)-y) şi cele care deţin titlul de luptător pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989, cu excepţia celor care, la data de 22 decembrie 1989, nu împliniseră vârsta de 16 ani, fac o declaraţie pe propria răspundere, conform modelului prevăzut în anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă, în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia. Verificarea calităţii de lucrător al Securităţii ori de colaborator al acesteia se face la cererea persoanelor interesate şi/sau a autorităţilor, instituţiilor prevăzute la art. 3. (2) Declaraţia prevăzută la alin. (1) se depune la şeful instituţiei/autorităţii/asociaţiei/fundaţiei care numeşte sau la instituţia/autoritatea care validează numirea ori emite titlul de luptător pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 şi va fi transmisă Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, la cererea acestuia, din momentul înregistrării unei cereri de verificare a titularului declaraţiei pe propria răspundere." – Articolul unic pct. 2 (cu referire la art. 12^1 şi art. 12^2) din Legea nr. 161/2019: "ART. 12^1 În condiţiile în care, ulterior emiterii unei decizii de neapartenenţă sau de necolaborare cu Securitatea, în temeiul Legii nr. 187/1999, cu modificările şi completările ulterioare, sau ulterior emiterii unei adeverinţe, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, direcţia de specialitate identifică informaţii care nu au mai fost supuse analizei Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, se va aplica în mod corespunzător procedura de verificare prevăzută în prezenta ordonanţă de urgenţă, atât din oficiu, pentru persoanele care candidează la alegerile prezidenţiale, generale, locale, pentru Parlamentul European, pentru persoanele care sunt prevăzute la art. 3 lit. b)-h^1), art. 4, cât şi la cerere, pentru oricare dintre persoanele care ocupă demnităţile sau funcţiile menţionate la art. 3, în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă. ART. 12^2 În condiţiile în care, ulterior respingerii prin hotărâre judecătorească definitivă sau, după caz, irevocabilă a unei acţiuni în constatarea calităţii de lucrător sau de colaborator al Securităţii, direcţia de specialitate identifică informaţii care nu au mai fost supuse analizei Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, se va aplica în mod corespunzător procedura de verificare prevăzută în prezenta ordonanţă de urgenţă, atât din oficiu, pentru persoanele care candidează la alegerile prezidenţiale, generale, locale, pentru Parlamentul European, pentru persoanele care sunt prevăzute la art. 3 lit. b)-h^1), art. 4, cât şi la cerere, pentru oricare dintre persoanele care ocupă demnităţile sau funcţiile menţionate la art. 3, în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă." – Articolul unic pct. 3 (cu referire la art. 32) din Legea nr. 161/2019: „Articolul 32 se abrogă.“; – Art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008: "ART. 2 În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: [...] b) colaborator al Securităţii - persoana care a furnizat informaţii [...], precum note şi rapoarte scrise [...], prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. [...]" 18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în componentele referitoare la demnitatea umană şi consacrarea dreptăţii ca valoare fundamentală, precum şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, în componentele privind calitatea legii şi principiul securităţii raporturilor juridice, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 26 în componenta referitoare la protecţia reputaţiei, art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului, art. 73 - Categorii de legi, art. 75 - Sesizarea Camerelor, art. 76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor, art. 117 alin. (3) referitor la înfiinţarea autorităţilor administrative autonome, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 133 alin. (1) referitor la rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, art. 141 - Consiliul Economic şi Social, art. 147 - Deciziile Curţii Constituţionale, precum şi în art. 148 alin. (2) şi (4) privind prioritatea reglementărilor europene faţă de legile interne. Totodată, se invocă prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în componenta privind protecţia reputaţiei. 19. Înainte de a proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în concluziile scrise cu privire la Legea nr. 161/2019, depuse la dosar de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, acesta se referă şi la nerespectarea principiului bicameralismului substanţial (pur), iar, în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională a avut în vedere în mod expres doar nerespectarea bicameralismului funcţional al celor două Camere. Faţă de aceste aspecte, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă o motivare nouă a excepţiei de neconstituţionalitate, o dimensiune a principiului bicameralismului care nu a fost susţinută în faţa instanţei judecătoreşti care a sesizat Curtea Constituţională. Or, în jurisprudenţa sa cu privire la invocarea altor temeiuri din Constituţie decât cele din faţa instanţei judecătoreşti care a sesizat Curtea Constituţională, instanţa de contencios constituţional a reţinut că astfel de critici nu pot fi analizate, deoarece, potrivit jurisprudenţei sale constante, temeiurile excepţiei de neconstituţionalitate sunt cele precizate prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale nu pot fi invocate alte temeiuri ale excepţiei decât cele stabilite prin încheierea de sesizare. O extindere a acestora de către instanţa de contencios constituţional ar echivala cu sesizarea din oficiu a Curţii Constituţionale, ceea ce depăşeşte cadrul legal stabilit de Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 108 din 8 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, sau Decizia nr. 272 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 4 septembrie 2013). Mai mult, Curtea a statuat că invocarea în susţinerea excepţiei a unor dispoziţii constituţionale direct în faţa Curţii, şi nu în faţa instanţei de judecată, contravine art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată (Decizia nr. 63 din 25 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 14 februarie 2007, şi Decizia nr. 517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 2 iunie 2008). De altfel, Curtea a stabilit că invocarea în faţa sa, în cadrul unei excepţii de neconstituţionalitate, a unui alt temei, care nu are nicio legătură cu cel invocat în sesizare şi nici nu este o dezvoltare a acestuia, are semnificaţia ridicării unei excepţii direct în faţa Curţii, eludându-se astfel prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). Aşa fiind, Curtea se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum aceasta a fost formulată în faţa instanţei de judecată. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a stabilit că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 a produs o modificare substanţială a regimului juridic aplicabil persoanelor în legătură cu care s-a constatat că sunt lucrători sau colaboratori ai Securităţii, fără să promoveze răspunderea juridică şi politică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 46 din 20 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 8 martie 2011, şi Decizia nr. 1.309 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 29 noiembrie 2011). 21. Pe de altă parte, Curtea a constatat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 a realizat o reconfigurare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), ca autoritate administrativă autonomă, lipsită de atribuţii jurisdicţionale, ale cărei acte privind accesul la dosar şi deconspirarea Securităţii sunt supuse controlului instanţelor de judecată. Aşadar, în condiţiile în care acţiunea în constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii este introdusă la o instanţă de judecată a cărei hotărâre poate fi atacată cu recurs, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 nu sunt de natură să confere CNSAS rolul de instanţă extraordinară (a se vedea Decizia nr. 436 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 9 iunie 2010, şi Decizia nr. 46 din 20 ianuarie 2011, precitată). 22. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea reţine că din motivarea sesizării de neconstituţionalitate rezultă că autorul acesteia formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, ce vizează procedura de adoptare a Legii nr. 161/2019 (referitoare la caracterul legii şi încălcarea principiului bicameralismului, lipsa avizului Consiliului Economic şi Social şi a celui al Consiliului Superior al Magistraturii, expunerea de motive), precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, ce vizează, pe de o parte, lipsa unui studiu de impact al Legii nr. 161/2019, iar, pe de altă parte, conţinutul normativ al art. 2 lit. b) teza întâi şi al art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008. 23. Analizând critica referitoare la caracterul Legii nr. 161/2019, prin care se susţine că actul normativ criticat a fost adoptat în regim de lege organică, deşi conţine norme de natura legii ordinare, Curtea observă că trebuie să se examineze în ce măsură legiuitorul a respectat dispoziţiile constituţionale referitoare la procedura de adoptare a legii în funcţie de domeniul reglementat. 24. Pentru a determina însă incidenţa art. 75 alin. (1) din Constituţie cu privire la procedura de adoptare a legii criticate, Curtea apreciază ca fiind necesară expunerea jurisprudenţei sale referitoare la procedura de modificare a legilor organice. Astfel, Curtea a reţinut că domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), iar legiuitorul este obligat să adopte legi organice numai în domeniile expres prevăzute. Curtea, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014), a statuat că, ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice. Mai mult, având în vedere decizia mai sus citată, se poate concluziona că legiuitorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprinsul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale de la cea generală în materie trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie. Altfel spus, Curtea a reţinut că dispoziţiile unei legi organice nu pot fi modificate decât prin norme cu aceeaşi forţă juridică. 25. De asemenea, Curtea a constatat că modificarea unui act normativ poate fi operată şi prin norme cu caracter ordinar, dacă dispoziţiile modificate nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, ceea ce este definitoriu pentru a delimita cele două categorii de legi este criteriul material al legii, respectiv conţinutul său normativ (a se vedea Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, anterior citată, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). Curtea, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, precitată, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că „este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“. 26. În prezenta cauză, Curtea observă că, astfel cum este menţionat în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, aceasta a fost emisă ca urmare a Deciziei nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care Curtea Constituţională a constatat că Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste (lege cu caracter organic, abrogată prin reglementarea menţionată) este neconstituţională, în ansamblul său. În consecinţă, în aplicarea deciziei antereferite, inter alia, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 a reconfigurat CNSAS ca autoritate administrativă autonomă şi, totodată, a prevăzut că anumite fapte constituie infracţiuni. Ca atare, în considerarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 117 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) lit. h), în mod corect, Parlamentul a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 printro lege organică (Legea nr. 293/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2008). 27. În jurisprudenţa sa, Curtea s-a confruntat cu critici de neconstituţionalitate care au vizat conceptul de autoritate administrativă autonomă şi, pentru a califica o anumită entitate ca având acest statut/caracter, Curtea a analizat dacă aceasta acţionează în calitate de putere publică, obiectul de activitate şi legăturile funcţionale ale acesteia (a se vedea Decizia nr. 237 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2020, paragrafele 55-58, Decizia nr. 771 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1135 din 25 noiembrie 2020, paragrafele 38-43, sau Decizia nr. 772 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1313 din 30 decembrie 2020, paragrafele 47-56). În ceea ce priveşte Legea nr. 161/2019, act normativ care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, Curtea reţine că aceasta nu a înfiinţat o autoritate administrativă autonomă şi nici nu a reglementat atribuţiile unei atari autorităţi, ci a instituit norme referitoare la obligaţia anumitor persoane de a depune o declaraţie privind calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii, precum şi cu privire la instituirea posibilităţii de reverificare a unei astfel de calităţi în ipoteza în care se identifică informaţii noi, aspecte care ţin de organizarea şi funcţionarea CNSAS. 28. Or, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, aplicabilă mutatis mutandis şi situaţiei de faţă, a statuat că Legea fundamentală nu nominalizează explicit, nu cuprinde reglementări exprese referitoare la această autoritate administrativă autonomă (în speţă, CNSAS) şi nici nu impune reglementarea organizării sau funcţionării sale prin norme de natura legii organice, ale cărei domenii, stabilite prin art. 73 alin. (3) din Constituţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare. În acelaşi timp, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Constituţie sunt, de asemenea, de strictă interpretare, fără a putea fi extinse şi cu privire la organizarea şi funcţionarea unor asemenea autorităţi. Astfel, „reglementarea statutului [...] se realizează prin norme de natura legii organice, dar procedurile [...] sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare“. În accepţiunea acestor considerente, Curtea a precizat că menţiunea privind statutul de autoritate administrativă autonomă şi reglementarea acestuia prin lege organică îşi găsesc temeiul în art. 117 alin. (3) din Constituţie privind înfiinţarea prin lege organică a autorităţilor administrative autonome, text care nu se referă la organizarea şi funcţionarea acestora (a se vedea Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2017, Decizia nr. 568 din 15 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 12 noiembrie 2015, Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007). 29. Aşadar, exigenţa constituţională privind reglementarea prin lege organică vizează doar statutul CNSAS de autoritate administrativă autonomă [reglementat prin art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008], iar această exigenţă a fost respectată, având în vedere că Legea nr. 293/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii a fost adoptată cu majoritatea cerută pentru legile organice. Ca atare, Curtea constată că, din moment ce conţinutul Legii nr. 161/2019 nu vizează un domeniu rezervat legilor organice, în speţă, înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome, înseamnă că legea criticată încalcă prevederile art. 117 alin. (3) din Constituţie, iar acest text nu poate justifica adoptarea legii criticate drept lege organică. Această eroare esenţială de apreciere, reţinută pe întreg parcursul legislativ al Legii nr. 161/2019, a determinat adoptarea legii criticate ca lege organică, şi nu ca lege ordinară, aspect care a avut ca finalitate, în mod implicit, şi inversarea ordinii de sesizare a Camerelor. 30. Stabilirea caracterului organic sau ordinar al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, aşa cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii, în funcţie de aceasta urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Astfel, în cazul legilor organice adoptate în temeiul art. 117 alin. (3) din Constituţie, Camera Deputaţilor este primă Cameră sesizată, însă, în cazul legilor ordinare, Camera Deputaţilor este Cameră decizională. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 6 august 2018, paragraful 45, sau Decizia nr. 235 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 19 iunie 2020, paragraful 55). 31. În consecinţă, Curtea reţine că sunt întemeiate criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate privind caracterul de lege ordinară, şi nu organică al Legii nr. 161/2019, iar adoptarea acesteia, în mod eronat, ca lege organică încalcă, pe de o parte, prevederile constituţionale cuprinse în art. 117 alin. (3) privind înfiinţarea autorităţilor administrative autonome, iar, pe de altă parte, pe cele ale art. 75 privind bicameralismul funcţional al celor două Camere ale Parlamentului, astfel încât Legea nr. 161/2019 este neconstituţională în ansamblul său. 32. Examinând critica referitoare la lipsa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social, care ar fi fost necesar întrucât, prin legea criticată, pe de o parte, se creează posibilitatea ca orice persoană să solicite reverificarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia pentru oricare categorie de persoane dintre cele enumerate în cuprinsul art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, iar, pe de altă parte, se lărgeşte sfera persoanelor obligate să formuleze declaraţii pe propria răspundere privind o astfel de calitate, ceea ce se subsumează domeniului de competenţă „drepturi şi libertăţi cetăţeneşti“, Curtea constată că este neîntemeiată. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 141 din Constituţie, „Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare“. Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.; (2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social sunt: [...] g) drepturi şi libertăţi cetăţeneşti; [...]", iar, potrivit art. 5 lit. a) din acelaşi act normativ, „Consiliul Economic şi Social exercită următoarele atribuţii: a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de specialitate prevăzute la art. 2 alin. (2), iniţiate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor şi senatorilor, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative“. 33. Cu privire la rolul Consiliului Economic şi Social şi natura avizului acestuia, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că art. 141 din Constituţie se rezumă la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social ca organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ al Consiliului Economic şi Social pentru Parlament şi Guvern, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere (a se vedea Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, sau Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013). Curtea a reţinut că o critică de neconstituţionalitate care vizează împiedicarea îndeplinirii atribuţiei de avizare a unei autorităţi publice în procesul legislativ poate fi acceptată numai în condiţiile în care un text constituţional prevede expres o astfel de atribuţie, sens în care a făcut trimitere la Consiliul Legislativ şi la art. 79 din Constituţie. Curtea a subliniat că dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a impune obligativitatea solicitării avizului consultativ al unei autorităţi publice (în speţă, Consiliul Economic şi Social), atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art. 141 din Constituţie, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art. 79, pentru reglementarea rolului şi atribuţiilor Consiliului Legislativ. În consecinţă, Curtea a reţinut că nesolicitarea obligatorie a avizului de sorginte legală nu poate avea drept rezultat neconstituţionalitatea actului normativ respectiv prin raportare la art. 141 din Constituţie (care vizează natura, rolul Consiliului Economic şi Social şi obligaţia de a reglementa prin lege înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea sa). 34. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe anterior menţionate, Curtea a constatat că în ipoteza avizelor de natură legală nesolicitate se încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se raportează la rolul autorităţii publice al cărei aviz nu a fost solicitat. Astfel, Curtea a reţinut că prin nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, aviz de natură legală, a fost încălcat art. 1 alin. (5) raportat la art. 141 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, Decizia nr. 141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 17 mai 2019, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019), fiind reţinută, totodată, şi încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019). 35. Totodată, Curtea mai observă că, în jurisprudenţa sa, a arătat că art. 141 din Constituţie, consacrând rolul Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului, nu impune în mod obligatoriu solicitarea avizului de către subiecţii cu drept de iniţiativă legislativă (Parlamentul şi Guvernul), acesta trebuind să fie solicitat numai atunci când conţinutul normativ al actului juridic în cauză se circumscrie domeniului de specialitate prevăzut de legea organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Consiliului Economic şi Social, la care textul fundamental face trimitere în mod expres, respectiv Legea nr. 248/2013. Având în vedere că art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală obligă la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, rezultă că, dacă domeniul de reglementare al unui act normativ se subsumează unuia dintre domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social enumerate la art. 2 din Legea nr. 248/2013, atunci iniţiatorul proiectului de lege sau al propunerii legislative are obligaţia solicitării avizului Consiliului Economic şi Social, în caz contrar fiind încălcat art. 1 alin. (5) raportat la art. 141 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019). 36. În acest sens, sub aspectul domeniului de reglementare, contrar susţinerilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 prin Legea nr. 161/2019 nu se înscriu în sfera domeniului de specialitate enumerat la art. 2 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 248/2013, având în vedere că acestea se referă la elemente privind funcţionarea CNSAS, care se încadrează în scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv aflarea adevărului în domeniul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 şi garantarea integrităţii candidaţilor la alegerile prezidenţiale, generale, locale şi pentru Parlamentul European, precum şi a persoanelor care ocupă anumite demnităţi sau funcţii, şi care nu constituie, per se, o atingere/restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care să fi impus solicitarea avizului Consiliului Economic şi Social. 37. Analizând critica referitoare la lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, care ar fi fost necesar din perspectiva faptului că, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aceştia ar reprezenta o categorie ale cărei declaraţii privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, sunt verificate din oficiu de către CNSAS, iar rezultatele (re)verificării se ataşează la dosarul profesional al magistraţilor, Curtea constată că este neîntemeiată. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“. 38. În jurisprudenţa sa, Curtea a circumscris sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“, în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În considerentele Deciziei nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Curtea a reţinut că sintagma se referă „numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii“. Aşa fiind, Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenţei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, are, potrivit legii sale organice nr. 317/2004, atribuţii referitoare la apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30), cariera judecătorilor şi procurorilor (art. 35), admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor (art. 36), organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor (art. 37). În consecinţă, prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Curtea a constatat că proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului Superior al Magistraturii sunt actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară (instanţele judecătoreşti - organizare/ competenţe/conducere, Ministerul Public - organizare/ competenţe/conducere, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, bugetele instanţelor şi parchetelor etc.), reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2004, precum şi actele normative privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004 (a se vedea Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 104, şi Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 7 iulie 2020, paragraful 48). 39. Totodată, Curtea Constituţională a subliniat că art. 134 alin. (4) din Constituţie nu reglementează expres atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, ci stabileşte că acesta îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Această dispoziţie constituţională stabileşte că, pe lângă atribuţiile cu consacrare constituţională ale Consiliului Superior al Magistraturii, acesta poate avea şi atribuţii de natură legală circumscrise rolului său prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza acte normative în materia autorităţii judecătoreşti nu este una de natură constituţională, ci una legală stabilită în considerarea rolului său. Nesolicitarea avizului de natură legală are drept consecinţă încălcarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 133 alin. (1) din Constituţie. Curtea subliniază că atunci când o normă de reglementare primară stabileşte obligativitatea solicitării avizului unei autorităţi publice pentru adoptarea unui act normativ, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia procedurală de a-l solicita, indiferent că avizul are o natură consultativă sau conformă (a se vedea Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, precitată, paragraful 51). 40. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, prin Legea nr. 161/2019, Parlamentul nu a modificat art. 6 din Legea nr. 303/2004, care reglementează cu privire la apartenenţa magistraţilor în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, şi la efectele acesteia, ci a modificat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, în sensul instituirii unei posibilităţi a CNSAS de a proceda la o reverificare a calităţii de lucrător sau de colaborator al Securităţii, ca urmare a identificării unor informaţii suplimentare care nu au mai fost supuse analizei Colegiului CNSAS. Or, această prevedere nu reprezintă un element esenţial al statutului magistraţilor, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, astfel încât să se subsumeze domeniilor de incidenţă ale avizului Consiliului Superior al Magistraturii, cu atât mai mult cu cât consecinţa apartenenţei magistraţilor în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, respectiv eliberarea din funcţia deţinută - ceea ce ţine de statutul magistraţilor, mai precis de cariera acestora -, rămâne reglementată de Legea nr. 303/2004, şi nu de actul normativ criticat în prezenta cauză. 41. Examinând criticile referitoare la expunerea de motive a Legii nr. 161/2019, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă, în esenţă, faptul că, pe de o parte, expunerea de motive nu conţine nicio menţiune cu privire la scopul urmărit prin adoptarea legii criticate, iar, pe de altă parte, că menţiunile din cuprinsul acesteia contravin jurisprudenţei Curţii Constituţionale, întrucât se referă la sancţionarea unei forme de răspundere morală, ceea ce ar determina încălcarea exigenţelor de calitate a legii, precum şi existenţa unor paralelisme legislative. 42. Având în vedere aceste susţineri, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Procedând la examinarea fişei legislative a actului normativ, în mod corespunzător la Senat şi la Camera Deputaţilor, precum şi a documentelor ataşate, disponibile în format electronic pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că Propunerea legislativă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, devenită, ulterior promulgării, Legea nr. 161/2019, este însoţită de expunerea de motive. Este astfel îndeplinită, din punct de vedere formal, cerinţa impusă de art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în sensul existenţei unui instrument de prezentare şi motivare. 43. Curtea reţine că, într-o jurisprudenţă constantă, a constatat că un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 39). 44. Totodată, prin decizia antereferită, Curtea a constatat că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a reţinut că expunerea de motive este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce ut singuli la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. 45. Curtea a mai reţinut că există mai multe metode interpretative, şi anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică, iar scopul avut în vedere la adoptarea normei este un instrument al uneia dintre aceste metode interpretative, cea teleologică. Or, dacă sensul unei norme poate fi înţeles/dedus prin alte metode interpretative decât cea teleologică sau chiar prin metoda teleologică, apelând la expunerea de motive, la stenogramele care consemnează dezbaterile parlamentare, la motivarea amendamentelor aduse, la rapoartele şi avizele întocmite în procedura parlamentară, nu înseamnă că insuficienţa motivării expunerii de motive duce la neconstituţionalitatea legii. Din contră, dacă în urma parcurgerii tuturor metodelor interpretative, inclusiv a celei teleologice, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea Constituţiei. Totodată, nu de puţine ori, din cauza modificărilor aduse proiectului/propunerii legislative în Parlament, expunerea de motive nu mai reflectă prin conţinutul său ceea ce prevede legea adoptată. 46. Caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al unui text normativ nu poate fi o consecinţă directă a caracterului incomplet/neclar/discordant al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, paragrafele 36-38). 47. În cauza de faţă, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu solicită efectuarea unui control de constituţionalitate al expunerii de motive, ci doreşte să se stabilească faptul că încălcarea prevederilor constituţionale este determinată de lipsa oricărui mijloc de motivare a Legii nr. 161/2019. Or, această pretinsă lipsă nu poate fi constatată din moment ce proiectul de act normativ a fost însoţit de un instrument de prezentare şi motivare, rezultând, aşadar, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere, de fapt, pretinse deficienţe ale textului expunerii de motive. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, precitată, instanţa de contencios constituţional nu poate cenzura modul de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern, după caz, astfel încât Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate extrinsecă formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. 48. În ceea ce priveşte faptul că reglementarea criticată ar institui paralelisme legislative, ceea ce ar demonstra lipsa unei evaluări şi fundamentări a acesteia, Curtea reţine, referitor la stabilirea distinctă, în cuprinsul Legii nr. 303/2004, a obligaţiei magistraţilor de a face o declaraţie autentică pe propria răspundere, potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, că aceasta nu reprezintă un paralelism legislativ faţă de dispoziţiile similare din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 care să determine situaţii de incoerenţă şi instabilitate legislativă, ci, mai degrabă, între cele două reglementări există un raport de la parte la întreg sau de la diferenţă specifică la gen proxim. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a afirmat constant că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, are competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor criticate prin raportare la dispoziţiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală, iar nu de a corobora sau corela diversele acte normative ce fac parte din dreptul intern. Curtea a mai constatat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel sar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă, deci, că într-o astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea, ci o simplă contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, Decizia nr. 105 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 8 mai 2020, Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, sau Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999). 49. În continuare, Curtea observă că art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, criticat în prezenta cauză, a fost introdus în corpul actului normativ de bază prin Legea nr. 161/2019. Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 75 din Constituţie, care afectează Legea nr. 161/2019, în ansamblul său, Curtea constată că nu mai este cazul să examineze criticile intrinseci de neconstituţionalitate care implică analiza conţinutului normativ al art. 12^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, urmând să se pronunţe doar cu privire la excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 2 lit. b) teza întâi din acelaşi act normativ (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 83 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 13 martie 2020, paragraful 48). 50. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică cele trei condiţii legale pentru definirea calităţii de colaborator al Securităţii din perspectiva unei pretinse neclarităţi care ar determina, inter alia, o practică neunitară a instanţelor de judecată în acest sens, rezultată şi din „marja de apreciere exorbitantă“ lăsată acestora de legiuitor. 51. Examinând textul de lege criticat, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că definirea, prin normele de lege criticate, a termenului de „colaborator al Securităţii“ înlătură orice echivoc de natură să genereze interpretări speculative (a se vedea Decizia nr. 1.074 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 14 octombrie 2009). De asemenea, Curtea a reţinut că aprecierea întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii revine instanţei judecătoreşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Asemenea aspecte reprezintă, aşadar, probleme ce ţin exclusiv de interpretarea şi aplicarea legii, fiind de competenţa instanţei judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată (a se vedea Decizia nr. 27 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 21 martie 2013). Totodată, analizând dispoziţiile art. 2 lit. b) teza întâi din ordonanţa de urgenţă, Curtea a statuat că prevederile acesteia permit instanţei de contencios administrativ ca, în cadrul acţiunii în constatare cu care a fost sesizată, să procedeze la cenzurarea „Notei de constatare“ întocmite de CNSAS şi să uzeze de toate mijloacele procedurale în cadrul procesului pentru stabilirea adevărului (Decizia nr. 899 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 26 august 2010). 52. Ca atare, în condiţiile în care acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii este introdusă la o instanţă de judecată, a cărei hotărâre poate fi atacată cu recurs, potrivit art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, Curtea reţine că dispoziţiile criticate nu sunt de natură a încălca accesul liber la justiţie, ci constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, procedura de judecată respectă principiile fundamentale privind oralitatea, contradictorialitatea, publicitatea şi dreptul la apărare, părţile având, deopotrivă, posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept (a se vedea Decizia nr. 815 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 11 iunie 2009). 53. Aşadar, într-o acţiune în constatarea calităţii de colaborator, promovată de CNSAS, pârâtul nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul pe baza căruia să pronunţe soluţia. Constatarea calităţii de colaborator al Securităţii trebuie să fie rezultatul unei analize minuţioase din partea instanţei asupra întregului material depus de CNSAS, iar în cadrul acestui proces pot fi demonstrate atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Totodată, aspectele legate de calificarea mijloacelor de probă sau de stabilirea sensului pe care îl au în cuprinsul legii anumiţi termeni nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de legiferare, pe de o parte, şi de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, pe de altă parte (a se vedea Decizia nr. 899 din 6 iulie 2010, precitată). Mai mult, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească [...]“, este asigurat echilibrul procesual al părţilor în litigiu, dându-se totodată expresie principiului aflării adevărului, statuat de art. 22 alin. (2) teza întâi din acelaşi cod, care prevede că „judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale“. 54. Curtea subliniază că o practică neunitară la nivelul instanţelor de judecată de drept comun nu se poate converti întrun argument ce ar putea fi opus Curţii Constituţionale, întrucât, în temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată, dar, pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem. Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în înţelesul conferit de dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte (a se vedea Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). 55. Aşa fiind, pronunţându-se asupra recursurilor în interesul legii întemeiate pe o eventuală practică neunitară a instanţelor judecătoreşti cu privire la înţelesul noţiunii de „colaborator al Securităţii“, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate şi trebuie să clarifice înţelesul acestor norme juridice sau câmpul lor de aplicare, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Ca atare, Curtea reţine că unificarea jurisprudenţei este atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum reiese din prevederile art. 126 din Constituţie. 56. Având în vedere acestea, Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în componentele referitoare la demnitatea umană şi consacrarea dreptăţii ca valoare fundamentală, precum şi alin. (5) în componenta privind calitatea legii, în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 26 în componenta referitoare la protecţia reputaţiei, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei şi în art. 147 - Deciziile Curţii Constituţionale, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 57. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, paragraful 49, Curtea a reţinut că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere) şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita, respectiv cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica şi acestora (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27-29). 58. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 161/2019, în ansamblul său, şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin-Mugurel Isărescu în Dosarul nr. 2.800/2/2020 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că Legea nr. 161/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii este neconstituţională, în ansamblul său. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 2 lit. b) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Titirişcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
