Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- magistrat-asistent│
├─────────────────────┴────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Fotbal Club U Craiova - S.A. din Craiova, prin consilier juridic Moise Mircea, în Dosarul nr. 9.319/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 384D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Federaţia Română de Fotbal, avocat Ionuţ Şerban, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autoarea excepţiei, precum şi unele dintre părţi au depus note scrise prin care au solicitat admiterea excepţiei de neconstituţionalitate; de asemenea, având în vedere prevederile art. 139 din Codul de procedură civilă, au invocat excepţia de conexitate şi au solicitat dispunerea conexării Dosarului nr. 558D/2016 la Dosarul nr. 384D/2016 având în vedere obiectul, precum şi părţile celor două cauze. 4. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 558D/2016 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f), precum şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de F.C.U. Craiova - S.A. din Craiova, prin administrator special Moise Mircea, şi de alţii în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a23 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă. 5. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 6. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autoarea excepţiei, precum şi unele dintre părţi au depus note scrise prin care au solicitat admiterea excepţiei de neconstituţionalitate; de asemenea, având în vedere prevederile art. 139 din Codul de procedură civilă, au invocat excepţia de conexitate şi au solicitat dispunerea conexării Dosarului nr. 558D/2016 la Dosarul nr. 384D/2016, având în vedere obiectul, precum şi părţile celor două cauze. 7. Curtea pune în discuţie problema conexării dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public şi avocatul prezent arată că sunt de acord cu măsura conexării cauzelor. 8. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 558D/2016 la Dosarul nr. 384D/2016, care este primul înregistrat. 9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului ales prezent, reprezentant al părţii Federaţia Română de Fotbal, care, mai întâi, referitor la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, precizează că dispoziţiile criticate, deşi abrogate, pot forma obiectul controlului de constituţionalitate, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate arată că, în motivarea acesteia, s-a susţinut încălcarea dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie şi, în subsidiar, a dreptului de proprietate prin cele două prevederi criticate ce consacră faptul că, în procedura insolvenţei, administratorul special, în cazul în care se deschide procedura falimentului (deci se ajunge la lichidarea societăţii), are atribuţiile restrânse la scopul acestei proceduri a lichidării activelor societăţii şi, astfel, nu ar fi garantat dreptul de proprietate al asociaţilor societăţii care sunt reprezentaţi prin lichidatorul judiciar. Or, aceste aspecte cad în sfera de incidenţă a prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, care permit legiuitorului să stabilească anumite norme cu privire la procedura de judecată în care se înscriu şi cele privind procedurile speciale de insolvenţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 53 din Constituţie cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În acest context, menţionează că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate şi, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 19 februarie 2009, arată că administratorul special/judiciar al unei societăţi comerciale este o entitate distinctă de societatea comercială. Ca atare, este permis legiuitorului ca, în anumite materii speciale, să stabilească modalitatea în care părţile sunt reprezentate în litigiul respectiv. În procedura insolvenţei, legiuitorul a stabilit că societatea este reprezentată de lichidatorul judiciar, ţinând seama de principiile care guvernează această lege, cuprinse în art. 2 din Legea nr. 85/2006, respectiv este o procedură concursuală, scopul acesteia fiind satisfacerea creanţelor creditorilor. Aşadar, nefiind primordial interesul societar al asociaţilor societăţii aflate în insolvenţă, s-a stabilit că şi reprezentarea este asigurată de către administratorul judiciar sau de către lichidatorul judiciar, după caz. De asemenea, arată că situaţia este similară celei prevăzute de dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătorul poate să decidă că, în anumite situaţii speciale, reprezentarea societăţii să fie asigurată de un curator special. Faţă de cele prezentate, consideră că dispoziţiile criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale privind dreptul de proprietate şi de apărare al asociaţilor societăţii aflate în insolvenţă, acestea reglementând într-o materie specială, în care principiile privind procedura dictează şi maniera în care se face reprezentarea societăţii în lichidare. 10. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că prevederile art. 18 din Legea nr. 85/2006 au mai format obiectul controlului de constituţionalitate din perspectiva unor obiecţiuni similare, Curtea statuând că trebuie avut în vedere că societatea este un subiect distinct de asociaţii care o compun. Pe de altă parte, restrângerea care îi nemulţumeşte pe autorii excepţiei de neconstituţionalitate este justificată de situaţia deosebită în care se află debitorul, astfel încât, într-un astfel de context, este necesară restrângerea exerciţiului unor drepturi în vederea îndeplinirii scopului reglementat în art. 2 din Legea nr. 86/2006. Această restrângere nu este de natură a împieta asupra posibilităţii debitorilor de a-şi apăra drepturile şi interesele, inclusiv prin exercitarea căilor de atac. De asemenea, menţionează că este neîntemeiată critica adusă prevederilor art. 75 din Legea nr. 86/2006, deoarece acestea reglementează tocmai o cale de atac şi arată că autorii excepţiei de neconstituţionalitate sunt, cu precădere, nemulţumiţi pentru faptul că tocmai o astfel de contestaţie le-a fost respinsă, însă pe motivul că, în speţă, s-a invocat, de către instanţa de judecată, autoritatea de lucru judecat. Or, acest aspect excedează controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 11. Prin Încheierea din 24 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.319/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Fotbal Club U Craiova - S.A. din Craiova, prin consilier juridic Moise Mircea, cu ocazia soluţionării unor cereri de suplimentare a probatoriului într-o cauză penală în care s-au formulat şi cereri de constituire ca parte civilă. 12. Prin Încheierea din 13 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a23, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f), precum şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţia ridicată de F.C.U. Craiova - S.A. din Craiova, prin administrator special Moise Mircea, şi de alţii cu ocazia soluţionării recursurilor declarate împotriva unei sentinţe civile pronunţate de judecătorul-sindic în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a23 al Tribunalului Braşov - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 384D/2016, se arată, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale, întrucât legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională, fără ca prin conţinutul normativ al textelor criticate să stabilească în mod clar şi precis cerinţele impuse de art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, art. 6 paragraful 1 coroborat cu art. 13 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie coroborat cu art. 41 alin. (1) din Constituţie [în realitate, art. 44 alin. (1) din Constituţia revizuită]. 14. În acest sens, se susţine că, în speţa de faţă, dreptul de proprietate recunoscut acţionarilor societăţii de dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 85/2006 devine unul iluzoriu din moment ce nu există posibilitatea asigurării dreptului la apărare prin administratorul special şi se arată că, din actele dosarului, se poate observa faptul că prejudiciul solicitat a fi recuperat este unul mult mai mare decât masa credală ce face obiectul sumei de recuperat în cadrul procedurii falimentului. 15. De asemenea, se arată că puterea de decizie acordată lichidatorului judiciar de către creditorii societăţii este, potrivit art. 2 coroborat cu art. 3 pct. 2 şi pct. 23 din Legea nr. 85/2006, limitată la valoarea creanţelor ce fac obiectul masei credale. Astfel, legea insolvenţei face o diferenţiere clară între drepturile de creanţă ale creditorilor şi drepturile reziduale ale acţionarilor, care sunt drepturi societare, fiind evident că textele criticate nu sunt în măsură să îndeplinească exigenţele de proporţionalitate stabilite de art. 2 coroborat cu art. 3 pct. 2 şi pct. 23 din Legea nr. 85/2006. Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor criticate este acela de a se recupera creanţele societăţii cu suprimarea efectivă şi necondiţionată a dreptului acţionarilor societăţii. Or, în speţa dedusă judecăţii este înfrânt justul echilibru stabilit de principiul proporţionalităţii cu afectarea flagrantă a apărării dreptului de proprietate stabilit de art. 133 din Legea nr. 85/2006. Toată această situaţie juridică determină, în fapt, încălcarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate şi afectează în substanţa sa dreptul de proprietate garantat acţionarilor de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, precum şi de art. 41 alin. (1) din Constituţie [în realitate, art. 44 alin. (1) din Constituţia revizuită]. 16. Faţă de acestea, se consideră că „norma criticată nu îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale menţionate şi transformă cauza Fotbal Club U Craiova - S.A. într-un simulacru de proces penal“ şi se susţine că, în speţă, „prejudiciul produs societăţii prin infracţiune şi solicitat a fi recuperat depăşeşte cu mult masa pasivă, la dosarul cauzei fiind suficiente date şi indicii din care rezultă că inculpaţii controlează apărarea societăţii“. 17. Se concluzionează că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, din moment ce „acţionarilor societăţii nu le este permisă posibilitatea de a asigura apărarea societăţii în cauză“, respectiv nu dau posibilitatea ca apărarea societăţii să fie efectuată prin administratorul special, fiind afectat în substanţa sa dreptul la apărare şi, implicit, dreptul de proprietate recunoscut acţionarilor societăţii. 18. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 558D/2016, se susţine, în esenţă, pe de o parte, că prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006 sunt neconstituţionale, întrucât „conduc la situaţia nefirească în care societatea falită nu poate declara o cale de atac, chiar şi în situaţia în care creanţa contestată a stat la baza deschiderii procedurii falimentului cu toate consecinţele produse (ridicarea dreptului de administrare, desemnarea lichidatorului judiciar, validarea lichidatorului judiciar şi stabilirea remuneraţiei acestuia din urmă), drepturile garanţii fiind transformate în drepturi teoretice şi iluzorii“. Pe de altă parte, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este neconstituţional în măsura în care exclude de la controlul instituit prin aceste prevederi o creanţă care a stat la baza deschiderii procedurii insolvenţei, chiar şi în cazul în care a fost descoperită existenţa unui dol sau a unei erori esenţiale care a determinat deschiderea procedurii insolvenţei şi înscrierea creanţei contestate în tabelul definitiv de creanţe. 19. Se menţionează şi în acest dosar că textele de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională, fără ca prin conţinutul normativ al acestora să prevadă cu claritate şi precizie cerinţele impuse de art. 53, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie şi să asigure posibilitatea legală în care, în situaţii de excepţie, să existe dreptul la o cale de atac formulată în cadrul procedurii falimentului de către societatea falită prin administratorul special şi posibilitatea concretă în care art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 să nu excludă controlului o creanţă care a stat la baza deschiderii procedurii insolvenţei, iar ulterior să fi fost descoperită existenţa unui dol sau a unei erori esenţiale care a determinat instanţa să dispună deschiderea procedurii insolvenţei, înscrierea creanţei contestate în tabelul definitiv de creanţe şi, în final, pronunţarea falimentului. 20. În continuare, se arată că, potrivit legii insolvenţei, lichidatorul judiciar este un organ desemnat de judecătorul-sindic care, ulterior, este validat de creditorii societăţii falite. În cauza ce face obiectul procedurii falimentului, societatea falită este parte interesată de derularea legală a procedurii falimentului cu asigurarea deplină şi efectivă a tuturor garanţiilor stabilite atât de Legea fundamentală, cât şi de normele convenţionale. În plus, recursul declarat de societatea falită în cauza dedusă judecăţii vizează înscrierea unei creanţe prin manopere dolosive şi ca urmare a unei erori esenţiale. Mai mult, la baza deschiderii procedurii insolvenţei şi, ulterior, a falimentului (cu toate consecinţele produse, ridicarea dreptului de administrare, desemnarea lichidatorului judiciar, validarea lichidatorului judiciar şi stabilirea remuneraţiei acestuia din urmă) a stat numai creanţa contestată. Astfel, acţiunea dedusă judecăţii vizează existenţa unor manopere dolosive, respectiv ascunderea existenţei unei hotărâri judecătoreşti care se referă la un alt debitor, altul decât autorul societăţii falite şi, implicit, existenţa unei erori esenţiale, respectiv societatea falită nu este succesorul universal al debitorului creditorului contestat. Aşadar, la baza deschiderii procedurii insolvenţei şi a falimentului a stat creanţa ce face obiectul recursului declarat de societate prin administratorul special. 21. Totodată, se consideră că textele criticate nu sunt în măsură să îndeplinească exigenţele constituţionale de proporţionalitate, claritate şi precizie, scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor criticate fiind acela de a se lichida societatea aflată în procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, cu suprimarea efectivă şi necondiţionată a drepturilor unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, şi nu numai. Normele criticate înfrâng justul echilibru stabilit de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie, art. 6 paragraful 1 coroborat cu art. 13 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin prisma art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Legea fundamentală, precum şi de cele ale art. 44 alin. (2), art. 45 şi art. 53 alin. (1) din Constituţie. 22. Atât scopul legii insolvenţei, cât şi puterea de decizie acordată lichidatorului judiciar este, potrivit art. 2 coroborat cu art. 3 pct. 2 şi pct. 23 din Legea nr. 85/2006, limitată la valoarea creanţelor înscrise în tabelul contestat. Ca atare, normele criticate afectează în substanţa sa dreptul la apărare al unei societăţi, prin raportare la art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie, întrucât societăţii falite îi este restrânsă în mod efectiv posibilitatea de a exercita calea de atac prin administratorul special. Într-o astfel de ipoteză, lichidatorul judiciar se află într-un conflict de interese cu societatea falită şi este evident că acesta nu înţelege să exercite o cale de atac care poate conduce la situaţia juridică în care soluţia instanţei de control judiciar să aibă consecinţe juridice devastatoare asupra drepturilor lichidatorului judiciar. Ca atare, această situaţie juridică determină, în fapt, o încălcare a drepturilor stabilite prin normele constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate şi afectează în substanţa sa dreptul de proprietate garantat societăţii falite. Astfel, prin condiţionarea dreptului societăţii falite de a exercita calea de atac numai prin lichidatorul judiciar şi, implicit, prin imposibilitatea analizei existenţei unor manopere dolosive, precum şi existenţa unei erori esenţiale, drepturile garanţii consacrate de normele constituţionale şi convenţionale devin drepturi teoretice şi iluzorii. 23. În acest context, cu privire la autoritatea de lucru judecat, menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că poate fi adusă atingere instituţiei autorităţii de lucru judecat atunci când motive substanţiale şi imperioase o impun (a se vedea, în acest sens, Hotărârea pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, Hotărârea pronunţată în Cauza Ryaibykn împotriva Rusiei, paragraful 52). Or, legiuitorul român, prin reglementarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, nu a avut în vedere situaţiile de excepţie enunţate mai sus. De asemenea, face referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, paragraful 32), prin care s-a statuat că hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu poate să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu putere de lucru judecat. Or, dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu recunosc această posibilitate legală, deşi deciziile Curţii sunt obligatorii pentru autoritatea legiuitoare. Se mai arată că, în plus, instituţia autorităţii lucrului judecat nu este reglementată de Legea fundamentală, ci reprezintă o prezumţie legală absolută, stabilită prin lege, care urmăreşte să asigure securitatea şi stabilitatea raportului juridic (Decizia Curţii Constituţionale nr. 908 din 5 decembrie 2006). Cu privire la autoritatea de lucru judecat, mai arată că importanţa respectării principiului securităţii juridice a fost subliniată prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în respectarea dreptului la un proces echitabil, fiind unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marcks împotriva Belgiei), care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). 24. Se concluzionează că dispoziţiile criticate nu îndeplinesc cerinţele impuse de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. 25. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 384D/2016, arată că, având în vedere faptul că „această parte civilă este reprezentată prin lichidator judiciar - prin avocat ales, a formulat cerere de constituire ca parte civilă, a exercitat drepturile sale procesuale, a propus probe, a formulat apărări prin avocatul lichidatorului judiciar“, au fost respectate principiile de drept care guvernează judecata pentru toate părţile din proces. 26. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, în Dosarul nr. 558D/2016, opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. În acest sens arată că, în ceea ce priveşte art. 18 alin. (1) şi (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la legitimitatea restrângerii dreptului administratorului special de a reprezenta debitoarea după deschiderea procedurii falimentului în scopul de a preveni producerea altor pierderi, restrângere ce nu constituie o încălcare a prevederilor constituţionale. De asemenea, în ce priveşte art. 75 din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat că acesta nu aduce atingere accesului liber la justiţie în măsura în care creanţele trecute de administratorul judiciar sau lichidator în tabelul de creanţe, inclusiv cele constatate prin titluri executorii, pot face obiectul unei contestaţii în justiţie, formulate de orice persoană interesată. 27. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 28. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. 29. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, notele scrise depuse, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 30. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 31. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierile de sesizare, îl constituie, în Dosarul nr. 384D/2016, dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, iar în Dosarul nr. 558D/2016, dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f), precum şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: – Art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006: " (1) După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.(2) Administratorul special are următoarele atribuţii: […] f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;“;" – Art. 75 din Legea nr. 85/2006: " (1) După expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art. 73 alin. (2), şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.(2) Judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic, după citarea contestatorului, a creditorului care deţine creanţa contestată, dacă acesta nu este chiar contestatorul, a administratorului judiciar/lichidatorului, a membrilor comitetului creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate, după caz.(3) Până la judecarea irevocabilă a contestaţiei, judecătorul-sindic va putea declara creanţa sau dreptul de preferinţă contestat ca admis numai provizoriu.“" 32. Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 344 lit. a) din titlul V - Dispoziţii tranzitorii şi finale din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Însă, având în vedere prevederile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date“, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. 33. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, în Dosarul nr. 384D/2016, sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră valorile supreme ale statului român şi principiul supremaţiei Constituţiei şi al legalităţii, art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, art. 41 alin. (1) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie [în realitate, art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia revizuită, cu privire la garantarea şi limitele dreptului de proprietate], art. 45 referitor la libertatea economică, art. 53 referitor la condiţiile privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 129 privind căile de atac (în încheierea de sesizare, este menţionat art. 124). De asemenea, este menţionat art. 6 paragraful 1 (referitor la dreptul la un proces echitabil) coroborat cu art. 13 (referitor la dreptul la un recurs efectiv) şi art. 18 (referitor la limitarea folosirii restrângerii drepturilor) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 (privind protecţia proprietăţii) din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 34. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 684 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 octombrie 2007, Decizia nr. 771 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 25 iulie 2011, Decizia nr. 1.097 din 22 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 7 ianuarie 2008, Decizia nr. 393 din 25 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 22 aprilie 2008 [art. 18 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei]; Decizia nr. 386 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 13 iunie 2012, Decizia nr. 42 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 21 martie 2013 [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006]; Decizia nr. 232 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 8 aprilie 2009 [art. 18 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006]; Decizia nr. 48 din 17 februarie 2015, publicată în publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 369 din 27 mai 2015 [art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2006]. 35. Potrivit art. 18 alin. (1) din secţiunea 4 - Administratorul special - din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, după deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor. 36. În acest context, administratorul special are următoarele atribuţii: a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan [potrivit art. 28 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2)]; b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 79 şi 80; c) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege; d) propune un plan de reorganizare; e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului; f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului; g) primeşte notificarea închiderii procedurii. 37. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006 sunt neconstituţionale, întrucât legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională, fără ca prin conţinutul normativ al textelor criticate să stabilească în mod clar şi precis cerinţele impuse de prevederile constituţionale (invocate în susţinerea excepţiei), ca urmare a faptului că „acţionarilor societăţii nu le este permisă posibilitatea de a asigura apărarea societăţii în cauză“, respectiv nu dau posibilitatea ca apărarea societăţii să fie efectuată prin administratorul special, fiind afectate în substanţa lor dreptul la apărare şi, implicit, dreptul de proprietate recunoscut acţionarilor societăţii. Astfel, se susţine că prin condiţionarea dreptului societăţii falite de a exercita calea de atac numai prin lichidatorul judiciar şi, implicit, prin imposibilitatea analizei existenţei unor manopere dolosive, precum şi a unei erori esenţiale, drepturile garanţii consacrate de normele constituţionale şi convenţionale devin drepturi teoretice şi iluzorii. 38. Curtea constată, pe de o parte, că textele de lege criticate nu aduc vreo îngrădire modului în care o societate îşi poate susţine şi apăra drepturile sale în justiţie. Chiar şi înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, voinţa unei societăţi comerciale se manifestă prin intermediul unui reprezentant. Acest fapt este deplin justificat de faptul că societatea este un subiect de drept distinct de asociaţii care o constituie. Deschiderea procedurii insolvenţei şi obiectul specific al acesteia au justificat adoptarea de către legiuitor a unor norme de procedură derogatorii de la dreptul comun, fără ca aceasta să aibă semnificaţia încălcării drepturilor constituţionale de care se pot bucura părţile în cadrul unui proces echitabil. De asemenea, situaţia deosebită în care se află debitorul după deschiderea procedurii a justificat restrângerea exerciţiului unor drepturi, în vederea îndeplinirii scopului prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006, constând în instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Raportat la modul specific în care se poate manifesta în general voinţa societăţii, Curtea, prin Decizia nr. 232 din 19 februarie 2009 şi prin Decizia nr. 1.097 din 22 noiembrie 2007, precitate, a constatat că art. 18 din Legea nr. 85/2006 nu aduce nicio atingere dreptului acesteia de a-şi apăra drepturile şi interesele, inclusiv dreptul de proprietate, astfel că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 39. Pe de altă parte, Curtea observă că, de altfel, atribuţiile administratorului special sunt prevăzute în lege în funcţie de stadiul procedurii şi de ridicarea dreptului de administrare a societăţii debitoare, iar, potrivit art. 18 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 85/2006, după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului. În acest context, Curtea reţine că autorii excepţiei, prin criticile formulate, au în vedere şi o completare a textelor supuse controlului de constituţionalitate, în sensul ca administratorul special, în această etapă, să aibă atribuţii extinse, aspect ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 40. În ceea ce priveşte susţinerea pretinsei neconstituţionalităţi a dispoziţiilor art. 75 din Legea 85/2006, „în măsura în care exclud de la controlul instituit prin aceste prevederi o creanţă care a stat la baza deschiderii procedurii insolvenţei, chiar şi în cazul în care a fost descoperită existenţa unui dol sau a unei erori esenţiale care a determinat deschiderea procedurii insolvenţei şi înscrierea creanţei contestate în tabelul definitiv de creanţe“, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. 41. Pe de o parte, Curtea observă că, în ceea ce priveşte data expirării termenului pentru a formula contestaţii la tabelul preliminar de creanţe şi data definitivării tabelului de creanţe, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acest interval de timp este delimitat de două momente: expirarea termenului de depunere a contestaţiilor [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006], pe de o parte, şi definitivarea tabelului de creanţe [art. 62 alin. (1) din Legea nr. 85/2006], pe de altă parte (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 48 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 27 mai 2015). În aceste condiţii, stabilirea unor termene strict determinate pentru întocmirea tabelului preliminar de creanţe şi introducerea contestaţiilor împotriva creanţelor sau drepturilor de preferinţă din acesta are drept finalitate asigurarea definitivării tabelului de creanţe. O altă abordare, în sensul posibilităţii introducerii unor asemenea contestaţii după expirarea termenului, dar înainte de definitivarea tabelului de creanţă, ar avea efecte negative asupra definitivării acestui tabel, întrucât ar produce o incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce echivalează cu imposibilitatea evaluării pasivului averii debitorului. 42. Pe de altă parte, faţă de conţinutul normativ al prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2006, Curtea observă că acestea instituie, ca o măsură suplimentară de protecţie a părţilor implicate în procedura insolvenţei, tocmai posibilitatea ca, după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor prevăzut la art. 73 alin. (2) din Legea 85/2006 şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată să poată face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute. Judecarea contestaţiei se va face de către judecătorul-sindic, după citarea contestatorului, a creditorului care deţine creanţa contestată, dacă acesta nu este chiar contestatorul, a administratorului judiciar/lichidatorului, a membrilor comitetului creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate, după caz. Până la judecarea irevocabilă a contestaţiei, judecătorul-sindic va putea declara creanţa sau dreptul de preferinţă contestat ca admis numai provizoriu. Aşadar, în acest cadru procesual se pot prezenta probele (cu privire la descoperirea existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, inclusiv unele situaţii în care se invocă autoritate de lucru judecat) şi se pot formula apărările părţilor interesate, rămânând ca, în virtutea rolului său activ de aflare a adevărului şi de stabilire a legalităţii, instanţa de judecată să aplice prevederile legale speţei deduse judecăţii. 43. În acest context, Curtea reţine că, astfel cum a statuat în jurisprudenţa sa constantă, spre exemplu, prin Decizia nr. 251 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 10 aprilie 2006, în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21. Aşadar, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei conferite prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - material sau procesual - chiar privind utilizarea căilor de atac prevăzute de art. 129 din Constituţie şi cuprinse în Legea nr. 85/2006, inclusiv prin instituirea unor termene, nu trebuie să conducă la o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar la o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură. Totodată, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004). 44. De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie consacră dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili normele de procedură. Prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2006 sunt norme de procedură, fiind tocmai o aplicare a prevederilor constituţionale care sunt transpuse la nivel infraconstituţional, având în vedere specificul procedurii insolvenţei, care este o procedură specială, şi în consecinţă sa impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, respectiv crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă (a se vedea Decizia nr. 182 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000, sau Decizia nr. 169 din 19 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 10 aprilie 2013), cadru legislativ special în care se înscriu şi dispoziţiile criticate. 45. Ca atare, faţă de cele prezentate, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate, în raport cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale cu privire la accesul liber la justiţie, la garantarea dreptului la apărare, la garantarea şi limitele dreptului de proprietate, precum şi la căile de atac, prin prisma art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie, este neîntemeiată. 46. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a acestora, întrucât prin prevederile criticate nu sunt afectate valorile supreme ale statului român, dispoziţii potrivit cărora „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.“ Dimpotrivă, prin măsurile impuse de prevederile criticate se asigură anumite garanţii ale statului de drept - accesul liber la justiţie, inclusiv prin căile de atac, dreptul la apărare, garantarea dreptului de proprietate etc. 47. Cu privire la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare, previzibile şi accesibile, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De asemenea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse de Constituţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea în acest sens Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragraful 17). În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Curtea a reţinut că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art. 78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat (a se vedea în acest sens Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, precitată, paragrafele 26 şi 27). 48. Ca atare, raportând prevederile criticate la considerentele de principiu mai sus enunţate, Curtea constată acestea sunt în deplin acord cu principiul legalităţii înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie şi al cărui conţinut şi înţeles a fost desluşit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 49. În ceea ce priveşte invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 din Constituţie, Curtea constată, pe de o parte, că autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu motivează în ce constă pretinsa încălcare a acestora şi, pe de altă parte, că acestea nici nu au incidenţă în cauză, deoarece prevederile criticate reglementează măsuri cu privire la derularea procedurii insolvenţei şi nu statuează cu privire la aspecte ce ţin de accesul liber al persoanei la o activitate economică sau cu privire la libera iniţiativă. 50. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 53 din Constituţie, precum şi cele ale şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au relevanţă în cauză, având în vedere faptul că nu s-a constatat restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale. 51. Referitor la celelalte precizări ale autorilor excepţiei de neconstituţionalitate menţionate în susţinerea excepţiei, Curtea observă că acestea sunt chestiuni ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, în concret, la speţele deduse judecăţii, fiind de competenţa instanţelor de judecată, şi nu intră în sfera contenciosului constituţional. De altfel, potrivit jurisprudenţei sale constante, spre exemplu Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Curtea a reţinut că interpretarea şi aplicarea normelor legale la speţa dedusă judecăţii este atributul instanţelor de judecată şi nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“, iar nu cu privire la modul de aplicare a legii. 52. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Fotbal Club U Craiova - S.A. din Craiova, prin consilier juridic Moise Mircea, în Dosarul nr. 9.319/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi de F.C.U. Craiova - S.A. din Craiova, prin administrator special Moise Mircea, şi de alţii în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a23 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. f), precum şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
