Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, obiecţie formulată de 90 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi un deputat neafiliat. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.130 din 30 octombrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.681A/2018. La sesizare a fost anexată Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii sesizării susţin că, atât prin modul în care a fost adoptată, cât şi prin conţinutul normativ, legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16, ale art. 26, ale art. 40 alin. (1) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie. 4. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii sesizării susţin, în esenţă, că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitoare la procedura de vot asupra legilor, ca urmare a repetării votului deschis electronic, deoarece legea nu a întrunit majoritatea absolută din numărul deputaţilor, necesară din punct de vedere constituţional pentru adoptarea unei legi organice, nefiind astfel respectat principiul securităţii juridice derivat din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României. Astfel, statul de drept are ca fundament respectarea legii în accepţiunea sa cea mai largă, incluzând în această categorie şi normele infraconstituţionale, cum sunt regulamentele de organizare şi funcţionare ale celor două Camere parlamentare. 5. Autorii susţin că, în cadrul şedinţei de vot final a Camerei Deputaţilor din data de 24 octombrie 2018 când, exprimându-şi voinţa asupra Proiectului de lege pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Pl-x nr. 483/2018), care face parte din categoria legilor organice, Camera Deputaţilor a aplicat neregulamentar procedura şi nu a adoptat actul normativ, acesta neîntrunind numărul necesar de voturi pentru o lege organică (au fost înregistrate 163 de voturi pentru adoptarea actului normativ, necesarul fiind de 165 voturi pentru îndeplinirea majorităţii calificate necesare adoptării unei legi organice). 6. Contestaţia liderului Grupului Parlamentar al Partidului Social Democrat, domnul deputat Vasile Suciu, privind faptul că doi deputaţi, membri ai Grupului Parlamentar al Partidului Social Democrat, şi-ar fi exprimat votul, însă acesta nu a fost înregistrat de sistemul de vot electronic, ar fi trebuit să îl determine pe preşedintele de şedinţă să aplice o altă procedură (modalitate) de vot, conform dispoziţiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Însă, contrar dispoziţiilor regulamentare, preşedintele de şedinţă a reluat votul asupra Proiectului de lege pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin aceeaşi procedură (modalitate) de vot deschis electronic, legea întrunind, după reluarea procedurii, 170 de voturi pentru adoptarea sa, fiind înregistrate, la ora 12,47, şi voturile celor doi deputaţi despre care liderul Grupului Parlamentar al Partidului Social Democrat afirmase că, în cazul primului vot, exprimat la ora 12,33 (conform înregistrării video a şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor), nu fuseseră înregistrate. 7. Autorii sesizării susţin că sistemul electronic de vot a funcţionat atât în cazul primului vot asupra proiectului de lege, exprimat la ora 12,33, cât şi în cazul celui de-al doilea vot, exprimat la ora 12,47, singura diferenţă constând în faptul că în cazul votului exprimat la ora 12,33 cei doi deputaţi (dl deputat Alexandru Rotaru şi dl deputat Marcel Ciolacu) nu şi-au exprimat votul prin apăsarea uneia dintre tastele aparatului de vot („prezent“, „pentru“, „contra“ sau „abţinere“). 8. Autorii sesizării apreciază că nerespectarea dispoziţiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaţilor determină încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece reluarea votului în mod arbitrar, fără existenţa unei situaţii excepţionale, prin aceeaşi procedură (modalitate) de vot, anulează voinţa exprimată prin vot a membrilor Camerei Deputaţilor, transformând excepţia în regulă, ceea ce afectează, evident, principiul securităţii juridice a sistemului legislativ, întrucât normele juridice trebuie aplicate conform scopului pentru care au fost adoptate, cu atât mai mult cu cât în discuţie sunt norme referitoare la adoptarea unui act normativ. Ca atare, autorii sesizării consideră că Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative este neconstituţională în ansamblul său. 9. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 alin. (2) pct. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. i) din legea criticată sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art. 288 din TFUE (Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), referitor la scopul urmărit prin adoptarea Directivei 2015/849, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţia României. 10. În acest sens, autorii apreciază că, în cadrul procedurii legislative interne de transpunere a Directivei 2015/849, legiuitorul naţional a ignorat faptul că directiva instituie un cadru legal mai favorabil asociaţiilor şi fundaţiilor, faţă de dispoziţiile legale în vigoare, în dreptul naţional, la data transpunerii. Scopul urmărit de legiuitorul european (Consiliul şi Parlamentul Uniunii Europene) a fost acela de a institui obligaţia de raportare a tranzacţiilor suspecte de spălare a banilor, cât şi raportarea beneficiarilor reali ai operaţiunilor supuse normelor de combatere a spălării banilor numai de către persoanele juridice neguvernamentale, fără scop patrimonial, care se constituie în legătură directă cu instituţia fiduciei [art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. b) şi lit. c) şi art. 3 pct. 6 din Directivă]. În acest sens, autorii arată modul în care prevederile directivei au fost transpuse în legislaţia unor state europene, respectiv în Franţa, Suedia, Austria, Croaţia, Danemarca, Germania, Finlanda, Ungaria, Polonia. 11. Autorii arată că, în dreptul pozitiv al României, instituţia fiduciei este reglementată stricto sensu în Codul civil, titlul IV (art. 773-791) din cartea a III-a şi, din analiza acestei materii, în ţara noastră nu este posibilă constituirea unei persoane juridice neguvernamentale, fără scop patrimonial, care să realizeze scopul fiduciei, ci doar încheierea unui contract de fiducie, în condiţiile specificate de normele civile precitate. Ca atare, soluţia aleasă de către Parlament este excesivă şi în contradicţie cu Directiva 2015/849, din perspectiva art. 1 alin. (5), fiind suficientă reglementarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) lit. b) din legea criticată. 12. Autorii sesizării susţin, în esenţă, că art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i) şi art. 53 pct. 17 din legea criticată încalcă prevederile art. 26 din Constituţie, respectiv art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că, întrucât Constituţia nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, aceasta a fost clarificată pe cale jurisprudenţială de către Curtea Constituţională, în principal, prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, sunt menţionate considerentele Deciziei nr. 239 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2005, ale Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din data de 7 aprilie 2014, şi ale Deciziei nr. 1.429 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 7 ianuarie 2011. De asemenea, este menţionată Hotărârea din 4 decembrie 2008, pronunţată în Cauza S şi Marper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 66-67. 13. Autorii sesizării susţin că asociaţiile şi fundaţiile nu fac obiectul directivei (UE) 2015/849, neregăsindu-se printre „entităţile obligate“, enumerate limitativ la art. 2 din actul normativ european, iar includerea în definiţia „beneficiarului real“ a „persoanelor fizice sau, în cazul în care acestea nu au fost identificate, categoria de persoane fizice în al căror interes principal asociaţia sau fundaţia a fost înfiinţată sau funcţionează“, prin dispoziţiile de lege criticate, excedează textului Directivei şi introduce în sarcina asociaţiilor şi fundaţiilor obligaţia de a raporta inclusiv beneficiarul final al activităţii desfăşurate, precum persoanele fizice care beneficiază de asistenţă, consiliere, ajutor, activităţi sociomedicale, educaţionale sau culturale, inclusiv copii, vârstnici, persoane cu dizabilităţi etc. De asemenea, prin includerea asociaţiilor şi fundaţiilor în rândul „entităţilor raportoare“, acestea vor fi supuse aceloraşi obligaţii de raportare precum instituţiile de credit, instituţiile financiare, furnizorii de servicii de jocuri de noroc etc. 14. Autorii arată că, în privinţa conţinutului obligaţiilor de raportare ale organizaţiilor nonguvernamentale, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) şi Oficiul OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) au reţinut în Opinia comună nr. 914/2017 referitoare la proiectul de lege pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii aspectele, aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă, potrivit cărora „întregul proces de raportare trebuie să asigure respectarea drepturilor membrilor, fondatorilor, donatorilor, beneficiarilor şi personalului, precum şi a dreptului asociaţiilor de a proteja datele confidenţiale legitime în afaceri. Obligaţiile de raportare trebuie să fie temperate prin alte obligaţii, raportate la dreptul la securitate al beneficiarilor, precum şi la respectarea dreptului acestora la viaţă privată şi păstrarea datelor confidenţiale; orice ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private şi confidenţialităţii trebuie să fie în corespundere cu principiile necesităţii şi proporţionalităţii.“ 15. Ca atare, autorii consideră că modalitatea prin care datele cu caracter personal trebuie colectate de către asociaţii şi fundaţii, precum şi modalitatea în care autorităţile statului vor prelucra aceste date nu sunt reglementate de lege generându-se astfel încălcarea art. 26 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, se menţionează Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018. Astfel, susţin, în esenţă, că legea criticată nu stabileşte, în mod clar şi previzibil, modalitatea protejării datelor cu caracter personal, modalitatea prin care asociaţiile şi fundaţiile trebuie să declare beneficiarul real şi ce informaţii trebuie acestea să furnizeze despre persoanele pe care le ajută pentru a fi în legalitate în relaţia cu autorităţile statului. În acelaşi sens, nu există garanţii suficiente dispuse prin legea pentru combaterea şi prevenirea spălării banilor şi finanţării terorismului în ceea ce priveşte modalitatea de stocare şi păstrare a acestor informaţii, fapt ce intră în contradicţie cu Regulamentul UE 679/2016 din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor). Art. 9 din regulamentul menţionat precizează că: „se interzice prelucrarea de date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenenţa la sindicate şi prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viaţa sexuală sau orientarea sexuală ale unei persoane fizice.“ 16. De asemenea, autorii sesizării apreciază că art. 4 alin. (2) pct. 4 din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative încalcă dispoziţiile art. 8 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016, deoarece sunt incluse pentru prelucrare datele cu caracter personal ale copiilor, deşi există o obligaţie legală de excludere, prevăzută de articolul menţionat. Astfel, în preambul, paragraful 38, se arată că „aceştia - copiii au nevoie de o protecţie specifică a datelor lor cu caracter personal, întrucât pot fi mai puţin conştienţi de riscurile, consecinţele, garanţiile în cauză şi drepturile lor în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal“. 17. În conformitate cu dispoziţiile art. 288 alin. (2) din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene, regulamentele sunt acte legislative direct aplicabile în dreptul naţional, de la data intrării în vigoare. Regulamentul Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016 a intrat în vigoare la data de 25 mai 2018; pe cale de consecinţă, legiuitorul avea obligaţia, la data adoptării legii criticate, să prevadă în mod expres exceptarea prelucrării datelor cu caracter personal ale copiilor, în special a datelor medicale ale acestora, care fac obiectul serviciilor informaţionale aplicate direct acestei categorii de persoane vulnerabile. 18. Autorii consideră că art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (2) pct. 4 şi art. 18 din legea criticată au caracter imperativ, fiind de strictă interpretare, consecinţa fiind aplicarea acestora în privinţa tuturor persoanelor fizice, fără a fi exceptată de la prelucrare sau de la comunicarea publică acea categorie ocrotită, sub aspectul drepturilor fundamentale, de dispoziţiile art. 8 din Regulamentul nr. 679 din 27 aprilie 2016. 19. În continuare, autorii sesizării susţin, în esenţă, că art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i), art. 53 pct. 17 şi art. 53 pct. 21 din legea criticată sunt adoptate cu încălcarea art. 40 alin. (1) din Constituţie, întrucât includerea asociaţiilor şi fundaţiilor în sfera de aplicare a Legii pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative [art. 5 alin. (1) lit. i)] nu s-a bazat pe o analiză concretă a riscurilor, care să indice implicarea segmentului societăţii civile în activităţi de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului. În acest sens, menţionează Opinia comună nr. 914/ 2017, a Comisiei de la Veneţia şi ODIHR, în care s-a reţinut că „Statele trebuie să se abţină de la impunerea unor cerinţe administrative care ar avea ca rezultat împovărarea ONG-urilor şi trebuie întotdeauna să limiteze ingerinţele în dreptul la liberă asociere, respectând criteriile necesităţii şi proporţionalităţii“, iar „sancţiunile trebuie să fie proporţionale cu gravitatea încălcării comise, şi la dizolvarea unei asociaţii se va recurge doar ca măsură de ultimă instanţă în caz de încălcări extrem de grave ale obligaţiilor prevăzute în legislaţie. Restricţionările aplicate nu trebuie niciodată să rezulte în desfiinţarea dreptului la asociere şi nici să afecteze însăşi esenţa acestui drept“. De asemenea se menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de asociere, respectiv Cauza Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei şi Cauza Refah Partisi (the Welfare Party) şi alţii împotriva Turciei, 2003. 20. Autorii consideră că asimilarea asociaţiilor şi fundaţiilor unor entităţi precum instituţiile de credit, instituţiile financiare, furnizorii de servicii de jocuri de noroc etc. duce la impunerea unor cerinţe administrative disproporţionate. Spre exemplu, conform raportului anual 2017 al organizaţiei Salvaţi Copiii, un singur program „Şcoală după Şcoală, A Doua Şansă şi Grădiniţe estivale“, prin care aceasta a dezvoltat programe de educaţie şi training privind drepturile copilului, a avut ca beneficiari reali 195.208 de copii. Nu există o „nevoie socială imperioasă“ şi rezonabilă prin care organizaţia Salvaţi Copiii, după adoptarea legii în cauză, să declare ca beneficiari reali 195.208 de copii şi nici suportul material şi logistic nu va permite acest lucru. 21. Cerinţele administrative disproporţionate sunt generate, în principal, de necesitatea alinierii la obligaţiile de raportare cuprinse în capitolul III din lege, precum şi la măsurile de cunoaştere a clientelei cuprinse la capitolul IV din lege, aplicabile indiferent de dimensiunea organizaţiilor sau de activitatea desfăşurată. În plus, sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a obligaţiei de raportare sunt vădit disproporţionate, nerespectând standardele internaţionale în materie. 22. Autorii sesizării apreciază că dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) şi ale art. 5 alin. (1) lit. i) din legea criticată contravin prevederilor art. 16 din Constituţie. Astfel, menţionând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul egalităţii, autorii susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. i) din lege consacră un privilegiu organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, care sunt exceptate de la aplicarea legii. Reglementarea unui cadru normativ mai favorabil, prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) şi ale art. 5 alin. (1) lit. i) din legea criticată, pentru cetăţenii români care sunt membri ai organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale, cu privire la obligaţia de a raporta tranzacţiile suspecte de spălare de bani sau cu privire la beneficiarul real al tranzacţiilor efectuate de organizaţiile ale căror membri sunt aceştia, constituie un tratament legal discriminatoriu în raport cu cetăţenii români care nu sunt membri ai acestor organizaţii, însă au calitatea de membri ai unor asociaţii sau fundaţii constituite pentru realizarea altui scop (social, educativ, artistic, sportiv etc.) decât cel de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale unei minorităţi naţionale. Nu există niciun argument juridic pentru care se instituie o excepţie de la regula raportării unei tranzacţii suspecte sau comunicării beneficiarului real, din perspectiva obiectului de reglementare al legii criticate, respectiv protejarea valorilor sociale de natură financiară faţă de acţiunea ilicită constând în spălarea banilor pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Instituirea unui cadru legal, în conformitate cu dispoziţiile directivei, trebuie să vizeze toate structurile juridice cu scop nepatrimonial, fără privilegii şi fără discriminări. 23. Or, în cauza de faţă, nu există un principiu obiectiv pentru care organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, ar fi exceptate de la declararea beneficiarilor reali, în timp ce asociaţiilor din domeniul social, precum Salvaţi Copiii, Salvamont etc. sau unor asociaţii ale aceloraşi minorităţi care nu sunt însă membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale le-ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, să declare toate persoanele care beneficiază de serviciile lor. 24. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) şi cele ale art. 5 alin. (1) lit. i) din legea criticată contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind adoptate cu încălcarea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, apreciază, în esenţă, că art. 4 alin. (2) lit. c) din lege este neclar raportat la persoanele juridice care fac obiectul excepţiei de la regula raportării beneficiarului real al tranzacţiilor efectuate de acestea, în sensul în care nu se poate distinge dacă sunt incluse în norma de exceptare numai asociaţiile şi fundaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, sau şi alte forme de organizare ale structurilor juridice nepatrimoniale, cum ar fi federaţiile, membre ale aceluiaşi Consiliu al Minorităţilor Naţionale. 25. Cu privire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. i) din lege, autorii consideră că acestea sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, întrucât, prin interpretare, se deduce că nicio asociaţie sau fundaţie nu are calitatea de entitate raportoare şi prin urmare nu este supusă obligaţiei de raportare, textul de lege fiind impredictibil. În această situaţie legiuitorul ar fi trebuit să procedeze la eliminarea textului art. 5 alin. (1) lit. i) în forma adoptată de Senatul României. 26. De asemenea, autorii susţin că dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) şi cele ale art. 5 alin. (1) lit. i) din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, prin raportare la art. 63 din acelaşi act normativ, deoarece organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sunt obligate, în temeiul art. 63 din lege, să desfăşoare activităţile de entitate raportoare, sub sancţiunea dizolvării, ceea ce face inutilă excepţia prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. i). 27. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 28. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2/10.532 din 21 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.672 din 21 noiembrie 2018, în sensul că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 29. Astfel, în ceea ce priveşte critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitoare la procedura de vot, se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că nu este de competenţa sa extinderea controlului şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală, sens în care se menţionează Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009. 30. Referitor la situaţia în care o lege ar fi fost adoptată cu încălcarea unor prevederi ale regulamentelor parlamentare se arată că, prin Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că, deşi legea a fost adoptată după o procedură de repetare a votului final, nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ. 31. De asemenea se arată că, prin Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 123 şi 127 din regulament prevăd, pe de o parte, posibilitatea schimbării procedurii de vot, respectiv alternativele aferente modalităţilor de exprimare a votului deschis, şi, pe de altă parte, calea de soluţionare a incidentelor sau erorilor ce pot apărea în cursul procedurilor de vot cu privire la dificultatea sau imposibilitatea utilizării mijloacelor electronice de vot, respectiv posibilitatea reluării votului viciat. 32. Se susţine că procedura reluării votului final asupra unor proiecte de lege, prin altă modalitate decât cea electronică, potrivit deciziei plenului Camerei Deputaţilor, constituie o manifestare a principiului autonomiei regulamentare a celor două Camere ale Parlamentului, prevăzut de art. 64 din Constituţie. 33. În virtutea principiului autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor acestuia sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale. 34. Ca atare, în temeiul autonomiei regulamentare, nimic nu opreşte ca, în cadrul şedinţei în plen, să se invoce neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de normele regulamentare care permit reluarea votului final pe un proiect de lege (aşa cum s-a întâmplat şi în speţa de faţă), iar Camera, în temeiul plenitudinii sale decizionale cu privire la aceste aspecte, să hotărască în mod corespunzător. 35. Referitor la critica potrivit căreia art. 4 alin. (2) pct. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. i) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie se susţine că, pentru a asigura condiţii de concurenţă echitabile între diferitele tipuri de forme juridice (fiducii, societăţi, fundaţii sau alte structuri similare), acestea trebuie să aibă obligaţia de a obţine, de a deţine şi de a furniza informaţii privind beneficiarul real, luând măsuri de precauţie privind clientela, precum şi de a comunica aceste informaţii unui registru central sau unei baze de date centrale şi, totodată, de a divulga entităţilor obligate statutul pe care îl au. Astfel, potrivit capitolului I - Dispoziţii generale - art. 5 din Directiva 2015/849 statele membre pot adopta sau menţine în vigoare dispoziţii mai stricte în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a preveni spălarea banilor şi finanţarea terorismului, în limitele dreptului Uniunii. Totodată, tot potrivit capitolului I - Dispoziţii generale - prevederile art. 7 alin. (1) teza I dispun că fiecare stat membru ia măsurile corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, înţelegerea şi atenuarea riscurilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului la care se expune […]. Aşadar, în acest sens nu se poate considera că a fost încălcat scopul urmărit de legiuitorul european. Totodată, se menţionează Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, şi Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011. 36. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i) şi art. 53 pct. 17 din legea supusă controlului de constituţionalitate contravin prevederilor art. 26 din Constituţie, se arată că, în conformitate cu paragraful 12 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului, este necesar să se „identifice orice persoană fizică ce îşi exercită dreptul de proprietate sau de control asupra unei entităţi juridice“. Identificarea şi verificarea beneficiarilor reali trebuie extinse la entităţile juridice care deţin alte entităţi juridice, iar entităţile obligate trebuie să identifice persoana fizică (persoanele fizice) care exercită în ultimă instanţă, prin dreptul său (lor) de proprietate sau prin alte mijloace, controlul asupra entităţii juridice care este client. Deţinerea unor informaţii corecte şi actualizate privind beneficiarul real este un factor-cheie în depistarea infractorilor care, altfel, şi-ar putea ascunde identitatea în spatele unei structuri juridice. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „un sistem în care raportarea se face în primul rând către un organism de autoreglementare constituie o garanţie importantă pentru a menţine protecţia drepturilor fundamentale în ceea ce priveşte obligaţiile de raportare“ şi o garanţie adecvată pentru a împiedica diseminarea nepermisă a datelor cu caracter personal. 37. Cu privire la critica adusă art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i), art. 53 pct. 17 şi art. 53 pct. 21 din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile art. 40 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie, se susţine că prin implementarea normelor legale ale Uniunii Europene (inclusiv obligaţia de raportare în sarcina asociaţiilor) nu se poate considera o încălcare a dreptului la asociere prin „împovărarea ONG-urilor“. Măsura legislativă, destinată să compenseze dezavantajele sociale cărora le sunt supuse asociaţiile şi fundaţiile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, este în acord cu prevederile constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Ca atare, în contextul actual, legiuitorul a apreciat că impunerea unui tratament juridic uniform nu este adaptată încă realităţilor sociale din România, astfel că ar echivala cu o aplicare rigidă a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor între categorii de persoane care nu se află în situaţii identice şi, prin urmare, cu o încălcare a spiritului acestui principiu constituţional. 38. Referitor la critica adusă cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (5) din Constituţie, se susţine că din coroborarea acestor dispoziţii reiese fără echivoc că au obligaţia completării documentelor, conform cerinţelor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile, cu excepţia celor aparţinând organizaţiilor cetăţenilor minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, precum şi toate federaţiile şi orice alte persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, altele decât cele menţionate în mod expres, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. 39. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere. 40. La dosarul cauzei a fost depus un memoriu amicus curiae din partea Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, prin care se susţine neconstituţionalitatea Legii pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. De asemenea se arată că memoriul amicus curiae este susţinut şi de Organizaţia Salvaţi Copiii, de Federaţia organizaţiilor neguvernamentale pentru servicii sociale, de Reţeaua DIZABNET, de Expert Forum, de Fundaţia Centrul de resurse pentru participare publică şi de organizaţia Accept. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, actele depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 41. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, trebuie realizată sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27). 42. În privinţa dreptului de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului a priori, Curtea observă că sesizarea a fost formulată de către titularii dreptului de sezină prevăzuţi expres de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, şi anume un număr de 90 de deputaţi, aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi un deputat neafiliat. 43. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională, la data de 30 octombrie 2018. Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, la data de 24 octombrie 2018, a fost depusă la secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale, la data de 29 octombrie 2018 şi a fost trimisă Preşedintelui României, pentru promulgare, la data de 31 octombrie 2018. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile.“ Curtea constată, aşadar, că obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018. 44. În ceea ce priveşte obiectul sesizării de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate vizează o lege adoptată de Parlament şi trimisă spre promulgare, care nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, şi deci nu este în vigoare. 45. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate, obiect al sesizării de neconstituţionalitate. 46. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile Legii pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, lege adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 24 octombrie 2018. 47. Curtea, analizând susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, reţine că se invocă atât motive de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi motive de neconstituţionalitate intrinsecă, referitoare, în mod punctual, la dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i), art. 18, art. 53 pct. 17 (referitor la introducerea art. 34^4 şi art. 34^5 în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii), şi pct. 21 (referitor la modificarea art. 56 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii), precum şi art. 63 din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, având următorul cuprins: - Art. 4 alin. (2): " Noţiunea de beneficiar real include cel puţin: [...] c) în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor, cu excepţia organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale: 1. membrii în consiliul director pentru asociaţii; 2. fondatorii şi membrii în consiliul director pentru fundaţii; 3. persoanele cu funcţii executive împuternicite de consiliul director al asociaţiei sau fundaţiei, în temeiul art. 26 şi, respectiv, art. 29 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare; 4. persoanele fizice sau, în cazul în care acestea nu au fost identificate, categoria de persoane fizice în al căror interes principal asociaţia sau fundaţia a fost înfiinţată sau funcţionează; 5. oricare altă persoană fizică ce exercită controlul în ultimă instanţă, prin orice mijloace, asupra asociaţiei sau fundaţiei;“;" – Art. 5 alin. (1): „Intră sub incidenţa prezentei legi următoarele entităţi raportoare: [...] i) fundaţiile şi asociaţiile, cu excepţia organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, federaţiile, precum şi orice alte persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial;“; – Art. 18: "(1) În înţelesul prezentei secţiuni prin terţe părţi se înţeleg entităţile raportoare prevăzute la art. 5, precum şi alte instituţii sau persoane situate într-un stat membru sau într-o ţară terţă care: a) aplică măsuri de cunoaştere a clientelei şi cerinţe de păstrare a documentelor care sunt similare cu cele prevăzute în prezenta lege; şi b) sunt supravegheate referitor la aplicarea acestora într-un mod similar cu cel prevăzut în prezenta lege.(2) Entităţile raportoare nu pot utiliza terţe părţi situate în state terţe cu grad înalt de risc.(3) Autorităţile şi organismele prevăzute la art. 26 alin. (1) pot stabili prin reglementări sectoriale şi alte categorii de entităţi care nu pot fi utilizate ca terţe părţi de către entităţile pe care le supraveghează.(4) Entităţile raportoare pot utiliza, în scopul aplicării măsurilor standard de cunoaştere a clientelei prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c), informaţiile referitoare la client obţinute de la terţe părţi, chiar dacă respectivele informaţii se obţin pe baza unor documente a căror formă diferă de cea folosită la nivel intern.(5) În situaţia prevăzută la alin. (4), responsabilitatea pentru îndeplinirea tuturor cerinţelor privind cunoaşterea clientelei aparţine persoanelor care utilizează informaţiile obţinute de la terţa parte.(6) Entităţile raportoare care utilizează terţe părţi se asigură că obţin de la acestea, de îndată: a) toate informaţiile necesare potrivit procedurilor proprii pentru aplicarea măsurilor de cunoaştere a clientelei prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c); b) la cerere, copii ale documentelor pe baza cărora terţa parte a aplicat măsurile de cunoaştere a clientelei prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c).(7) Autorităţile şi organismele prevăzute la art. 26 alin. (1) pot considera că o entitate raportoare, care aplică procedurile stabilite potrivit prevederilor art. 24 alin. (7) la nivelul grupului din care face parte, respectă cerinţele prevăzute la alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) dacă sunt îndeplinite toate condiţiile următoare: a) entitatea obligată se bazează pe informaţiile furnizate de către o terţă parte care face parte din acelaşi grup; b) grupul aplică măsuri de cunoaştere a clientelei, cerinţe de păstrarea evidenţelor şi programe de combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului similare cu cele prevăzute în prezenta lege; c) conformarea la cerinţele prevăzute la lit. b) este supravegheată la nivel de grup de către autoritatea competentă din statul membru de origine sau dintr-un stat terţ.(8) Entităţile raportoare pot aplica, prin intermediul entităţilor către care s-au externalizat activităţi, măsuri de cunoaştere a clientelei ce decurg din activităţile externalizate, numai dacă le impun contractual conformarea la obligaţiile legale în materie de prevenire şi combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului şi stabilesc mecanismele prin care se asigură de conformare. În aceste cazuri, entităţile raportoare rămân responsabile pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin potrivit prezentei legi şi în cazurile în care nu aplică în mod direct măsuri de cunoaştere a clientelei.“;" – Art. 53: „Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: "17. După articolul 34^3 se introduc două noi alineate, articolele 34^4 şi 34^5, cu următorul cuprins: "ART. 34^4 (1) Anual sau ori de câte ori intervine o modificare privind datele de identificare a beneficiarului real, asociaţia sau fundaţia are obligaţia de a comunica Ministerului Justiţiei datele de identificare ale beneficiarului real, în vederea înregistrării actualizării evidenţei privind beneficiarii reali ai asociaţiilor şi fundaţiilor. (2) În acest scop, consiliul director al asociaţiei sau fundaţiei împuterniceşte o persoană fizică pentru a comunica, printr-o declaraţie pe propria răspundere, încheiată în formă autentică, datele de identificare ale beneficiarului real. (3) Declaraţia anuală prevăzută la alin. (1) se comunică Ministerului Justiţiei până la data de 15 ianuarie. (4) Dacă intervine o modificare privind datele de identificare a beneficiarului real, declaraţia prevăzută la alin. (1) se depune în 30 de zile de la data la care aceasta a intervenit. ART. 34^5(1) Nerespectarea de către o asociaţie sau fundaţie a obligaţiei prevăzute de art. 34^4 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 2.500 lei.(2) Constatarea contravenţiei prevăzute la alin. (1) se face de către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor prin agenţi constatatori proprii.(3) Contravenientul are obligaţia ca în termen de 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei prevăzută la alin. (1) să comunice datele de identificare ale beneficiarului real.(4) În procesul-verbal de constatare a contravenţiei se înscrie o menţiune privind obligaţia prevăzută de alin. (3).(5) Procesul-verbal se comunică contravenientei, precum şi Ministerului Justiţiei în vederea înregistrării în evidenţa privind beneficiarii reali ai asociaţiilor şi fundaţiilor.(6) Necomunicarea de către o asociaţie sau fundaţie a datelor de identificare ale beneficiarului real, în vederea înregistrării actualizării evidenţei privind beneficiarii reali ai asociaţiilor şi fundaţiilor, dacă aceasta a fost anterior sancţionată pentru nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 34^4, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 5.000 lei.(7) Contravenientul sancţionat potrivit alin. (6) are obligaţia ca în termen de 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute la alin. (6) să comunice datele de identificare ale beneficiarului real.(8) În procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute la alin. (6) se înscrie o menţiune privind obligaţia prevăzută de alin. (7), precum şi sancţiunea aplicabilă în cazul necomunicării datelor de identificare ale beneficiarului real, în termen de 30 de zile de la momentul comunicării acestuia, respectiv dizolvarea asociaţiei sau fundaţiei potrivit art. 56 alin. (1^1) sau, după caz, art. 59. Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător.(9) Contravenţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă le sunt aplicabile prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.“ [...]"21. La articolul 56, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1^1), cu următorul cuprins: "(1^1) În cazul necomunicării datelor de identificare ale beneficiarului real în termenul prevăzut de art. 34^5 alin. (7), asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea Ministerului Public sau a Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.“;"" – Art. 63: „În termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, asociaţiile şi fundaţiile au obligaţia completării documentelor conform cerinţelor prevăzute la art. 6, 7, art. 16 şi 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, prevederile art. 7 aplicându-se în mod corespunzător. La expirarea termenului, asociaţiile şi fundaţiile care nu s-au conformat obligaţiei se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea Ministerului Public sau a oricărei alte persoane interesate în condiţiile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege.“ 48. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, precum şi ale art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea invocă art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 8 din Regulamentul (UE) 679/2016 din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE. 49. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, referitor la procesul legislativ, Curtea reţine că proiectul de Lege pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu caracter organic, aflat în procedură de urgenţă, a fost iniţiat de Guvern şi înregistrat la data de 25 iunie 2018 la Senat (L390/2018), pentru dezbatere, având avizul favorabil al Consiliului Legislativ, cu observaţii şi propuneri. 50. După primirea Raportului comun de admitere cu amendamente de la comisiile sesizate în fond, respectiv Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în şedinţa plenului Senatului din data de 24 septembrie 2018, proiectul de lege a fost adoptat (79 de voturi pentru, 10 voturi împotrivă şi 13 abţineri). 51. Proiectul de lege a fost transmis Camerei Deputaţilor şi înregistrat la data de 26 septembrie 2018 la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, comisii sesizate spre dezbatere în fond, în procedură de urgenţă, cu Proiectul de Lege pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, au hotărât, cu majoritate de voturi, să supună plenului Camerei Deputaţilor adoptarea proiectului de lege. Astfel, proiectul de lege a fost dezbătut în plenul Camerei Deputaţilor în şedinţa din 22 octombrie 2018, potrivit stenogramei Şedinţei Camerei Deputaţilor din 22 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 152 din 31 octombrie 2018, şi adoptat la data de 24 octombrie 2018, cu 170 voturi pentru, 70 voturi împotrivă şi o abţinere, potrivit stenogramei Şedinţei Camerei Deputaţilor din 24 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 155 din 2 noiembrie 2018. 52. La data de 30 octombrie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, sesizare formulată de 90 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi un deputat neafiliat. 53. Referitor la modificările legislative preconizate prin legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că obiectul de reglementare al acesteia îl reprezintă instituirea sistemului naţional de prevenire şi combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului, urmând a fi abrogată actuala reglementare în domeniu, respectiv Legea nr. 656/2002. Legea transpune Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 5 iunie 2015, cu termen-limită de implementare 26 iunie 2017. 54. Curtea observă că actuala reglementare în domeniu, respectiv Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit art. 1, instituie măsuri de prevenire şi combatere a spălării banilor, precum şi unele măsuri privind prevenirea şi combaterea finanţării actelor de terorism. Art. 4 din lege defineşte noţiunea de beneficiar real, care include orice persoană fizică ce deţine sau controlează în cele din urmă clientul şi/sau persoana fizică în numele ori în interesul căruia/căreia se realizează, direct sau indirect, o tranzacţie ori o operaţiune, şi stabileşte sfera de incidenţă a acestei noţiuni. De asemenea, art. 10 din lege enumeră persoanele fizice şi juridice care intră sub incidenţa reglementării, la lit. j) regăsindu-se asociaţiile şi fundaţiile. 55. Curtea reţine că Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevede şi modificarea şi completarea unor acte normative, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea societăţilor nr. 31/1991 şi Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, referitor la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări şi completări, prin Legea nr. 246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 25 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede stabilirea în mod expres a obligaţiei declarării beneficiarului real al unei asociaţii sau fundaţii la momentul formulării cererii de înscriere a acesteia în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie urmează să îşi aibă sediul. Având în vedere faptul că alin. (3) al art. 30 din Directiva 2015/849/UE impune statelor membre ca informaţiile păstrate în registrul beneficiarilor reali „să fie adecvate, corecte şi actualizate“, se prevede obligaţia de a se comunica Ministerului Justiţiei datele de identificare ale beneficiarului real, anual sau ori de câte ori intervine o modificare privind datele de identificare ale acestuia, precum şi a sancţiunilor aplicabile în caz de neconformare. De asemenea, legea conţine şi dispoziţii tranzitorii pentru a permite şi asociaţiilor şi fundaţiilor înregistrate anterior intrării în vigoare a acesteia să facă declaraţiile prevăzute de lege, iar în caz de neîndeplinire a obligaţiilor stabilite de lege, în final, se prevede dizolvarea asociaţiilor şi fundaţiilor. 56. În ceea ce priveşte modificarea Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede eliminarea posibilităţii societăţilor pe acţiuni de a emite acţiuni la purtător şi acordarea unui termen de 18 luni de efectuare a conversiei acţiunilor la purtător în acţiuni nominative în cazul societăţilor pe acţiuni deja înmatriculate în registrul comerţului. În acest scop, prin legea criticată se propune amendarea corelată a tuturor prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990 care fac referire la conceptul de acţiune la purtător şi se instituie sancţiunea dizolvării judiciare în cazul în care nu se realizează conversia acţiunilor la purtător aflate actualmente în circuitul economic. 57. Cu privire la modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede instituirea obligaţiei în sarcina Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor de a transmite lunar către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală rapoartele pentru tranzacţii cu sume în numerar, rapoartele privind transferurile externe în şi din conturi şi rapoartele privind activităţile de remitere de bani primite de la entităţile raportoare, care au obligaţia transmiterii informaţiilor respective către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. De asemenea, în vederea implementării Directivei 2016/2.258 a Consiliului din 6 decembrie 2016, se prevede accesul organului fiscal central la informaţii privind combaterea spălării banilor. 58. Analizând critica de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că autorii sesizării susţin, în esenţă, că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitoare la procedura de vot asupra legilor, ca urmare a repetării votului deschis electronic, deoarece legea nu a întrunit majoritatea absolută din numărul deputaţilor necesară din punct de vedere constituţional pentru adoptarea unei legi organice. Prin repetarea votului a fost încălcat principiul securităţii juridice derivat din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României. 59. Curtea reţine că, în cuprinsul stenogramei Şedinţei Camerei Deputaţilor din 24 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 155 din 2 noiembrie 2018, se menţionează că primul vot dat asupra proiectului de Lege pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care face parte din categoria legilor organice, nu a întrunit numărul necesar de voturi, şi anume 165 voturi pentru îndeplinirea majorităţii calificate necesare adoptării unei legi organice, fiind înregistrate 163 de voturi pentru, 115 voturi împotrivă şi 4 abţineri, iar doi deputaţi nu au votat; domnul deputat Vasile Suciu, liderul Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, a afirmat faptul că domnii deputaţi Alexandru Rotaru şi Marcel Ciolacu, prezenţi în sală, au votat, însă nu apar ca exprimându-şi votul. Prin urmare, potrivit regulamentului, liderul grupului parlamentar a contestat votul şi a cerut repetarea votului asupra proiectului de lege; domnul deputat Florin Iordache, preşedintele de şedinţă, a supus la vot solicitarea de reluare a votului şi, cu 163 de voturi pentru, s-a hotărât reluarea votului; proiectul de Lege pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost adoptat cu 170 de voturi pentru, 70 de voturi împotrivă şi o abţinere. 60. Curtea reţine ca fiind relevante în soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 123 alin. (4) şi cele ale art. 127 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 18 ianuarie 2016, cu următorul cuprins: - Art. 123: „(4) Votul prin mijloace electronice, prin ridicarea mâinii sau prin apel nominal are următoarele semnificaţii: «pentru», «contra» sau «abţinere». Dacă un lider de grup contestă corectitudinea numărării voturilor şi dacă plenul Camerei aprobă reluarea votului, preşedintele va realiza aceasta prin modalitatea de vot aprobată de Cameră. În cazul votului electronic, ecranul consolei afişează: «prezent» şi opţiunile: «pentru», «contra», «abţinere». Liderul grupului parlamentar verifică lista de vot şi sesizează preşedintele de şedinţă despre eventuale neconcordanţe.“; – Art. 127: „(1) Votul prin mijloace electronice se realizează prin introducerea cardului de vot în consolă la începutul şedinţei, urmată de apăsarea uneia dintre tastele «prezent», «pentru», «contra» sau «abţinere». Rezultatul votului electronic se afişează automat pe ecranul consolei şi pe ecranul central din sala de şedinţă. În cazul în care preşedintele de şedinţă, asistat de cei 2 secretari, constată existenţa unor disfuncţionalităţi, acesta solicită plenului repetarea votului prin altă procedură. Sesizarea unor astfel de disfuncţionalităţi poate fi realizată şi de un lider de grup.“ 61. În jurisprudenţa sa referitoare la acte de aplicare a regulamentului, Curtea Constituţională a statuat că, „în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2017, precitată, paragraful 34, Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, şi Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). 62. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. Mai mult, Curtea a arătat că nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 766 din 14 decembrie 2016, precitată, paragraful 34). 63. Aşadar, Curtea a statuat în mod constant că „nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, Decizia nr. 98 din 15 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 11 martie 2005, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, precitată, paragraful 18). Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face pe căi şi prin proceduri parlamentare (a se vedea Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, precitată, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, precitată, paragraful 19). 64. Analizând cuprinsul stenogramei şi dispoziţiile Regulamentului, Curtea constată că în cazul votului final asupra legii criticate, deşi s-a cerut reluarea votului, repetarea acestuia s-a făcut prin aceeaşi modalitate de vot, respectiv prin vot prin mijloace electronice. Însă, potrivit dispoziţiilor regulamentare, respectiv art. 123 alin. (4) şi art. 127 alin. (1), „[…] Dacă un lider de grup contestă corectitudinea numărării voturilor şi dacă plenul Camerei aprobă reluarea votului, preşedintele va realiza aceasta prin modalitatea de vot aprobată de Cameră. […] Liderul grupului parlamentar verifică lista de vot şi sesizează preşedintele de şedinţă despre eventuale neconcordanţe.“, iar „În cazul în care preşedintele de şedinţă, asistat de cei 2 secretari, constată existenţa unor disfuncţionalităţi, acesta solicită plenului repetarea votului prin altă procedură“. 65. Având în vedere toate acestea, Curtea constată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate critică, în realitate, un act de aplicare a dispoziţiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi anume faptul că reluarea votului s-a făcut în aceeaşi modalitate, respectiv cea a votului electronic, iar nu în altă modalitate. 66. Aşadar, ţinând cont de cele statuate în jurisprudenţa sa, referitoare la acte de aplicare a regulamentului, Curtea constată că pretinsa nerespectare a regulamentului nu reprezintă o problemă de neconstituţionalitate care să conducă la vicierea procedurii de vot şi care să determine neconstituţionalitatea legii adoptate. Din stenogramă rezultă că nu au existat obiecţii din partea grupurilor parlamentare privind modalitatea în care legea criticată s-a supus la vot, prin mijloace electronice. S-a supus la vot reluarea votului şi, după reluarea votului, potrivit stenogramei de şedinţă, proiectul de lege a fost adoptat, cu majoritatea calificată necesară adoptării unei legi organice, respectiv cu 170 de voturi pentru, 70 de voturi împotrivă şi o abţinere. 67. În consecinţă, critica privind neconstituţionalitatea extrinsecă a legii supuse controlului de constituţionalitate nu poate fi primită. 68. Analizând critica de neconstituţionalitate intrinsecă potrivit căreia dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) pct. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. i) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 288 din TFUE, referitor la scopul urmărit prin adoptarea Directivei nr. 2015/849, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că autorii sesizării susţin, în esenţă, că excedează cadrului Directivei includerea în legea supusă controlului de constituţionalitate atât a asociaţiilor şi fundaţiilor în rândul entităţilor raportoare, întrucât acestea nu fac obiectul de reglementare al actului european, cât şi includerea în definiţia „beneficiarului real“ a „persoanelor fizice sau, în cazul în care acestea nu au fost identificate, categoria de persoane fizice în al căror interes principal asociaţia sau fundaţia a fost înfiinţată sau funcţionează“, în ceea ce priveşte asociaţiile şi fundaţiile. 69. Faţă de această critică de neconstituţionalitate, referitor la interpretarea art. 148 din Constituţie, prin Decizia nr. 451 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 25 iulie 2018, Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din data de 26 aprilie 2018, Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.“ 70. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituţie, o reprezintă art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. b) şi c), precum şi art. 3 pct. 6 din Directiva 2015/849. Cu privire la prima condiţie necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că norma de drept european invocată întruneşte condiţiile de claritate şi precizie. Astfel, art. 2 alin. (1) pct. 3) şi c) din Directivă stabileşte fără echivoc că prevederile sale se aplică „următoarelor persoane fizice sau juridice, în exercitarea activităţilor lor profesionale: b) notari şi alte persoane care exercită profesii juridice liberale, atunci când participă, în numele şi pe seama clientului, la orice tranzacţie financiară sau imobiliară, sau când acordă asistenţă pentru planificarea sau efectuarea tranzacţiilor pentru client referitoare la: cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobile sau entităţi comerciale; gestionarea banilor, a valorilor mobiliare sau a altor active ale clientului; deschiderea sau gestionarea de conturi bancare, conturi de economii sau conturi de valori mobiliare; organizarea contribuţiilor necesare pentru crearea, funcţionarea sau administrarea societăţilor; crearea, funcţionarea sau administrarea de fiducii, societăţi, fundaţii sau structuri similare;“; c) „furnizori de servicii pentru fiducii sau societăţi care nu fac obiectul literei (a) sau (b)“. De asemenea, potrivit art. 3 pct. 6 din Directivă, „beneficiar real înseamnă orice persoană (persoane) fizică (fizice) care deţin(e) sau controlează în ultimă instanţă clientul şi/sau persoana fizică (persoanele fizice) în numele căreia (cărora) se realizează o tranzacţie sau o activitate […]“. 71. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, şi anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că această condiţie nu este întrunită. Aspectele legate de reglementarea de către statele membre a cadrului legal privind entităţile obligate să raporteze tranzacţiile neobişnuite şi suspecte şi identificarea şi verificarea beneficiarului real al unei persoane juridice sau al unei construcţii juridice nu au în sine o relevanţă constituţională, nefiind circumscrise principiilor şi normelor fundamentale constituţionale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale sau cele privind autorităţile publice reglementate de textele constituţionale. 72. Cu privire la susţinerea potrivit căreia excedează cadrului Directivei includerea în legea supusă controlului de constituţionalitate a asociaţiilor şi fundaţiilor, se reţine că, potrivit art. 5 şi art. 7 alin. (1) din Directiva 2015/849, statele membre pot adopta sau menţine în vigoare dispoziţii mai stricte în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a preveni spălarea banilor şi finanţarea terorismului, în limitele dreptului Uniunii“ şi „fiecare stat membru ia măsurile corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, înţelegerea şi atenuarea riscurilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului la care se expune […]“. 73. Având în vedere acestea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, astfel că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţie. 74. Analizând critica de neconstituţionalitate intrinsecă potrivit căreia dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i) şi art. 53 pct. 17 din legea criticată încalcă prevederile art. 26 din Constituţie, respectiv art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că autorii sesizării susţin, în esenţă, că, pe de o parte, legea nu prevede garanţii referitoare la colectarea, prelucrarea şi stocarea datele cu caracter personal, generându-se astfel încălcarea art. 26 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că art. 4 alin. (2) lit. c) pct. 4 din lege încalcă dispoziţiile art. 8 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016, deoarece sunt incluse, pentru prelucrare, datele cu caracter personal ale copiilor. Ca atare, se apreciază că art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (2) lit. c) pct. 4 şi art. 18 din legea supusă controlului de constituţionalitate au caracter imperativ, fiind de strictă interpretare, consecinţa fiind aplicarea acestora în privinţa tuturor persoanelor fizice, fără a fi exceptată de la prelucrare sau de la comunicarea publică acea categorie ocrotită, sub aspectul drepturilor fundamentale, de dispoziţiile art. 8 din regulament. 75. Din analiza conţinutului reglementărilor criticate, Curtea reţine că acestea instituie în sarcina asociaţiilor şi fundaţiilor obligaţia de a raporta beneficiarul lor real, cu sancţiunea corelativă a dizolvării în caz de nerespectare a acestei obligaţii. 76. În acest sens, potrivit art. 21 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate, „entităţile raportoare, atunci când aplică măsurile de cunoaştere a clientelei, au obligaţia de a păstra în format letric sau în format electronic, într-o formă admisă în procedurile judiciare, toate înregistrările obţinute prin aplicarea acestor măsuri, cum ar fi copii ale documentelor de identificare, a monitorizărilor şi verificărilor efectuate, inclusiv a informaţiilor obţinute prin mijloacele de identificare electronică necesare pentru respectarea cerinţelor de cunoaştere privind clientela, pentru o perioadă de 5 ani, de la data încetării relaţiei de afaceri cu clientul ori de la data efectuării tranzacţiei ocazionale“. Alineatele (3) şi (4) ale art. 21 prevăd că „Atunci când se impune extinderea perioadei de păstrare a documentelor în scopul de a preveni, depista sau investiga activităţile de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, entităţile raportoare sunt obligate să prelungească termenele prevăzute la alin. (1) şi (2) cu perioada indicată de autorităţile competente, fără ca această prelungire să poată depăşi 5 ani. La expirarea perioadei de păstrare, entităţile raportoare au obligaţia de a şterge datele cu caracter personal, cu excepţia situaţiilor în care alte dispoziţii legale impun păstrarea în continuare a datelor“. 77. De asemenea, art. 22 alin. (1) din legea criticată prevede că „datele cu caracter personal sunt prelucrate de entităţile raportoare pe baza prezentei legi şi cu respectarea legislaţiei în vigoare privind prelucrarea datelor cu caracter personal doar în scopul prevenirii spălării banilor şi a finanţării terorismului şi nu sunt prelucrate ulterior într-un mod incompatibil cu acest scop. Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal în alte scopuri, cum ar fi cele comerciale“. 78. Cât priveşte reglementarea naţională în vigoare, referitoare la protecţia datelor cu caracter personal, Curtea reţine că Legea nr. 129/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 19 iunie 2018, prin art. V, abrogă Legea nr. 677/2001 şi prevede că „toate trimiterile la Legea nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare, din actele normative se interpretează ca trimiteri la Regulamentul general privind protecţia datelor şi la legislaţia de punere în aplicare a acestuia.“ Prin urmare, în prezent se aplică prevederile Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016. 79. În ceea ce priveşte critica privind lipsa unor garanţii referitoare la colectarea, prelucrarea şi stocarea datelor cu caracter personal, Curtea reţine că, potrivit art. 4 pct. 1 din Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 119 din 4 mai 2016, date cu caracter personal sunt „orice informaţii privind o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identităţii sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale“. Indiferent că evidenţa acestor date este realizată pe suport hârtie sau electronic, introducerea/consultarea acestora reprezintă o formă de prelucrare a acestora. Conform art. 4 pct. 2 din Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016, noţiunea de „prelucrare înseamnă orice operaţiune sau set de operaţiuni efectuate asupra datelor cu caracter personal sau asupra seturilor de date cu caracter personal, cu sau fără utilizarea de mijloace automatizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, divulgarea prin transmitere, diseminarea sau punerea la dispoziţie în orice alt mod, alinierea sau combinarea, restricţionarea, ştergerea sau distrugerea“. 80. Obiectul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este acela de a proteja individul de ingerinţa arbitrară a autorităţilor publice; el nu obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci, suplimentar acestei obligaţii negative, pot exista obligaţii pozitive inerente, în vederea respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri concepute pentru a apăra respectarea vieţii private, chiar şi în sfera relaţiilor dintre indivizi [Hotărârea din 17 iulie 2008, pronunţată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 36]. 81. Astfel, Curtea constată că obligarea la colectarea, prelucrarea şi stocarea datelor cu caracter personal de către entităţile raportoare, în temeiul legii supuse controlului de constituţionalitate, reprezintă o intervenţie legislativă în sfera dreptului fundamental privind viaţa intimă, familială şi privată, consacrat de art. 26 din Constituţie. 82. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizate, cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 775 din 24 octombrie 2014, se va analiza, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă o astfel de ingerinţă este justificată, dacă obiectivul urmărit califică scopul reglementării ca fiind unul legitim şi dacă limitarea este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit şi nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic. 83. Conform principiului proporţionalităţii, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. 84. De altfel, prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009, Curtea a stabilit că este imperios necesară asigurarea unor mijloace legale adecvate şi eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare şi tehnologizare a mijloacelor de comunicare, astfel încât fenomenul infracţional să poată fi controlat şi contracarat. S-a arătat că tocmai de aceea drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcţie de scopul urmărit. Limitarea exerciţiului unor drepturi personale, în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenţia penală, a constituit în permanenţă o operaţiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menţinerea unui just echilibru între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte. 85. Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, Curtea constată că măsura colectării, prelucrării şi stocării datelor cu caracter personal de către entităţile raportoare este adecvată îndeplinirii scopului referitor la prevenirea spălării banilor şi finanţării terorismului şi este necesară în vederea apărării unui interes public ce vizează siguranţa naţională. 86. Dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) prevăd, de principiu, că „Se interzice prelucrarea de date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenenţa la sindicate şi prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viaţa sexuală sau orientarea sexuală ale unei persoane fizice“. Însă, potrivit alin. (2) lit. g) al aceluiaşi articol, alineatul (1) nu se aplică în următoarele situaţii: „prelucrarea este necesară din motive de interes public major, în baza dreptului Uniunii sau a dreptului intern, care este proporţional cu obiectivul urmărit, respectă esenţa dreptului la protecţia datelor şi prevede măsuri corespunzătoare şi specifice pentru protejarea drepturilor fundamentale şi a intereselor persoanei vizate“. 87. În acest sens, legea criticată, prin art. 22 alin. (4), prevede că „prelucrarea datelor cu caracter personal este considerată ca fiind necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public, în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, (Regulamentul general privind protecţia datelor).“ 88. De altfel, prin Decizia nr. 737 din 20 noiembrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autorităţile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale şi combaterea infracţiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă, precum şi privind libera circulaţie a acestor date, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a statuat că „legislaţia în vigoare cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal asigură protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea acestor date, prin instituirea dreptului la informare şi a dreptului de acces ale persoanelor vizate, şi, în acelaşi timp, reglementează condiţiile în care exerciţiul acestor drepturi poate fi restrâns“. 89. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii în raport cu scopul urmărit, Curtea reţine că există garanţii suficiente care să asigure o protecţie eficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces sau utilizări ilicite a datelor cu caracter personal. Astfel, interesul individual se găseşte în echilibru cu interesele generale ale societăţii. Ca atare, Curtea constată că ingerinţa în sfera dreptului fundamental privind viaţa intimă, familială şi privată, consacrat de art. 26 din Constituţie, este justificată de scopul reglementării ca fiind unul legitim, iar limitarea acestui drept fundamental este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit şi nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic. 90. Referitor la critica privind prelucrarea datelor cu caracter personal ale copiilor, Curtea reţine că Regulamentul general privind protecţia datelor, prin considerentul 13, stabileşte că aceştia - „Copiii - au nevoie de o protecţie specifică a datelor lor cu caracter personal, întrucât pot fi mai puţin conştienţi de riscurile, consecinţele, garanţiile în cauză şi drepturile lor în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal. Această protecţie specifică ar trebui să se aplice în special utilizării datelor cu caracter personal ale copiilor în scopuri de marketing sau pentru crearea de profiluri de personalitate sau de utilizator şi la colectarea datelor cu caracter personal privind copiii în momentul utilizării serviciilor oferite direct copiilor. Consimţământul titularului răspunderii părinteşti nu ar trebui să fie necesar în contextul serviciilor de prevenire sau consiliere oferite direct copiilor.“ 91. Potrivit art. 8 din Regulamentul (UE) 2016/679, în ceea ce priveşte oferirea de servicii ale societăţii informaţionale, prelucrarea datelor cu caracter personal ale unui copil este legală în cazul în care copilul are cel puţin vârsta de 16 ani. Când copilul are sub vârsta de 16 ani, respectiva prelucrare este legală numai dacă şi în măsura în care consimţământul este acordat sau autorizat de titularul răspunderii părinteşti asupra copilului. Operatorul depune toate eforturile rezonabile pentru a verifica în astfel de cazuri că titularul răspunderii părinteşti a acordat sau a autorizat consimţământul, ţinând seama de tehnologiile disponibile. 92. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu dispune în mod expres că vor fi colectate, prelucrate şi stocate datele cu caracter personal ale copiilor, aşa încât se aplică prevederile Regulamentului (UE) 2016/679. 93. Având în vedere cele anterior referite, Curtea constată netemeinicia criticii de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 26 din Constituţie, respectiv a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 94. Analizând critica de neconstituţionalitate intrinsecă potrivit căreia dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c), art. 5 alin. (1) lit. i), art. 53 pct. 17 şi art. 53 pct. 21 din legea criticată sunt adoptate cu încălcarea art. 40 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că autorii sesizării susţin, în esenţă, că includerea asociaţiilor şi fundaţiilor în sfera de aplicare a Legii pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative nu s-a bazat pe o analiză concretă a riscurilor, care să indice implicarea segmentului societăţii civile în activităţi de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului. Asimilarea asociaţiilor şi fundaţiilor unor entităţi precum instituţiile de credit, instituţiile financiare, furnizorii de servicii de jocuri de noroc etc. duce la impunerea unor cerinţe administrative disproporţionate. În plus, sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a obligaţiei de raportare sunt vădit disproporţionate, nerespectând standardele internaţionale în materie. 95. Referitor la critica privind încălcarea dreptului de asociere, Curtea reţine că asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile sunt constituite ca expresie a dreptului la libera asociere, consacrat de art. 40 alin. (1) din Constituţie şi de art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Persoanele juridice nonprofit care intră sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, legiuitorul prevăzând formele asociative care nu intră sub incidenţa acesteia şi care beneficiază de reglementări cu caracter special, şi anume: partidele politice, sindicatele, cultele religioase [potrivit art. 1 alin. (3) din ordonanţă]; persoanele juridice de utilitate publică - asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel - înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public (potrivit art. 85 din ordonanţă). 96. În jurisprudenţa sa referitoare la dreptul de asociere, şi anume prin Decizia nr. 1.249 din 19 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 16 decembrie 2008, Curtea Constituţională a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a admis că autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere relativ importantă în aplicarea restricţiilor exerciţiului dreptului de asociere, validarea unor asemenea restricţii putând fi făcută numai dacă în situaţia concretă în care ele au fost adoptate s-au dovedit a fi proporţionale cu scopul urmărit, anume protejarea valorilor enumerate de art. 11 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 97. Astfel, prin Hotărârea din 8 martie 2011, definitivă la 8 iunie 2011, pronunţată în Cauza Colegiul Consilierilor Juridici Argeş împotriva României, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat „faptul că dreptul de a înfiinţa o asociaţie este parte integrantă a dreptului prevăzut la art. 11 din Convenţie. Posibilitatea de a înfiinţa o entitate juridică care să funcţioneze colectiv într-un domeniu de interes reciproc este unul dintre cele mai importante aspecte ale dreptului de asociere, fără de care acest drept este lipsit de orice conţinut. Modul în care legislaţia naţională consfinţeşte această libertate şi aplicarea sa practică de către autorităţi arată starea democraţiei în statul în cauză. Bineînţeles, statele au dreptul să se convingă de faptul că scopul şi activităţile unei asociaţii sunt conforme regulilor prevăzute de legislaţie, dar trebuie să facă acest lucru într-un mod compatibil cu obligaţiile lor stabilite în conformitate cu Convenţia şi făcând obiectul revizuirii de către instituţiile Convenţiei (a se vedea, Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, 10 iulie 1998, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV; The United Macedonian Organisation Ilinden şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 59.491/00, pct. 57, 19 ianuarie 2006; The Moscow Branch of the Salvation Army împotriva Rusiei, nr. 72.881/01, pct. 59, CEDO 2006-...; şi Ramazanova şi alţii împotriva Azerbaidjanului, nr. 44.363/02, pct. 54, 1 februarie 2007). 98. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că excepţiile de la regula dreptului de asociere trebuie interpretate în mod restrictiv şi doar motive pertinente şi serioase pot justifica restricţiile acestui drept. Orice încălcare trebuie să corespundă unei „nevoi sociale stringente“. Autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să stabilească, în primul rând, dacă există o „nevoie socială stringentă“ care să impună o anumită restricţie în interes general; în timp ce Convenţia lasă acestor autorităţi o marjă de apreciere în acest sens, evaluarea lor este supravegheată de Curte, fiind aplicabilă atât legii, cât şi hotărârilor care o aplică, inclusiv hotărârilor pronunţate de instanţele independente [a se vedea Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (GC), nr. 44.158/98, pct. 95 şi 96, 17 februarie 2004]. 99. Având în vedere această jurisprudenţă şi analizând conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate, Curtea constată că atât instituirea în sarcina asociaţiilor şi fundaţiilor a obligaţiei de a raporta beneficiarul real, cât şi sancţiunea dizolvării în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii nu contravin prevederilor constituţionale privind dreptul de asociere, ci, având în vedere scopul urmărit prin legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, răspund unei „nevoi sociale stringente“, necesară în vederea apărării unui interes public ce vizează siguranţa naţională. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 53 pct. 17 [referitor la introducerea art. 34^4 şi art. 34^5 în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii] din legea criticată, nerespectarea de către asociaţie sau fundaţie a obligaţiei de a comunica, anual, Ministerului Justiţiei datele de identificare a beneficiarului real constituie contravenţie, care se constată de către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combaterea a Spălării Banilor, prin agenţi constatatori. Însă, dacă asociaţia sau fundaţia a mai fost sancţionată anterior pentru neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de comunicare şi, în termen de 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, nu a comunicat datele de identificare a beneficiarului real, atunci se aplică sancţiunea dizolvării asociaţiei sau fundaţiei. 100. Faţă de cele referite, Curtea constată netemeinicia criticii de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 40 alin. (1) din Constituţie. 101. Analizând critica de neconstituţionalitate intrinsecă potrivit căreia art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că autorii sesizării apreciază, în esenţă, că instituirea unui cadru normativ mai favorabil, prin dispoziţiile menţionate pentru cetăţenii români care sunt membri ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cu privire la obligaţia de a raporta tranzacţiile suspecte de spălare de bani sau cu privire la beneficiarul real al tranzacţiilor efectuate de organizaţiile ale căror membri sunt aceştia, consacră un privilegiu, în raport cu cetăţenii români care nu sunt membri ai acestor organizaţii, însă au calitatea de membri ai unor asociaţii sau fundaţii constituite pentru realizarea altui scop (educativ, social, artistic, sportiv, etc.) decât cel de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale unei minorităţi naţionale. 102. Referitor la principiul egalităţii în drepturi, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia; discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. 103. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea constată că dispoziţiile normative criticate, din perspectiva obiectului de reglementare al legii criticate, respectiv protejarea valorilor sociale de natură financiară faţă de acţiunea ilicită constând în spălarea banilor, instituie o excepţie de la regula aplicării legii, în favoarea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă. 104. Aşadar, dispoziţiile criticate, contrar prevederilor constituţionale ale art. 16, creează un privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, excluzându-le atât din sfera de aplicare a noţiunii de „beneficiar real“, prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. c), cât şi din rândul entităţilor raportoare, prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. c) din legea criticată. 105. Curtea, constatând că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, nu pot fi excluse din sfera de aplicare a noţiunii de „beneficiar real“ şi nici din rândul entităţilor raportoare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile legii supuse controlului de constituţionalitate, reţine că aplicarea actului normativ criticat şi acestor organizaţii nu afectează statutul lor stabilit în art. 62 alin. (2) din Constituţie şi în legea electorală. 106. Având în vedere cele referite, Curtea constată că sintagma „cu excepţia organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale“ din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravine art. 16 din Constituţie. 107. Analizând critica de neconstituţionalitate intrinsecă potrivit căreia art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din legea supusă controlului de constituţionalitate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind adoptate cu încălcarea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea reţine că autorii sesizării susţin, în esenţă, lipsa de claritate şi previzibilitate a acestor dispoziţii, atât prin conţinutul lor normativ, cât şi prin raportare la art. 63 din acelaşi act normativ. 108. Cu privire la aceste critici, Curtea constată netemeinicia acestora, întrucât normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. În legătură cu principiul previzibilităţii normei legale, instanţa europeană a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere unei rigidităţi excesive a reglementării. În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, instanţa europeană a arătat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică (Hotărârile din 25 mai 1993 şi din 20 mai 1999, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). 109. Aşadar, dispoziţiile de lege criticate sunt reglementate cu suficientă claritate şi precizie, interpretarea lor în ansamblul actului normativ din care fac parte relevând cu claritate voinţa legiuitorului. 110. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (2) lit. c) şi a art. 5 alin. (1) lit. i) din legea supusă controlului, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, este neîntemeiată. 111. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţională a sintagmei „cu excepţia organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale“ din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, şi cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la celelalte dispoziţii din legea criticată, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 90 de deputaţi, aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi un deputat neafiliat şi constată că sintagma „cu excepţia organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale“ din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative este neconstituţională. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de aceiaşi autori şi constată că celelalte dispoziţii din Legea pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Bianca Drăghici ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
