Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicoleta Magdalena Bostan în Dosarul nr. 36.332/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 29D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, arată că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală sunt clare şi previzibile, întrucât legea prevede condiţiile în care se constată abaterea judiciară. Împrejurarea că dosarul poate fi repartizat succesiv mai multor poliţişti ţine de modul de instrumentare a cauzei şi de aplicarea legii, ceea ce excedează obiectului unei excepţii de neconstituţionalitate. De asemenea, consideră nefondată susţinerea că se creează un tratament diferenţiat referitor la sancţiunile aplicabile organului de cercetare penală şi cele aplicabile procurorului, ţinând cont de regimul juridic diferit stabilit de legiuitor cu privire la abaterea săvârşită - abatere judiciară în privinţa organului de cercetare penală şi, respectiv, abatere disciplinară în privinţa procurorului, care are efecte mult mai grave. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 36.332/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Nicoleta Magdalena Bostan cu ocazia soluţionării cererii de anulare a unei amenzi judiciare aplicate în temeiul dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. În acest sens, arată că textul de lege criticat aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, întrucât creează un tratament diferenţiat pentru cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, existând, totodată, o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Astfel, pornind de la raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în Codul de procedură penală aplicarea de amenzi judiciare - care nu poate fi decât aceea de a face ca desfăşurarea unui proces penal să nu fie obstrucţionată prin abateri de natură a îngreuna finalizarea unei cercetări penale în condiţii optime -, susţine că lucrătorul de poliţie judiciară (organul de cercetare penală) este sancţionat dacă săvârşeşte o asemenea abatere (în speţă, neîndeplinirea în mod nejustificat a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta), însă procurorul, care, la rândul său, este susceptibil să comită abateri de natură a afecta finalizarea urmăririi penale în condiţii optime (de exemplu, prin lăsarea în nelucrare a dosarului o perioadă mare de timp sau prin efectuarea de cercetări incomplete care duc la soluţii infirmate şi la reluarea urmăririi penale), nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, ci este cercetat disciplinar, fiind pasibil de o sancţiune disciplinară. Astfel, se ajunge la situaţia în care, pentru abateri similare - cel puţin sub aspectul consecinţelor - în cadrul unui proces penal, sancţiunile aplicabile sunt diferite. Consideră că, „prin sancţionarea directă şi efectivă de către procurorul de caz, nu se oferă organului de cercetare penală o protecţie împotriva arbitrarului şi nici măcar posibilitatea unei argumentări complete“. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală nu întrunesc cerinţele de claritate, previzibilitate şi accesibilitate cu privire la calitatea legii. Arată că ordonanţele de stabilire a sarcinilor într-un dosar penal nu indică în mod nominal lucrătorul de poliţie judiciară, ci sunt emise în abstract, adresându-se doar „organului de cercetare penală“. Astfel, în multe situaţii, până la expirarea termenului stabilit de procuror, un dosar se află în lucru, în mod succesiv, la mai mulţi lucrători de poliţie judiciară, prin repartizarea făcută de conducerea organului de cercetare penală, fără ca procurorul să cunoască nominal poliţiştii respectivi. Abia când se hotărăşte să aplice amenda, procurorul solicită informaţii conducerii organului de cercetare penală cu privire la identitatea poliţistului care are în lucru dosarul. În practică s-a constatat că procurorul aplică amenda judiciară poliţistului care avea în lucru dosarul la momentul când s-a împlinit termenul stabilit pentru îndeplinirea sarcinilor. Pe de altă parte, faptul că în ordonanţă nu se indică nominal poliţistul desemnat să îndeplinească sarcinile stabilite face ca poliţiştii cărora li se repartizează dosarul de către şefii ierarhici să nu conştientizeze pe deplin responsabilitatea personală. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Consideră că textul de lege criticat este clar şi previzibil, în sensul că neîndeplinirea în mod nejustificat şi în termenul stabilit de procuror a oricărei dispoziţii date de acesta poate fi legal sancţionată, fiind imposibilă detalierea în cuprinsul normei a fiecărei situaţii concrete care poate apărea în practică. Textul precizează clar şi fără ambiguitate că în ipoteza dată poate fi sancţionat organul de cercetare penală, şi anume lucrătorul de poliţie căruia i s-a repartizat dosarul, neputând fi primită critica potrivit căreia nu este indicat nominal lucrătorul de poliţie judiciară. Apreciază că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală nu discriminează nicio persoană, fiind aplicabile numai în condiţiile expres specificate în cuprinsul lor. Împrejurarea că pot apărea în practică diverse situaţii în care procurorul sancţionează conform textului de lege criticat nu face ca acesta să fie neconstituţional, cu atât mai mult cu cât organul de cercetare penală sancţionat are posibilitatea legală de a contesta amenda judiciară. De aceea, apreciază că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală sunt enunţate cu suficientă precizie şi nu lasă loc echivocului, aşa încât orice destinatar al textului de lege criticat poate să prevadă consecinţele unui act al său determinat. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată, în acest sens, că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a reţinut că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 40 din 11 aprilie 1996). În plus, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia nr. 653 din 5 octombrie 2006). 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(4) Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: [...] m) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;“. 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că abaterea judiciară este fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii de procedură penală sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Existenţa unei dispoziţii din legea de procedură penală care prevede o obligaţie pentru cei care participă la activitatea procesuală penală constituie o cerinţă prealabilă în conţinutul abaterilor judiciare. Astfel, dispoziţiile art. 283 din Codul de procedură penală prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare, conţinut care se completează cu alte norme procesuale. Prevederile art. 283 din Codul de procedură penală au, aşadar, caracter de norme în alb, care se întregesc prin intermediul altor norme procedurale. 14. Curtea reţine că abaterile judiciare în materie penală sunt reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 283 din Codul de procedură penală, care stabilesc toate situaţiile ce pot da naştere unei abateri judiciare. Ele pot fi săvârşite în cursul oricăreia dintre etapele procesuale corespunzătoare exercitării funcţiilor procesuale, cu excepţia celor care se pot săvârşi numai în cursul urmăririi penale sau numai în cursul judecăţii, astfel cum decurge din textul art. 283 din Codul de procedură penală. 15. Potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală, constituie abatere săvârşită în cursul urmăririi penale neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta. În temeiul prevederilor art. 303 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală, procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz, dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală fiind obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (4) din Codul de procedură penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Astfel, neîndeplinirea nejustificată a oricăreia dintre dispoziţiile date de procuror în scris şi cu stabilirea unui termen de executare, circumscrise atribuţiilor prevăzute de textele mai sus menţionate, poate atrage aplicarea amenzii judiciare de către procuror. Forma scrisă a dispoziţiilor date este impusă de necesitatea stabilirii certe a faptului că acestea au fost date, iar organul de cercetare penală a luat cunoştinţă de ele. 16. Curtea nu poate reţine critica autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, pe motiv că ar crea un tratament diferenţiat pentru cazuri egale, întrucât organul de cercetare penală care nu îndeplineşte în mod nejustificat dispoziţiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, este pasibil de amendă judiciară, în timp ce procurorul care comite abateri de natură a afecta finalizarea urmăririi penale în condiţii optime nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, ci este cercetat disciplinar. 17. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). 18. Făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24), Curtea Constituţională a reţinut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragraful 30, şi Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1026 din 20 decembrie 2019, paragraful 25). 19. Astfel, Curtea constată că organul de cercetare penală care nu îndeplineşte în mod nejustificat dispoziţiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situaţie identică şi nici măcar similară cu situaţia procurorului care comite abateri disciplinare şi nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituţional al Ministerului Public - consacrat de prevederile art. 131 din Constituţie -, potrivit căruia procurorii, constituiţi în parchete, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, astfel că, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală]. 20. De asemenea, Curtea observă că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală întrunesc cerinţele de claritate, previzibilitate şi accesibilitate cu privire la calitatea legii. 21. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, una dintre cerinţele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la calitatea actelor normative. În acest sens, Curtea a constatat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, paragraful 80). 22. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai precizat că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 29 iulie 2018, paragraful 23, şi Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, paragraful 17). 23. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că destinatarul normei de procedură poate obţine, printr-o analiză a ansamblului normativ din care face parte textul de lege criticat, suficiente elemente de determinare a conţinutului acestuia din urmă, mai ales că este vorba de o persoană avizată, având calitatea de lucrător al poliţiei judiciare. Formularea dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală este clară şi previzibilă, permiţând destinatarului legii să îşi adapteze conduita, inclusiv prin recurgerea la consiliere de specialitate în materie. Aşadar, destinatarul normei are posibilitatea să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta din fapta sa şi să îşi corecteze conduita. 24. Prin urmare, dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere principiului legalităţii şi principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, consacrate de prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie. 25. Pe de altă parte, Curtea observă că autoarea excepţiei este nemulţumită şi de modul de aplicare de către procurorul de caz a dispoziţiilor de lege criticate. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 16, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14). 26. În ceea ce priveşte solicitarea autoarei excepţiei de a extinde critica - potrivit notelor scrise depuse la dosar înainte de data dezbaterilor - şi asupra unui alt temei constituţional, şi anume asupra prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea constată că această solicitare nu poate fi reţinută. Astfel, potrivit dispoziţiilor alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...]“, iar alin. (4) fraza întâi din acelaşi articol prevede că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.“ Temeiurile excepţiei de neconstituţionalitate sunt, aşadar, cele precizate prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale nu pot fi invocate alte temeiuri ale excepţiei decât cele stabilite prin încheierea de sesizare. O extindere a acestora de către instanţa de contencios constituţional ar echivala cu sesizarea din oficiu a Curţii Constituţionale, ceea ce depăşeşte cadrul stabilit de Legea nr. 47/1992. De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a statuat că invocarea în faţa Curţii, în cadrul unei excepţii de neconstituţionalitate, a unui alt temei, care nu are legătură cu cel invocat în sesizare şi nici nu este o dezvoltare a acestuia, are semnificaţia ridicării unei excepţii direct în faţa Curţii, eludându-se astfel prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 10 alin. (2) şi ale art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 137 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 20 aprilie 2013). 27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicoleta Magdalena Bostan în Dosarul nr. 36.332/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
