Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Eugen Muha în Dosarul nr. 18.671/180/2014/a3 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.756D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 7 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 18.671/180/2014/a3, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Daniel Eugen Muha cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că textul de lege criticat restrânge dreptul judecătorului de a individualiza pedeapsa cu închisoarea potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, cu gravitatea şi consecinţele lor, precum şi cu persoana celui care le-a comis. Modalitatea de calcul a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni generează aplicarea unor pedepse care depăşesc cu mult maximul special prevăzut de lege pentru cea mai gravă dintre faptele săvârşite de către inculpat, ceea ce reprezintă o deviere de la sensul incriminării, de la voinţa legiuitorului şi chiar de la capacitatea autonomă a judecătorului de a individualiza sancţiunea în limite fireşti, în acord cu natura şi gravitatea faptelor comise, cu urmările acestora şi cu profilul socio-moral al persoanei judecate. În concret, individualizarea pedepsei se transformă într-o formulă aritmetică de calcul prin care se ajunge la pedepse aberante, judecătorul fiind obligat să se conformeze unei reguli care îi paralizează capacitatea de a aplica sancţiunea. Este de necontestat faptul că, în cazul comiterii mai multor infracţiuni aflate în concurs real, judecătorul trebuie să aibă capacitatea de a aplica, pe lângă limita maximă a pedepsei prevăzute de lege, un spor de pedeapsă, dar soluţia legislativă ce se regăseşte în dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal obligă instanţa să individualizeze pedeapsa în cu totul alte limite decât consideră necesar. Se ajunge, astfel, la situaţia în care o persoană este condamnată la zeci de ani de detenţie pentru fapte de mică gravitate, pentru care legiuitorul a stabilit pedepse cu o limită maximă în jur de 5 ani. Ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, deşi judecătorul stabileşte fiecare pedeapsă cu închisoarea către minimul special prevăzut de lege sau chiar sub acest minim, pedeapsa rezultantă reprezintă o sancţiune privativă de libertate nejustificat de severă şi în vădită discordanţă cu gravitatea faptelor comise. Or, legiuitorul a stabilit pentru fiecare infracţiune limite de pedeapsă adaptate specificului respectivei fapte penale, valorii sociale ocrotite de legea penală, astfel încât individualizarea pedepsei să ţină seama de aceste criterii. Consideră că, aşa cum prevedea şi Codul penal din 1969, aplicarea sporului de pedeapsă trebuie să aibă un caracter facultativ, iar cuantumul acestuia trebuie fixat în limite rezonabile pentru a nu transforma judecata penală într-o simplă operaţiune aritmetică al cărei rezultat să aibă consecinţe devastatoare asupra condamnatului. Arată că, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica - în mod necondiţionat - în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Astfel, sporirea pedepsei celei mai grele nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa putând să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei şi, respectiv, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă prezenta un grad de pericol social redus. Aşadar, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub aspectul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate circumstanţele obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni. 6. De asemenea, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală - care stabilesc că exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată - încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât imparţialitatea judecătorului de cameră preliminară este afectată de verificarea legalităţii administrării probelor, operaţiune cu ocazia căreia nu poate face abstracţie de conţinutul respectivelor probe. Arată că dreptul la un proces echitabil presupune soluţionarea cauzelor de către o instanţă independentă şi imparţială. Or, odată ce judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra probelor administrate în cursul urmăririi penale, probe care arată vinovăţia inculpatului - pentru că, dacă ar fi arătat nevinovăţia acestuia, nu ar mai fi fost trimis în judecată - respectivul judecător se pronunţă implicit şi asupra vinovăţiei inculpatului, neputându-se face, nici teoretic şi nici practic, o delimitare a probei administrate de concluzia la care conduce administrarea acesteia, şi anume cea a vinovăţiei suspectului. În acest caz, din start, judecătorul de cameră preliminară pleacă cu convingerea că inculpatul este vinovat - în baza probelor verificate şi aprobate de acesta - şi că trebuie condamnat, judecata în fond a cauzei fiind doar o simplă formalitate. De aceea, consideră că trebuie separată funcţia îndeplinită de judecătorul de cameră preliminară de aceea de judecată pe fond a cauzei. Judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa numai asupra legalităţii administrării probelor fără să aibă în vedere şi finalitatea lor, aceea de stabilire a vinovăţiei şi, implicit, de tragere la răspundere penală a inculpatului. Astfel, vinovăţia este, practic, stabilită de organul de urmărire penală, iar nu de instanţa de judecată, inculpatului încălcându-i-se prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil. În acest context, judecătorul de cameră preliminară, luând cunoştinţă de probele administrate, care stabilesc vinovăţia, nu va putea judeca cauza pe fond făcând abstracţie de acestea, deoarece, anterior, cu ocazia verificării dosarului în camera preliminară, a aprobat ca legale aceste probe, formându-şi o convingere proprie în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului. 7. Judecătoria Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, arată că reglementarea tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, constând în aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, nu încalcă principiile constituţionale care guvernează înfăptuirea justiţiei. De asemenea, faptul că judecătorul de cameră preliminară care dispune începerea judecăţii exercită şi funcţia de judecată în cauză nu contravine dreptului la un proces echitabil, nefiind afectată imparţialitatea judecătorului. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că este neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 711 din 27 octombrie 2015. 10. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prevederile alin. (3) al art. 3 din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: […] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“; – Art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală: „În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)“. Art. 3 alin. (1) lit. c) prevede că: „În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: […] c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;“. 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. În actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică“. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni“. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragrafele 24, 26, 27 şi 28). 16. Analizând critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) cu privire la unicitatea funcţiei jurisdicţionale, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, Curtea a constatat că prima cerinţă, statuată prin dispoziţiile constituţionale precitate - unicitatea justiţiei, nu are aplicabilitate în cauză, de vreme ce nu s-au invocat critici referitoare la înfăptuirea justiţiei de către acelaşi sistem de organe, al instanţelor judecătoreşti, la ierarhizarea acestora, în cadrul sistemului, ori la stabilirea unor competenţe diferite pentru fiecare categorie de instanţe în parte. Cât priveşte cea de-a doua cerinţă - imparţialitatea justiţiei, aceasta este legată de organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi de judecătorul cauzei, pe de altă parte. Or, Curtea Constituţională a reţinut că cerinţa imparţialităţii este prevăzută în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, în art. 2 alin. (1) şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi în art. 9-11 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, iar, în materie procesual penală, dispoziţiile care concură la asigurarea imparţialităţii, respectiv incompatibilitatea judecătorului, abţinerea, recuzarea, sunt reglementate în art. 64, 66 şi 67 din actualul Cod de procedură penală. În aceste condiţii, cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea nu a reţinut susţinerile autorului excepţiei referitoare la lipsa de imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzelor penale având ca temei dispoziţiile penale referitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni. De asemenea, Curtea a constatat că dreptul la un proces echitabil, analizat din această perspectivă, este pe deplin respectat. În ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă - „Justiţia este […] egală“ - statuată prin prevederile art. 124 din Constituţie, Curtea a reţinut, în considerentele deciziei mai sus menţionate, că aceasta reflectă dispoziţia constituţională înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“. Prevederea constituţională este reluată în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care, în art. 2 alin. (1) dispune că justiţia este egală pentru toţi, în art. 7 alin. (1) prevede că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi în alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii. Totodată, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte pentru judecători obligaţia de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare. Din această perspectivă, Curtea a constatat că, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, dispoziţiile criticate nu sunt de natură a înfrânge principiul egalităţii în faţa justiţiei, garanţiile enunţate anterior urmând a fi aplicate în soluţionarea tuturor cauzelor penale având ca temei prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal (paragrafele 30, 31, 32, 33 şi 35). 17. În continuare, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceştia „se supun numai legii“. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“ şi ale art. 124 alin. (1) care stabileşte că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“ fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. Potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“ şi „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 12 octombrie 2004). Având în vedere toate cele arătate, Curtea nu a reţinut critica autorului excepţiei referitoare la încălcarea independenţei judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni (paragrafele 41, 42 şi 43). 18. Curtea nu a reţinut nici susţinerile autorului potrivit cărora prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală ar fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale, însă, trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa se reduce corespunzător (paragraful 44). 19. Cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale constante, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, reţinând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial (paragraful 45). 20. În acelaşi sens cu Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, mai sus citată, sunt şi deciziile Curţii Constituţionale: nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016; nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016; nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016; nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016; nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017; nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017; nr. 734 şi nr. 740 din 23 noiembrie 2017, nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 21. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală - potrivit cu care exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată - au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 415 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 3 octombrie 2017, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător - care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală - să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, totodată, că o soluţie contrară ar fi de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Astfel, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). Prin aceeaşi decizie, mai sus menţionată, Curtea Constituţională a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. De asemenea, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragrafele 14 şi 15). 22. În continuare, prin Decizia nr. 415 din 15 iunie 2017, Curtea a reţinut că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi la legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanţa competentă să se pronunţe asupra judecăţii pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicţie să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate, deşi nu se readministrează, sunt supuse dezbaterii contradictorii, respectiv pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă aceasta apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală care obligă instanţa - dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă - să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului. Faptul că instanţa de judecată va ţine seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigenţele referitoare la aprecierea probelor care, potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, nu au o valoare dinainte stabilită şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (paragraful 16). 23. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale: nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015; nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016; nr. 897 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 28 martie 2016; nr. 901 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016; nr. 80 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016; nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016; nr. 380 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016; nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017; nr. 136 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din data de 11 iulie 2017; nr. 600 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 29 noiembrie 2017. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Eugen Muha în Dosarul nr. 18.671/180/2014/a3 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
