Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
│ │delegat │
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ghiorghe Oancia şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.910D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare, respectiv cea de înştiinţare au fost în mod legal îndeplinite. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 2.911D/2019-nr. 2.913D/2019, nr. 2.956D/2019, nr. 2.959D/2019, nr. 2.960D/2019, nr. 2.962D/2019-nr. 2.964D/2019 şi nr. 2.973D/2019-nr. 2.977D/2019, care vizează excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect aceleaşi dispoziţii legale. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare, respectiv cea de înştiinţare au fost în mod legal îndeplinite. 5. Având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea acestora. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 2.911D/2019-nr. 2.913D/2019, nr. 2.956D/2019, nr. 2.959D/2019, nr. 2.960D/2019, nr. 2.962D/2019-nr. 2.964D/2019, nr. 2.973D/2019-nr. 2.977D/2019 la Dosarul nr. 2.910D/2019, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care susţine respingerea criticilor de neconstituţionalitate ca neîntemeiate, invocând, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 619 din 5 octombrie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin încheierile din 26 septembrie 2019, 3 octombrie 2019, 15 octombrie 2019 şi 24 octombrie 2019, pronunţate în dosarele nr. 2.848/113/2018, nr. 2.820/113/2018, nr. 2.809/113/2018, nr. 2.863/113/2018, nr. 2.791/113/2018, nr. 2.807/113/2018, nr. 2.806/113/2018, nr. 2.874/113/2018, nr. 2.864/113/2018, nr. 2.830/113/2018, nr. 2.893/113/2018, nr. 2.889/113/2018, nr. 2.922/113/2018, nr. 2.846/113/2018 şi nr. 2.849/113/2018, Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ghiorghe Oancia, Marian Creţu, Bogdan Marin, Ionel Bălan, Constantin Petrică, Anghel Drăghia, Nicolae Dragu, Marian Micu, Gigel Ştefan, Costel Berbecaru, Gheorghiţă Borş, Valentin Rădulescu, Pietro Branchina, Mihai Epure şi Ionel Vartolomei şi formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.910D/2019-nr. 2.913D/2019, nr. 2.956D/2019, nr. 2.959D/2019, nr. 2.960D/2019, nr. 2.962D/2019-nr. 2.964D/2019 şi nr. 2.973D/2019-nr. 2.977D/2019. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Codul muncii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (3) din Constituţie, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a depăşit rolul şi puterile conferite prin Constituţie şi a preluat rolul legiuitorului, adăugând la lege, prin modificarea datei de la care începe să curgă termenul pentru aplicarea sancţiunii disciplinare. Astfel, pentru a putea face trimitere la raportul final al cercetării disciplinare prealabile, instanţa supremă „legiferează“ această noţiune, care nu există în Codul muncii. 9. Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici nu s-a adăugat la lege şi nici nu s-a modificat data de la care începe să curgă termenul pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, conţinutul art. 252 alin. (1) din Codul muncii rămânând intact. Raportul final al cercetării disciplinare prealabile la care se face trimitere nu a fost „legiferat“ de instanţa supremă, ci rezultă din cuprinsul normei interpretate, care statuează că „sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile“. Or, cercetarea prealabilă trebuie să se finalizeze cu un proces-verbal, referat ori raport întocmit de persoana/persoanele împuternicită/împuternicite, respectiv comisia instituită să o efectueze, în care se consemnează rezultatele cercetării, propunerea de sancţionare (sau nu), sancţiunea ce poate fi aplicată etc. Aşadar, pronunţând Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat textul legal, potrivit competenţei stabilite de art. 126 alin. (3) din Constituţie, fără a-şi depăşi rolul sau puterile. 10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul cuprins: „Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei“. 14. Curtea observă că autorii excepţiei critică art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii în interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a dat-o prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 5 decembrie 2012, potrivit căreia „în interpretarea şi aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii“. 15. În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei puterilor în stat şi în art. 126 alin. (3) care consacră competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti. 16. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“, sensul normei constituţionale fiind acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. Dispoziţia consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege“ şi cu art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că „este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“ (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). 17. În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“. Prevederile legale care stabilesc competenţa în această materie sunt art. 514-518 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 514, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“. 18. Cu privire la această competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, sau prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. Curtea a reţinut că scopul reglementării îl constituie „promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme“, astfel că „nu se poate considera că deciziile pronunţate (...) în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. (...) Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 (în prezent, art. 514) din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat“. Curtea a mai reţinut că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (...)». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem“. De asemenea, Curtea a mai constatat că „instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare» (...). De altfel (...), potrivit art. 329 alin. 2 [în prezent, art. 517 alin. (3)] din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate (...), ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ 19. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, criticate în prezenta cauză, stabilesc, în cadrul procedurii privind răspunderea disciplinară a angajatului, ca aplicarea sancţiunii disciplinare să se dispună de către angajator „printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei“. Dispoziţiile legale instituie două termene de prescripţie: 30 de zile, respectiv 6 luni. Având în vedere că norma utilizează două noţiuni distincte („abatere disciplinară“, respectiv „faptă“), rezultă că fiecare termen are propriul moment de la care începe să curgă: momentul luării la cunoştinţă despre „săvârşirea abaterii disciplinare“, pentru termenul de 30 de zile, respectiv momentul „săvârşirii faptei“, pentru termenul de 6 luni. 20. Cu privire la momentul de la care se calculează termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare, ca urmare a sesizării Avocatului Poporului şi a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă, verificând jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, a constatat că instanţele nu au un punct de vedere unitar cu privire la calcularea termenului de 30 de zile în care trebuia aplicată sancţiunea disciplinară potrivit dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, statuând diferit asupra momentului de la care începe să curgă acest termen. 21. Prin urmare, în exercitarea atribuţiei constituţionale prevăzute la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat sintagma „data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare“ şi a statuat că „momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii“. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa supremă a argumentat că „termenul de 30 de zile nu poate curge decât de la data la care, în urma finalizării cercetării disciplinare prealabile, fapta salariatului a fost calificată ca abatere disciplinară şi a fost adusă la cunoştinţa reprezentantului angajatorului abilitat să aplice sancţiuni disciplinare, prin înregistrarea raportului final asupra cercetării disciplinare la registratura unităţii. Aceasta deoarece fapta dobândeşte caracteristicile unei abateri disciplinare numai după finalizarea procedurii cercetării disciplinare prealabile, care are atât caracter obligatoriu, cât şi anterior oricărei alte măsuri, astfel cum rezultă din chiar denumirea sa. Doar în momentul identificării elementelor cerute pentru existenţa unei abateri disciplinare se poate vorbi despre încunoştinţarea angajatorului asupra săvârşirii acesteia“. Instanţa supremă a arătat că „abaterea disciplinară are un conţinut complex, incluzând noţiunea de faptă, şi impune verificarea elementului subiectiv, adică a existenţei vinovăţiei, precum şi a îndeplinirii celorlalte condiţii impuse de art. 247 alin. (2) din Codul muncii, republicat, care o defineşte“, astfel că „pentru rigurozitatea exprimării, trebuia să se aibă în vedere că abaterea disciplinară nu putea fi săvârşită, ci constatată“. Instanţa a concluzionat că „momentul săvârşirii faptei este distinct şi anterior momentului stabilirii existenţei abaterii disciplinare, ca urmare a necesităţii verificării îndeplinirii condiţiei ca fapta să fie săvârşită cu încălcarea normelor legale, a regulamentului intern etc.“. 22. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a întemeiat şi pe argumente de analogie, instanţa inventariind situaţii similare în care legiuitorul a reglementat, în cadrul legilor speciale (Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii), problema pusă în discuţie în recursul în interesul legii dedus judecăţii. Concluzia a fost aceea că „termenul de 30 de zile, cuprins în acest articol, trebuie să curgă de la data la care referatul final de constatare a existenţei abaterii disciplinare a fost înregistrat la registratura persoanei îndreptăţite să emită decizia de sancţionare“. 23. În plus, reţinând că „legiuitorul a reglementat şi un termen maxim de prescripţie de 6 luni, în care poate fi aplicată sancţiunea disciplinară“, instanţa supremă a constatat că scopul acestuia este „de a nu permite angajatorului să îşi exercite abuziv prerogativele şi să prelungească nepermis cercetarea prealabilă şi aplicarea sancţiunii, aspect de natură a afecta raporturile de muncă prin crearea unei stări de nesiguranţă a salariatului privind securitatea locului său de muncă“. Astfel, reglementarea a două termene de prescripţie „constituie o aplicare a principiului protejării intereselor ambelor părţi ale raportului de muncă şi al egalităţii armelor“, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 71 din 11 mai 1999, „ale cărei considerente sunt valabile şi în cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice modificarea acestei jurisprudenţe“. În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de doctrina relevantă în materie“. 24. Raportând criticile de neconstituţionalitate formulate în cauza dedusă judecăţii, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a depăşit rolul şi puterile conferite prin Constituţie şi a preluat rolul legiuitorului, adăugând la lege, prin modificarea datei de la care începe să curgă termenul pentru aplicarea sancţiunii disciplinare“, la argumentele prezentate mai sus, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 25. Exercitând atribuţia legală şi constituţională privind asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat sintagma „data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare“ în acord cu voinţa legiuitorului, în sensul atribuirii de efecte juridice normei care stabileşte termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare a angajatului. Stabilind că momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este „data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii“, instanţa supremă nu s-a substituit legiuitorului, întrucât sensul stabilit normei nu o modifică, nici nu o completează, ci este rezultatul procesului de interpretare a dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, ca urmare a utilizării metodelor de interpretare gramaticală, logică, prin analogie şi teleologică. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în activitatea de interpretare a legii, instanţa supremă a realizat „un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor“. Curtea constată că instanţa a acţionat intra vires, în interiorul marjei sale de competenţă, fără a legifera, substituindu-se autorităţii competente în acest domeniu. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Ghiorghe Oancia, Marian Creţu, Bogdan Marin, Ionel Bălan, Constantin Petrică, Anghel Drăghia, Nicolae Dragu, Marian Micu, Gigel Ştefan, Costel Berbecaru, Gheorghiţă Borş, Valentin Rădulescu, Pietro Branchina, Mihai Epure şi Ionel Vartolomei în dosarele nr. 2.848/113/2018, nr. 2.820/113/2018, nr. 2.809/113/2018, nr. 2.863/113/2018, nr. 2.791/113/2018, nr. 2.807/113/2018, nr. 2.806/113/2018, nr. 2.874/113/2018, nr. 2.864/113/2018, nr. 2.830/113/2018, nr. 2.893/113/2018, nr. 2.889/113/2018, nr. 2.922/113/2018, nr. 2.846/113/2018 şi nr. 2.849/113/2018 ale Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef delegat, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
