Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 2.947/3/2014* (571/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.076D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că legea penală română a adoptat sistemul diversificării pedepsei, fiind vorba de opţiunea legiuitorului în funcţie de politica sa penală. De asemenea susţine că nu poate fi pus semnul egalităţii între infracţiunea consumată şi tentativă, întrucât, în cazul celei din urmă, nu se produce o modificare ireversibilă care să justifice un tratament identic pentru tentativă şi infracţiunea consumată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.947/3/2014* (571/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de procuror cu ocazia soluţionării apelurilor formulate într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 din Codul penal din 1969. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul, în calitate de autor al acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, întrucât nu sancţionează fapta penală, ci urmările acesteia. Consideră, astfel, că doar fapta ar trebui să aibă importanţă în ceea ce priveşte regimul sancţionator, iar nu urmările mai mult sau mai puţin grave, urmări care, de cele mai multe ori, nu au nicio legătură cu activitatea inculpatului. Apreciază că principiul egalităţii în faţa legii impune ca, pentru fapte similare, tratamentul sancţionator să fie identic. Precizează că, din perspectiva dreptului comparat, există două sisteme de sancţionare a tentativei, şi anume sistemul diversificării şi cel al parificării. Consideră că legea penală română ar putea adopta sistemul parificării nuanţate. Menţionează, în acest sens, că, în Germania şi în Elveţia, reducerea pedepsei este facultativă, instanţa putând aprecia, în raport de împrejurările cauzei, dacă se impune sau nu reducerea limitelor de pedeapsă. Astfel, susţine că ar trebui ca instanţa să poată aprecia dacă se impune să aplice o pedeapsă îndreptată spre minimul special redus la jumătate ori, dimpotrivă, în cazul în care fapta este extrem de gravă şi infractorul este extrem de periculos, să nu reducă deloc limita maximă şi să aplice o pedeapsă înspre maximul special sau egală cu acesta. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens arată că tentativa reprezintă o formă a infracţiunii ce constă în punerea în executare a rezoluţiei infracţionale, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Având în vedere că unul dintre principiile de bază ale procesului penal este aflarea adevărului, inclusiv cu privire la persoana suspectului sau inculpatului [art. 5 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală], corecta individualizare a pedepsei - ca etapă esenţială în justa soluţionare a unui proces penal - implică existenţa unei posibilităţi eficiente de evaluare a periculozităţii unui infractor, deoarece numai în acest mod pot fi protejate în mod corect şi complet drepturile şi libertăţile garantate constituţional, inclusiv dreptul la viaţă, consacrat de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea fundamentală şi de cele ale art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aplicarea unor pedepse ineficiente în cazul infracţiunilor tentate conduce la lipsa unei protecţii efective a drepturilor garantate constituţional. Pedeapsa trebuie să reliefeze, printre altele, periculozitatea concretă a infractorului, o pedeapsă prea blândă putând duce la revenirea intempestivă în societate a unui infractor extrem de periculos şi cu privire la care reeducarea nu a fost efectivă. Optica legiuitorului român de sancţionare a tentativei în limitele reduse la jumătate ale pedepsei pentru forma consumată atrage după sine o scădere a protecţiei penale a valorilor garantate constituţional. În acest sens menţionează un exemplu teoretic pentru a se observa cu mai mare claritate inechitatea reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru tentativă. Astfel, în situaţia în care un făptuitor înjunghie - cu intenţia de a ucide - o persoană într-un loc public şi părăseşte imediat locul faptei, iar victima supravieţuieşte datorită ajutorului medical acordat de urgenţă, autorul va răspunde cu o pedeapsă redusă la jumătate faţă de limitele pentru infracţiunea consumată. Dacă aceeaşi activitate infracţională s-ar produce, însă, într-o zonă greu accesibilă, iar victima ar muri, pedeapsa ar opera între limitele nereduse la jumătate. Se observă, din acest exemplu teoretic, faptul că ar putea opera o reducere de pedeapsă la jumătate faţă de forma consumată, deşi făptuitorul care săvârşeşte infracţiunea în public nu este cu nimic mai puţin periculos decât cel care săvârşeşte aceeaşi faptă într-un loc unde nu intervine nimeni pentru salvarea victimei. Acesta din urmă prezintă aceeaşi periculozitate, dovedeşte acelaşi cinism, aceeaşi intenţie de a ucide pe care o pune în aplicare şi acelaşi dispreţ pentru viaţa umană. Faptul că, în exemplul dat, victima nu decedează nu se datorează poziţiei făptuitorului, care, în ambele situaţii, a acţionat cu intenţia de a ucide, ci intervenţiei terţilor. Or, un element aleatoriu - intervenţia terţilor - nu poate justifica o reducere atât de mare a limitelor de pedeapsă. Este adevărat că aceasta a fost optica legiuitorului român, numai că o atare poziţie nu poate să ducă la o diminuare atât de drastică a protecţiei penale a celei mai importante valori, respectiv viaţa umană. În ceea ce priveşte legislaţia altor state democratice, care de-a lungul timpului au constituit un reper pentru legislaţia românească, instanţa observă că legiuitorul francez s-a orientat, în art. 121-4 şi următoarele din Codul penal francez, către sistemul parificării pedepselor, autor fiind considerată persoana care a săvârşit infracţiunea în formă consumată sau tentată, pedepsele aplicându-se între aceleaşi limite. Se lasă, aşadar, la dispoziţia judecătorului dreptul de a aprecia în concret cuantumul pedepsei aplicabile. În Codul penal elveţian, potrivit art. 22, săvârşirea unei infracţiuni în forma tentată poate constitui o cauză de atenuare facultativă a răspunderii penale apreciată în concret de judecător, având drept corespondent în legislaţia românească instituţia circumstanţei legale facultative. Se observă că alte state acordă importanţa cuvenită valorilor sociale şi le protejează, în mod corespunzător, prin norme penale ferme. De asemenea, instanţa de judecată mai arată că declararea ca neconstituţională a dispoziţiei speciale de la sancţionarea tentativei nu ar provoca nicio sincopă în normala desfăşurare a proceselor penale, deoarece pedepsele s-ar stabili între limitele prevăzute în Partea specială a Codului penal, indiferent de forma infracţiunii, tentată sau consumată. În concluzie, în opinia instanţei, se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, cu referire la art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Codul penal este neîntemeiată. Arată, astfel, că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului infraconstituţional sarcina de a reglementa conţinutul tentativei şi tratamentul sancţionator aplicabil acesteia. Consideră că alegerea modalităţii de stabilire a sancţiunii pentru tentativă ca fracţie din pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta consumată nu este de natură a afecta în niciun fel principiul egalităţii în faţa legii, principiu statuat prin art. 16 din Constituţie. Aşa cum a stabilit, în mod constant, instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite, iar producerea anumitor consecinţe prin fapta comisă reprezintă situaţii diferite. Este, astfel, evident că textul de lege criticat nu cuprinde reguli de natură a încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ele aplicându-se nediferenţiat tuturor persoanelor ce cad sub incidenţa lor. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie apreciază ca aceasta este, de asemenea, neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal, care stabilesc regimul sancţionator al tentativei, se aplică faptelor pentru care legea penală prevede în acest sens, inclusiv, celor care aduc atingere dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Faptul că regimul sancţionator nu este identic cu cel al faptei consumate este, după cum s-a arătat mai sus, o opţiune de politică legislativă, care nu afectează protecţia oferită de ansamblul normelor Codului penal şi nu este, prin urmare, neconstituţională. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale. Astfel, referitor la pedepsirea tentativei, arată că există două sisteme, sistemul parificării pedepselor - care presupune sancţionarea tentativei cu aceeaşi pedeapsă ca şi infracţiunea consumată, adică însăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, considerând că tentativa prezintă acelaşi pericol ca şi fapta consumată - şi sistemul diversificării pedepselor, care presupune sancţionarea tentativei cu o pedeapsă mai mică decât infracţiunea consumată ca urmare a pericolului social mai scăzut al acesteia prin neproducerea rezultatului. Codul penal român a adoptat sistemul diversificării pedepselor, statuând în dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Prin urmare, sancţionarea tentativei prin diversificare de pedeapsă se impune ca fiind regula în materie. Potrivit prevederilor art. 36 alin. (3) din Codul penal, în cazul infracţiunii complexe săvârşite cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, prin excepţie de la dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal, tentativa se pedepseşte potrivit sistemului parificării pedepselor, prin sancţionarea între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea complexă consumată. Apreciază că opţiunea pentru unul sau altul dintre cele două sisteme consacrate aparţine legiuitorului, regimul pedepselor constituind o problemă de politică penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii, aceasta nefiind o problemă de constituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal, având următorul cuprins: „(2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 32 alin. (1) din Codul penal, tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. 15. Curtea reţine că, în materia incriminării tentativei, în doctrină şi în legislaţia penală sunt cunoscute două concepţii, şi anume incriminarea nelimitată - care consacră regula potrivit căreia tentativa se pedepseşte întotdeauna - şi, respectiv, incriminarea limitată - care presupune sancţionarea tentativei doar atunci când legea prevede în mod expres. 16. Noul Cod penal, ca şi cel anterior, a adoptat concepţia incriminării limitate a tentativei, stabilind, prin dispoziţiile art. 33 alin. (1), regula că „Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta“. Legiuitorul a avut în vedere, în acest sens, faptul că, în cazul infracţiunilor care nu creează o ameninţare gravă pentru regulile de convieţuire socială, aplicarea unei sancţiuni penale pentru tentativă nu apare ca necesară, apărarea ordinii de drept fiind asigurată prin sancţionarea infracţiunii consumate. 17. În consacrarea principiului referitor la incriminarea limitată a tentativei, legiuitorul a apelat la două tehnici normative: fie incriminare în cuprinsul textului care reglementează respectiva infracţiune în formă consumată [de exemplu, în dispoziţiile art. 188 (omorul), art. 189 (omorul calificat), art. 205 (lipsirea de libertate în mod ilegal) şi ale art. 218 (violul) din Codul penal], fie incriminare într-un articol comun situat la finele unui capitol sau titlu din Partea specială a Codului penal [de exemplu, art. 217, care statuează pedepsirea tentativei pentru unele infracţiuni prevăzute în capitolul VII („Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile“) din titlul I; art. 232, care consacră sancţionarea tentativei pentru infracţiunile prevăzute în capitolul I („Furtul“) din titlul II; art. 237, care sancţionează tentativa la infracţiunile prevăzute în capitolul II („Tâlhăria şi pirateria“) al titlului II; sau art. 248, care sancţionează tentativa la infracţiunile prevăzute în capitolul III („Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii“) din titlul II]. 18. În ceea ce priveşte pedepsirea tentativei, Curtea reţine că, în doctrină şi în legislaţie, sunt consacrate două sisteme, şi anume sistemul parificării pedepselor şi cel al diversificării pedepselor. 19. Sistemul parificării pedepsei presupune sancţionarea tentativei cu aceeaşi pedeapsă ca şi infracţiunea consumată, şi anume cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, considerându-se că tentativa prezintă acelaşi pericol social ca şi fapta consumată. 20. Sistemul diversificării pedepsei presupune sancţionarea tentativei cu o pedeapsă mai mică decât infracţiunea consumată, luându-se în considerare pericolul social mai scăzut al tentativei prin neproducerea rezultatului. Noul Cod penal a adoptat această ultimă concepţie, statuând, în dispoziţiile art. 33 alin. (2) teza I, că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. 21. Astfel, de exemplu, pentru infracţiunea de omor, dispoziţiile art. 188 din Codul penal prevăd pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani, ceea ce înseamnă că tentativa la această infracţiune se va pedepsi cu închisoare, având limitele reduse la jumătate, adică între 5 şi 10 ani. Tot aşa, violul în forma simplă, potrivit prevederilor art. 218 din Codul penal, are stabilite limitele pedepsei între 3 şi 10 ani, astfel că tentativa se va sancţiona cu pedeapsa închisorii între un an şi jumătate şi 5 ani. Tâlhăria având fixate, prin dispoziţiile art. 233 din Codul penal, limitele de pedeapsă între 2 şi 7 ani, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii având limitele între un an şi 3 ani şi jumătate. 22. Spre deosebire de Codul penal din 1969 [art. 21 alin. 2 teza întâi], noul Cod penal nu mai conţine prevederea explicită a imposibilităţii coborârii pedepsei sub minimul general, având în vedere că dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Codul penal interzic stabilirea şi aplicarea unei pedepse în afara limitelor generale ale acesteia. 23. Având în vedere că regula de mai sus - cu privire la sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate - nu poate fi aplicată atunci când legea prevede pentru infracţiunea consumată pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile art. 33 alin. (2) teza a doua din Codul penal stabilesc că, dacă instanţa s-ar orienta spre această pedeapsă, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. 24. Raportat la dispoziţiile art. 21 alin. 2 teza a doua din Codul penal din 1969, Curtea observă reducerea limitei maxime de sancţionare a tentativei, de la 25 la 20 de ani închisoare, în cazul în care pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta către aceasta. 25. În legătură cu acest aspect, doctrina şi practica judiciară de sub imperiul Codului penal din 1969 au reţinut că, atunci când legea prevede pentru fapta săvârşită pedepse alternative (detenţiune pe viaţă sau închisoare, respectiv închisoare sau amendă), instanţa decide mai întâi asupra felului pedepsei pe care ar fi aplicat-o (în raport de criteriile de individualizare) dacă fapta ar fi fost consumată, urmând ca, în raport cu pedeapsa aleasă, să facă aplicarea dispoziţiilor privind sancţionarea tentativei. 26. Curtea constată că atenuarea răspunderii penale conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Codul penal are în vedere în mod direct infractorul persoană fizică majoră. Este de precizat, totodată, că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele principale, nu şi pedepsele complementare, care se aplică în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. 27. În cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare - inclusiv tentativa, care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii penale - sunt avute în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 128 din Codul penal, la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă. 28. Referitor la sancţionarea tentativei comise de o persoană juridică, Curtea observă că trebuie avute în vedere dispoziţiile titlului VI al Părţii generale a Codului penal, intitulat „Răspunderea penală a persoanei juridice“. Astfel, cu privire la cauzele de atenuare a răspunderii penale a persoanei juridice, dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Codul penal prevăd că acesteia i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică, ceea ce înseamnă diversificarea de pedeapsă potrivit dispoziţiilor art. 33 raportat la art. 137 din Codul penal. 29. Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica autorului excepţiei, conform căreia dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal - care stabilesc sancţionarea tentativei potrivit sistemului diversificării pedepsei în cazul infractorului persoană fizică majoră - încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică. 30. În viziunea noului Cod penal, tentativa este definită ca încercarea de a săvârşi o anumită infracţiune prin trecerea la efectuarea de acte de executare a acesteia, executare care însă nu a fost dusă până la capăt sau, deşi a fost terminată, nu a dus la producerea rezultatului şi, prin aceasta, consumarea infracţiunii nu a avut loc. Tentativa apare astfel ca o formă a infracţiunii la care se referă, dar o formă atipică, deoarece nu realizează întocmai conţinutul infracţiunii tipice. 31. Ca formă atipică a infracţiunii pe care făptuitorul are intenţia de a o săvârşi, tentativa are drept conţinut totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru existenţa infracţiunii respective în forma ei tip. Conţinutul juridic al tentativei este prevăzut, pe de o parte, în art. 32 din Codul penal, iar, pe de altă parte, în dispoziţia specială prin care este incriminată fapta pe care autorul tentativei intenţionează să o comită. În principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca infracţiunea consumată, cu deosebirile decurgând din oprirea procesului dinamic de săvârşire a faptei sau din neproducerea rezultatului urmărit sau, eventual, numai acceptat de făptuitor. Practic, deosebirile dintre conţinutul tentativei şi acela al infracţiunii fapt consumat privesc latura obiectivă a acestui conţinut. 32. Curtea reţine că elementul material al tentativei este format din unul sau mai multe acte de executare care se integrează, direct sau indirect, în acţiunea tipică indicată de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii-tip. Aceste acte de executare sunt întrerupte, adică împiedicate să se desfăşoare până la capăt (tentativă întreruptă sau neterminată) ori, după caz, înfăptuite în întregime, însă rezultatul urmărit sau acceptat de făptuitor nu se produce din cauze independente de voinţa acestuia (tentativă terminată sau perfectă). Pentru existenţa tentativei nu interesează cauzele care au făcut ca executarea începută să fie împiedicată în desfăşurarea ei sau ca executarea, deşi dusă până la capăt, să nu producă rezultatul infracţional. Întreruperea sau curmarea executării infracţiunii se poate datora acţiunii de opunere a unei alte persoane, rezistenţei unor obstacole sau defectării uneltelor ori instrumentelor utilizate de făptuitor sau inabilităţii cu care au fost folosite. În mod corespunzător, rămânerea infructuoasă a executării terminate se poate datora insuficienţei mijloacelor utilizate, lipsei accidentale a obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, lipsei de pricepere a acestuia în folosirea mijloacelor etc. 33. În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa la infracţiunile materiale (de rezultat) se deosebeşte de faptul consumat prin neproducerea rezultatului prevăzut de lege, tentativa având însă ca rezultat specific o stare de pericol pentru valoarea socială împotriva căreia s-au îndreptat actele de executare. 34. Sub aspectul laturii subiective, conţinutul tentativei nu se deosebeşte de acela al infracţiunii-tip decât prin faptul că atitudinea psihică a autorului tentativei priveşte un rezultat care, deşi urmărit sau prevăzut ca posibil ori ca probabil, nu s-a produs. Elementul subiectiv al tentativei este întotdeauna intenţia directă sau indirectă. Celelalte condiţii cerute de lege pentru existenţa infracţiunii - cum sunt cele privitoare la obiect, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia - sunt identice la tentativă şi la infracţiunea fapt consumat, fiind în aceeaşi măsură necesare şi pentru existenţa tentativei. 35. Curtea constată că toate aceste caracteristici ale tentativei - ca formă atipică a infracţiunii - justifică soluţia de politică penală adoptată, în mod tradiţional, în dreptul penal român, în sensul incriminării limitate şi sancţionării penale diversificate a tentativei (în raport cu infracţiunea-tip), ca mijloc de apărare a valorilor sociale şi de prevenire a infracţiunilor, teza diversificării fiind ea însăşi o consecinţă firească a însuşirii tezei incriminării limitate a tentativei. Prin urmare, nu se justifică sancţionarea tentativei cu aceeaşi pedeapsă ca şi infracţiunea consumată, întrucât tentativa se deosebeşte de aceasta prin neproducerea rezultatului caracteristic infracţiunii-tip, ceea ce înseamnă că tentativa nu prezintă acelaşi pericol social ca şi fapta consumată. 36. Aşadar, Curtea reţine că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 şi 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13, şi Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017). 37. De altfel, aşa cum se arată şi în literatura de specialitate, argumentele aduse în sprijinul tezei referitoare la sistemul parificării pedepselor nu sunt convingătoare. Astfel, nu se poate face abstracţie de faptul că în cazul tentativei - mai ales la infracţiunea de omor - rezultatul urmărit sau acceptat de infractor totuşi nu s-a produs şi decesul nu a intervenit, ceea ce înseamnă că, în lumea obiectivă, modificarea nu este substanţială şi ireversibilă. Nu se poate accepta că acest fapt nu ar avea nicio importanţă în aprecierea pericolului social al faptei şi că tentativa, privită din punctul de vedere al infractorului, ar fi egală cu fapta consumată. 38. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică. 39. În fine, dintr-o analiză comparativă a dispoziţiilor Codului penal român referitoare la pedepsirea tentativei şi a prevederilor care reglementează această materie în alte coduri penale, rezultă că există similitudini (de exemplu, în Italia, Germania, Spania şi Belgia), mai ales în ceea ce priveşte sistemul diferenţiat/diversificat de pedepsire a tentativei în raport cu infracţiunea consumată şi nepedepsirea tentativei absolut improprii, reţinându-se, totodată, şi anumite particularităţi. 40. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 2.947/3/2014* (571/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
