Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată în recurs în interesul legii, excepţie ridicată de Liviu Biliuţă în Dosarul nr. 161/40/2018/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 983D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosarul cauzei autorul excepţiei a depus note scrise prin care solicită admiterea acesteia. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. 4. Se arată că textul criticat de autorul excepţiei nu a fost folosit de instanţa de judecată în analiza cauzei în care a fost invocată excepţia, instanţa neanalizând cererea formulată de către autor conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012. În consecinţă, se susţine că dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 5. Pentru a răspunde însă criticilor formulate de autorul excepţiei, se arată că mandatul european de arestare a devenit operaţional pentru statele membre ale Uniunii Europene la 1 ianuarie 2004, iar pentru România la 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, precum şi că Legea nr. 302/2004 este aplicabilă de la data de 28 iunie 2004. Se susţine că în intervalul de timp anterior menţionat a fost aplicabilă în România procedura extrădării, aceasta fiind înlocuită, la data aderării României la Uniunea Europeană, de mandatul european de arestare, extrădarea rămânând aplicabilă doar în relaţia cu statele non-membre ale Uniunii Europene. Aşa fiind, la momentul adoptării, Legea nr. 302/2004 nu putea să prevadă normele referitoare la aspectele invocate de autorul excepţiei. Se arată că, întrucât orice dispoziţie legală nouă poate prezenta probleme în aplicare şi, având în vedere prevederile procesual penale ce reglementează recursul în interesul legii şi ale art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a exercitat atribuţia constituţională de unificare a aplicării legii, însă aceasta nu poate fi echivalată cu activitatea de legiferare, aşa cum susţine autorul excepţiei. În acest sens, se arată că, prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu a făcut decât să aducă lămuriri cu privire la corecta aplicare a instituţiei procesual penale analizate. Pentru aceste motive, se conchide că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a depăşit atribuţiile constituţionale cu prilejul pronunţării deciziei anterior menţionate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 19 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 161/40/2018/a1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată în recurs în interesul legii, excepţie ridicată de Liviu Biliuţă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare formulate de autorul excepţiei, prin care acesta a solicitat constatarea prescrierii executării pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, nr. 901 din 17 iunie 2009, nr. 53 din 25 ianuarie 2011, nr. 783 din 26 septembrie 2012, nr. 224 din 13 martie 2012, nr. 448 din 29 octombrie 2013 şi nr. 866 din 10 decembrie 2015. Se susţine că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 constituie o aplicare prin analogie a legii procesual penale, realizată prin extinderea, în cazul mandatului european de arestare, a aplicării unei prevederi legale referitoare la extrădare, aspect ce contravine dispoziţiilor constituţionale invocate. Se arată, în acest sens, că prin interpretarea anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fără a avea competenţa de a legifera, s-a substituit Parlamentului şi că reglementarea mandatului european de arestare, la nivel european şi la nivel naţional, nu cuprinde dispoziţii legale referitoare la întreruperea prescripţiei executării pedepsei. Se susţine că această extindere prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, este în defavoarea inculpatului şi constituie o încălcare a principiului securităţii juridice şi a principiului legalităţii. 8. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şia exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată în recurs în interesul legii. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul acesteia critică, în realitate, dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. 13. Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, aveau următorul cuprins: „(2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.“ Ulterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, dându-se textelor o nouă numerotare. În forma actuală a legii anterior menţionate, dispoziţiile legale criticate se regăsesc tot la art. 33 alin. (2) şi au acelaşi conţinut. 14. Prevederile art. 414^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul conţinut: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.“ 15. Prin Decizia nr. 2/2012 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că „Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.“ 16. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 61 alin. (1) referitoare la rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 124 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. Din perspectiva celei dintâi etape a analizei, Curtea Constituţională este competentă să controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). Aşadar, Curtea urmează să controleze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, raportate la cele ale art. 414^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. 18. În acest sens, Curtea constată că autorul acesteia critică, în realitate, soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 prin raportare la competenţa instanţei supreme de a pronunţa, prin deciziile de soluţionare a recursurilor în interesul legii, soluţii cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti. 19. Referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa astfel de soluţii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că această competenţă este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“, şi că, în exercitarea acestei atribuţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la „celelalte instanţe judecătoreşti“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). 20. De asemenea, prin Decizia nr. 446 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 957 din 19 octombrie 2020, paragraful 13, Curtea a reţinut că recursul în interesul legii este un element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, ce poate fi folosit în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă, şi că acesta acoperă situaţiile pentru viitor, în vederea unificării jurisprudenţei. 21. Aşadar, recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte din necesitatea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii, ce are ca temei juridic dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie. În scopul anterior menţionat, legiuitorul a prevăzut, la art. 414^2-414^5 din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471-474^1 din Codul de procedură penală, o procedură care constituie un mecanism specific ce are ca finalitate pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea rolului său constituţional, reglementat la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a unor decizii cu valoare de principiu în sfera interpretării şi aplicării legii. Având în vedere natura cauzelor ce au ca obiect soluţionarea recursurilor în interesul legii şi scopul pronunţării lor, conform art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ex nunc. 22. Atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursuri în interesul legii este însă diferită de activitatea de legiferare, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, aparţine exclusiv Parlamentului, acestea neputând fi confundate. Această concluzie se impune având în vedere rolul diferit al instituţiilor anterior menţionate în cadrul celor două funcţii - judecătorească şi legislativă - ale statului, procedura diferită conform cărora funcţionează şi scopul diferit în care acestea îşi exercită atribuţiile constituţionale. 23. Astfel, scopul căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci cel de interpretare şi aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se, prin deciziile date cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi care au ca temei norme juridice adoptate de Parlament, conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. 24. În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta a fost reglementat prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 190 din 18 iulie 2002. Potrivit deciziei anterior menţionate, mandatul european de arestare constituie o procedură de extrădare simplificată, ce se desfăşoară între statele membre ale Uniunii Europene, în scopul eficientizării activităţii de cooperare judiciară internaţională la nivelul acestora şi a reprezentat un pas înainte, prin elementele de noutate, în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene. Aşa fiind, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a înlocuit Convenţia europeană de extrădare, care, în prezent, este aplicabilă doar în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a mandatului european de arestare este însă similară celei a extrădării, această nouă instituţie fiind incidentă atât în etapa urmăririi penale şi a judecăţii, cât şi în etapa ulterioară pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Practic, prin mandatul european de arestare se realizează transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul, acest mecanism înlocuind procedura tradiţională a extrădării, transfer ce poate fi realizat inclusiv în cazul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. 25. În ceea ce priveşte cererea de extrădare, conform dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 33 alin. (2) din acelaşi act normativ, aceasta poate fi formulată numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut. În ipoteza în care persoana solicitată se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare, iar aceasta nu poate fi localizată, instituţia aplicabilă este cea a urmăririi internaţionale în vederea extrădării. În acest scop, este emis un mandat de urmărire internaţională, ale cărui emitere şi difuzare nu au însă ca efect întreruperea prescripţiei, imposibilitatea localizării persoanei în cauză şi a determinării statului de executare dând naştere unei imposibilităţi obiective de formulare şi depunere a cererii de extrădare de către autorităţile române. Aceasta întrucât, în ipoteza anterior menţionată, autorităţile române nu au posibilitatea de a se manifesta în sensul tragerii la răspundere penală a persoanei urmărite sau al supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce reprezintă esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia. 26. Prin urmare, instituţia extrădării constituie regula generală, în timp ce mandatul european de arestare constituie regula specială, care se completează cu dispoziţiile din materia extrădării, în privinţa aspectelor pe care mandatul european de arestare nu le prevede. 27. Într-adevăr, în privinţa mandatului european de arestare, Legea nr. 302/2004 nu prevede, în mod expres, o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu privire la extrădare. 28. Având în vedere însă raportul dintre cele două instituţii, incidenţa regulilor generale din domeniul extrădării în cazul mandatului european de arestare nu are ca fundament analogia legii penale, ci principiul conform căruia legea specială se completează cu legea generală în privinţa acelor aspecte nereglementate de cea dintâi. 29. Or, mandatul european de arestare reprezintă o formă nouă, cu un grad de eficienţă sporit, a extrădării, motiv pentru care incidenţa, în cazul acestuia, a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 - care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea sau depunerea cererii de extrădare - constituie consecinţa logică a aplicării principiului de drept mai sus menţionat. 30. La fel ca în cazul extrădării, se impune însă a fi făcută distincţia între procedura transmiterii mandatului european de arestare în situaţia în care persoana solicitată este localizată şi procedura aplicabilă în situaţia în care persoana în cauză nu este localizată. În cea dintâi ipoteză anterior menţionată, transmiterea mandatului european de arestare se face potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (3) lit. a) şi ale art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, în mod direct, de către autorităţile judiciare române autorităţilor judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată. În ipoteza în care persoana solicitată nu este, însă, localizată, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin difuzarea acestuia de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, pe canale specifice. 31. Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului solicitat este similară cererii de extrădare, întrunind toate elementele acesteia, astfel că, în această ipoteză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, ce reglementează o cauză specială de întrerupere a prescripţiei. Aceasta întrucât transmiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române autorităţilor statului membru al Uniunii Europene semnifică o manifestare a autorităţilor române în sensul solicitării ca persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală să fie predată acestora în vederea urmăririi penale, a judecării sau a executării unei pedepse. Aşa fiind, această manifestare constituie o cauză care justifică întreruperea prescripţiei răspunderii penale sau a executării pedepsei. Cu atât mai mult, efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se va produce în situaţia în care faţă de persoana solicitată este luată măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării reprezentând momentul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român. 32. În cea de-a doua ipoteză mai sus enunţată, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin difuzarea acestuia prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, cauza specială de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată la art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu este incidentă, deoarece, în acest caz, transmiterea mandatului european de arestare nu prezintă elementele specifice cererii de extrădare şi nu poate fi asimilată acesteia, atât timp cât nu există o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat. 33. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că similitudinea soluţiei pronunţate de instanţa supremă prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pentru motivele reţinute în considerentele acestei decizii, nu constituie o aplicare prin analogie a legii penale, ci consecinţa raţionamentului juridic arătat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul aceleiaşi decizii. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia anterior menţionată, a analizat raţiunea şi natura juridică a instituţiei prescripţiei executării pedepsei, raportând aplicarea acesteia atât la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cât şi la cele ale art. 127 din Codul penal din 1969. Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată. Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs întro perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal din 1969 statuau cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. 34. Având în vedere aceste considerente, precum şi distincţia evidenţiată între transmiterea directă a mandatului european de arestare şi transmiterea acestuia prin difuzare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dispozitivul Deciziei nr. 2 din 12 martie 2012, a arătat că doar transmiterea directă a mandatului european de arestare are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, nu şi transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare. 35. Totodată, Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, criticată de autorul excepţiei, a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii potrivit mecanismului prevăzut la art. 414^2 şi următoarele din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471 şi următoarele din Codul de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, aceasta fiind sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal din 1969 ce reglementa întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, cu întrebarea „dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei“. 36. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin raportare la cele ale art. 414^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. 37. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, autorul nu formulează argumente referitoare la lipsa conformităţii normei legale criticate cu prevederile constituţionale anterior enumerate, motiv pentru care critica anterior menţionată nu poate fi analizată în prezenta cauză. 38. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (3) referitoare la înfăptuirea justiţiei, acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât reglementează înfăptuirea justiţiei în numele legii şi independenţa judecătorilor. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liviu Biliuţă în Dosarul nr. 161/40/2018/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, raportate la cele ale art. 414^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
