Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) lit. d), ale art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi ale art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, excepţie ridicată de Emil Savin în Dosarul nr. 5/89/2021 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, de Sorin Paul Stănescu în Dosarul nr. 1.165/3/2021 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, de Daniel Vasile Văcaru în Dosarul nr. 1.150/95/2021 al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Lazăr Gheorghe Bărbuţ în Dosarul nr. 3.009/30/2021 al Tribunalului Timiş - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Dorin Eugen Ioan Cupeţiu în Dosarul nr. 2.893/97/2021 al Tribunalului Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Ion Vodă în Dosarul nr. 247/103/2022 al Tribunalului Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.887D/2021, nr. 2.427D/2021, nr. 2.972D/2021, nr. 441D/2022, nr. 974D/2022 şi nr. 1.366D/2022. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 decembrie 2023, când, având nevoie de timp pentru deliberare, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 14 decembrie 2023, apoi pentru 23 ianuarie 2024 şi, ulterior, pentru data de 14 februarie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 10 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 5/89/2021, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) raportate la art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Emil Savin într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei de suspendare a dreptului de deţinere, port şi folosire de arme letale emise de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vaslui şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.887D/2021. 4. Prin Încheierea din 25 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.165/3/2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 şi ale art. I pct. 18 lit. d) din Legea nr. 196/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Sorin Paul Stănescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei de suspendare a dreptului de deţinere, port şi folosire de arme letale emise de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.427D/2021. 5. Prin Încheierea din 22 septembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.150/95/2021, Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) şi ale art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Daniel Vasile Văcaru într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ emis în temeiul dispoziţiilor de lege criticate, în speţă autorului excepţiei fiindu-i retras avizul privind dotarea cu armament, reţinându-se că acesta are calitatea de inculpat într-un dosar penal, context în care a fost înştiinţată Direcţia Silvică Gorj asupra obligaţiei de a nu-l mai dota cu armament şi muniţie până când acesta nu va îndeplini, cumulativ, condiţiile reglementate de art. 70 alin. (1) din Legea nr. 295/2004. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2972D/2021. 6. Prin Încheierea din 18 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.009/30/2021, Tribunalul Timiş - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Lazăr Gheorghe Bărbuţ într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei de suspendare a dreptului de deţinere, port şi folosire de arme letale emise de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 441D/2022. 7. Prin Încheierea din 14 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.893/97/2021, Tribunalul Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 295/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Dorin Eugen Ioan Cupeţiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei de suspendare a dreptului de deţinere, port şi folosire de arme letale emise de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Hunedoara şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 974D/2022. 8. Prin Încheierea din 18 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 247/103/2022, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) cu trimitere la art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 295/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ion Vodă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei de suspendare a dreptului de deţinere, port şi folosire de arme şi muniţii letale emise de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Neamţ şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.366D/2022. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că prin introducerea, drept condiţie obligatorie pentru obţinerea autorizaţiei de procurare a armelor letale, a cerinţei ca persoana solicitantă să nu fie inculpată într-o cauză penală se sancţionează persoana inculpată, deşi vinovăţia acesteia nu a fost stabilită în mod legal. Totodată, această condiţie acţionează ca o restrângere a dreptului persoanei de a procura o armă letală, în condiţiile în care această restrângere nu se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, aşa cum prevede art. 53 alin. (1) din Constituţie, astfel că o astfel de restrângere nu este proporţională cu situaţia avută în vedere de legiuitor când a instituit această restrângere. 10. De asemenea, dispoziţiile criticate, prin care se statuează suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale în situaţia în care persoana care deţine o astfel de autorizaţie este inculpată într-o cauză penală pentru fapte săvârşite cu intenţie, sunt neconstituţionale, deoarece măsura în discuţie nu îndeplineşte condiţiile de calitate a legii - precizie şi previzibilitate -, legea lăsând loc aplicării abuzive din partea autorităţilor statului prin aceea că dispune suspendarea şi, corelativ, retragerea permisului de port armă ca urmare a simplei puneri în mişcare a acţiunii penale faţă de titular, pentru orice faptă săvârşită cu intenţie, fără a exista criterii de delimitare în funcţie de natura ori gravitatea infracţiunii. Scopul legii nu este acela de a sancţiona orice suspiciune care ar decurge din încălcarea oricărei norme de convieţuire socială protejată de o normă penală, fapt ce rezultă din interpretarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004, conform căruia autorizarea va fi retrasă dacă persoana în cauză a fost condamnată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu executare, pentru infracţiuni comise cu intenţie. Prin urmare, cu atât mai mult, simpla punere în mişcare a acţiunii penale nu ar trebui să justifice şi să permită retragerea permisului de portarmă. 11. Analizând evoluţia cadrului legislativ cu privire la măsura suspendării dreptului de portarmă, autorii excepţiei susţin că prin forma actuală a legii este mărită sfera faptelor penale pentru care inculparea atrage măsura suspendării, de la unele expres menţionate, astfel cum era în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 196/2019, la toate faptele penale prevăzute de legea penală română, astfel cum este prevăzut în forma actuală, în vigoare, a legii. Apreciază, în acest sens, că se încalcă principiul proporţionalităţii prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituţie, deoarece nu există nicio justificare pentru mărirea sferei faptelor penale pentru care ar exista inculpare de la unele expres menţionate (forma legii până în 2019) la toate faptele penale prevăzute de legea penală română (forma actuală a legii). 12. Faţă de această împrejurare se învederează că faptele penale pentru care există act de inculpare nu au legătură cu activitatea de vânătoare pentru care există dreptul de procurare, deţinere şi folosire a armei, iar prin aplicarea măsurii suspendării dreptului de a procura, de a deţine şi de a folosi arme se aduce atingere art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât suspendarea exercitării dreptului de deţinere a armelor reprezintă o suprimare şi o lezare totală a substanţei dreptului pe o anumită perioadă. Se mai susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă dreptul la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie, deoarece în cazul lucrătorilor în domeniul vânătorii deţinerea armei este esenţială pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Se arată că aceste texte de lege îi permit angajatorului o concediere în condiţiile în care lipseşte persoana ce a dobândit calitatea de inculpat şi faţă de care nu există o hotărâre de condamnare definitivă de orice posibilitate de a-şi exercita drepturile procesuale în contestarea acestei decizii de concediere, probele fiind excluse din punct de vedere juridic, iar soluţia demersului juridic fiind una previzibilă, context în care se apreciază că dispoziţiile criticate contravin art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi dreptul de acces la justiţie, ceea ce presupune că legiuitorul nu poate exclude nicio categorie de persoane de la exerciţiul drepturilor procesuale. 13. Mai mult, autorii apreciază că se încalcă şi dreptul de proprietate prevăzut de art. 44 alin. (1) din Constituţie, deoarece pierderea dreptului de deţinere a armelor determină pierderea calităţii de vânător, care determină pierderea calităţii de membru al Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (AVPS), precum şi pierderea controlului asupra AVPS, persoană juridică cu patrimoniu propriu. 14. În continuare, autorii excepţiei susţin şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât accesul liber la justiţie este formal, în condiţiile în care puterea de apreciere a judecătorului învestit cu o cale de atac împotriva suspendării/retragerii permisului de portarmă se rezumă doar la constatarea existenţei unui dosar penal şi a măsurii procesuale de punere în mişcare a acţiunii penale împotriva titularului permisului de portarmă, fără a avea competenţa de a analiza situaţia particulară a cauzei sub toate aspectele de drept şi de fapt. În acest context, autorii susţin şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, întrucât, deşi măsura criticată nu este calificată în mod expres ca o sancţiune penală, ci una administrativă, măsura suspendării şi retragerii automate a permisului de portarmă prezintă toate caracteristicile unei veritabile sancţiuni penale. Astfel, măsura retragerii permisului de portarmă ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale pentru o presupusă infracţiune comisă cu intenţie restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, are caracter punitiv şi transformă o măsură care ar trebui să aibă un rol de prevenţie într-o veritabilă sancţiune, care poate fi privită şi în paralel cu pedepsele complementare pe care judecătorul le poate dispune odată cu soluţionarea definitivă a cauzei penale, legiuitorul prevăzând la art. 66 lit. h) din Codul penal posibilitatea ca persoanei condamnate să i se interzică dreptul de a deţine, de a purta şi de a folosi orice categorie de arme. Or, măsura criticată este dispusă de un organ ce nu are nicio prerogativă în dosarul penal în care s-a pus în mişcare acţiunea penală. În contextul criticilor de neconstituţionalitate este menţionată jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la principiile invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. 15. În fine, se mai susţine că este încălcat şi dreptul la integritate fizică şi psihică, consacrat de art. 22 din Constituţie, deoarece în cadrul armelor există şi categoria armelor de apărare, iar prin înlăturarea categoriei de persoane prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. d) de la deţinere şi utilizare, persoana se află în imposibilitatea de a se apăra eficient, fiind expusă riscului de pierdere a integrităţii fizice şi psihice. 16. Tribunalul Vaslui - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât din examinarea prevederilor criticate din Legea nr. 295/2004, precum şi a celor cuprinse la art. 14 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege se poate deduce că intenţia legiuitorului la momentul edictării cadrului legal în materie a fost aceea ca retragerea autorizaţiei sau a permisului de portarmă să nu survină automat nici chiar în cazul unei condamnări definitive. Prin urmare, cu atât mai puţin, simpla punere în mişcare a acţiunii penale nu ar putea să justifice şi să permită retragerea permisului de portarmă. Ţinând cont de scopul urmărit, prin Legea nr. 295/2004 au fost stabilite condiţii riguroase ce satisfac interesul public de a asigura siguranţa ordinii publice, lipsa oricărui pericol pentru aceste valori fiind necesară şi obligatorie pentru emiterea sau păstrarea autorizaţiei, însă, faţă de situaţiile care se pot ivi în practică, nu orice infracţiune reflectă o periculozitate concretă a autorului acesteia, iar scopul legii nu a fost acela de a sancţiona orice suspiciune care ar decurge din încălcarea oricărei norme de convieţuire socială protejată de o normă de incriminare. 17. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 18. Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa reţine că reglementarea unei condiţii speciale de autorizare/avizare într-o materie în care controlul statului asupra portului, deţinerii, utilizării armelor letale şi neletale este mai pregnant nu poate fi asimilată incompatibilităţilor sau interdicţiilor generate de o condamnare, astfel că nu este de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie. În mod similar, prin instituirea unei condiţii negative pentru avizarea portului de armă nu se aduce atingere nici dreptului la apărare, reglementat de art. 24 din Constituţie, şi nici dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituţie. Nu poate fi reţinută nici încălcarea dreptului la muncă, atât timp cât art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală nu exclude facultatea alegerii libere a unei profesii, meserii sau ocupaţii, iar textul constituţional trebuie interpretat în sensul că, atunci când opţiunea este formulată în sensul alegerii unei profesii, meserii sau ocupaţii, pentru care legea prevede anumite cerinţe de studii, calificare, autorizare prealabilă sau avizare de către autorităţi publice, cel care optează trebuie să îşi asume aceste condiţii, acestea fiind deopotrivă condiţii de ocupare, dar şi condiţii de menţinere în profesie, meserie sau ocupaţie. 19. Tribunalul Timiş - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea normelor constituţionale ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, instanţa reţine că dispoziţiile de lege nu operează în sensul prestabilirii unei vinovăţii, ci instituie o măsură administrativă, cu caracter temporar şi preventiv, pe deplin justificată în contextul reglementat de legea criticată. Referitor la susţinerile autorului excepţiei privind încălcarea art. 53 din Constituţie, instanţa reţine că din examinarea sistematică a prevederilor Constituţiei României, respectiv a titlului II, care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, reiese faptul că dreptul de a obţine permis de armă nu este un drept constituţional. Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a normelor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, această critică nu poate fi reţinută cât timp nu a fost invocată încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale. 20. Tribunalul Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 21. Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 22. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 23. În Dosarul nr. 2.427D/2021, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile legale criticate nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece nu operează în sensul prestabilirii unei vinovăţii, ci instituie condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a obţine autorizaţia de procurare a armelor letale, acestea fiind pe deplin justificate în contextul reglementat de legea criticată. Măsura legală a fost determinată de raţiuni ce ţin de politica penală a statului, drept care nu pot fi reţinute criticile formulate prin raportare la art. 23 alin. (11) din Constituţie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 481 din 25 iunie 2020, paragrafele 27 şi 28. Totodată, Guvernul apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu pun în discuţie restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale şi, prin urmare, dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate formulată prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 22, ale art. 41 şi ale art. 44 alin. (2), Guvernul subliniază că, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate, or, în speţă, autorul excepţiei nu motivează, în concret, relaţia de contrarietate existentă între dispoziţiile legale criticate şi normele constituţionale invocate, sub acest aspect excepţia invocată fiind inadmisibilă. 24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Avocatul Poporului, precum şi Guvernul, în celelalte dosare conexate, nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d), ale art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi ale art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: - Art. 14 alin. (1) lit. d) [astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 18 din Legea nr. 196/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor]: „(1) Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: [...] d) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie;“; – Art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (3): "(1) Suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către organele competente în următoarele situaţii: a) titularul dreptului nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 14 alin. (1) lit. d); […](3) Pe perioada suspendării dreptului de port şi folosire a armelor, permisul de armă se retrage de către organul de poliţie care a dispus măsura, iar armele şi întreaga cantitate de muniţie deţinute se depun, de îndată, la un armurier autorizat în acest sens, cu excepţia situaţiei în care acestea se ridică de către organele de poliţie." – Art. 70 alin. (1) lit. c): „(1) Pot fi dotate, în condiţiile prevăzute la art. 69 alin. (4), cu arme letale sau neletale supuse autorizării persoanele care: […] c) îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. c)-f), h) şi i);“. 27. Curtea reţine că art. 69 alin. (4), la care fac trimitere dispoziţiile de lege criticate, prevede: „(4) Dotarea cu arme a personalului specializat se face în baza ordinelor de serviciu individuale, emise de conducătorul persoanei juridice prevăzute la alin. (1) sau, după caz, al unităţii subordonate sau aflate în coordonarea acesteia, în care se menţionează datele de identificare ale armei, datele de identificare ale deţinătorului, sarcinile în executarea cărora deţinătorul poate purta şi folosi armele, locurile în care deţinătorul poate purta şi folosi armele, precum şi condiţiile în care acesta poate face uz de armă.“ 28. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la securitatea juridică‚ art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) cu privire la principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalităţii, art. 20 alin. (1) şi (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 24 care consacră dreptul la apărare, art. 41 privind dreptul la muncă, art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate privată, precum şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile referitoare la prezumţia de nevinovăţie din art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 11 paragraful 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 14 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 20 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi prevederile privind dreptul de proprietate cuprinse în art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile Legii nr. 295/2004 stabilesc aspecte referitoare la categoriile de arme şi muniţii, precum şi la condiţiile în care deţinerea, portul, folosirea şi operaţiunile cu aceste arme şi muniţii sunt permise pe teritoriul României, fiind precizate în mod concret condiţiile exercitării dreptului de deţinere a armelor, autorizarea folosirii armelor care constituie obiectul dreptului de deţinere, efectele aplicării măsurilor de suspendare sau anulare a permisului de armă, precum şi căile de atac ce pot fi utilizate împotriva acestor măsuri. În speţă, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 reglementează condiţiile pe care persoanele prevăzute de lege trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a primi autorizaţia de procurare a armelor letale, printre acestea regăsindu-se condiţia negativă de a nu fi inculpate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Această condiţie a fost avută în vedere, în mod simetric, şi pentru cazurile de suspendare a dreptului de deţinere, de port şi de folosire a armelor letale, fiind prevăzută de dispoziţiile art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 295/2004, în vreme ce alin. (3) al art. 44 din acelaşi act normativ stabileşte efectele pe care suspendarea dreptului le produce asupra permisului de armă şi deţinerii muniţiei. 30. Analizând evoluţia în timp a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004, Curtea reţine că legea, în forma sa iniţială, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie 2004, iar la acel moment reglementarea criticată se regăsea în conţinutul art. 15 alin. (1) lit. d), cu următorul cuprins normativ: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 14 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este mai mare de 1 an;“. 31. Ulterior, reglementarea a fost modificată prin art. I pct. 1 din Legea nr. 152/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 18 iulie 2008, şi a dobândit următorul conţinut normativ: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 14 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute în Codul penal, Partea specială, titlurile I-III, titlurile X şi XI şi la art. 239, 264, 266-272, 279-281, 312 şi 317-322, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, de prezenta lege, precum şi pentru orice alte infracţiuni săvârşite cu violenţă;“. 32. În 2011, legiuitorul intervine asupra normei prin dispoziţiile art. I pct. 20 din Legea nr. 117/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 iunie 2011, în urma republicării legii art. 15 devenind art. 14, cu următorul conţinut: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, potrivit legislaţiei în vigoare;“. 33. În acelaşi an, prin Legea nr. 288/2011 pentru modificarea art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, textul de lege a dobândit următorul cuprins normativ: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute de Codul penal, partea specială, titlurile I-III, art. 239, 264, 266-272, 279-281, 317-322, titlurile X şi XI, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, precum şi de prezenta lege;“. 34. Un an mai târziu, prin art. 151 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 este din nou modificat: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie;“. 35. Legea nr. 295/2004 a fost republicată în anul 2014 şi, ulterior, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 319/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 15 decembrie 2015, art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 a fost modificat şi a dobândit următorul cuprins normativ: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute de Codul penal, Partea specială, titlurile I, II, III, X, XI, XII şi art. 269, 280, 281, 283, 285, 286, 287, 342, 346, 348, 369, 371, 375, 381, 383, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;“. 36. În prezent, ca urmare a modificării Legii nr. 295/2004 prin art. I pct. 18 din Legea nr. 196/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 1 noiembrie 2019, forma în vigoare a reglementării criticate este următoarea: „Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: […] d) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie;“. Legea nr. 196/2019 a format obiectul controlului de constituţionalitate a priori, prin Decizia nr. 507 din 18 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 25 octombrie 2019, Curtea Constituţională constatând constituţionalitatea ei. 37. În concluzie, din prezentarea evoluţiei în timp a normei criticate rezultă că, în decursul a 15 ani de existenţă a Legii nr. 295/2004, dispoziţia referitoare la condiţia negativă în sarcina persoanei supuse autorizării pentru procurare şi deţinere de armă de a nu fi inculpată într-o cauză penală a avut 7 redactări diferite, modificările vizând 2 forme relativ asemănătoare, care s-au succedat alternativ. 38. Curtea reţine că o primă critică de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, are în vedere modul defectuos în care legiuitorul şi-a exercitat competenţa de legiferare, prin încălcarea cerinţelor referitoare la previzibilitatea pe care trebuie să o aibă un act normativ. Noţiunea de previzibilitate a legii poate fi analizată (i) atât sub aspectul modului în care destinatarul normei receptează conţinutul normativ adoptat de legiuitor, al capacităţii acestuia de a înţelege norma în scopul de a-şi adecva comportamentul, de a se conforma prescripţiei legale, (ii) cât şi sub aspectul coerenţei şi stabilităţii dispoziţiilor legale edictate. 39. Din prima perspectivă, previzibilitatea legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întregul ansamblu normativ. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, paragraful 28, că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia Curţii Constituţionale nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea Constituţională a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Aşa fiind, prima dintre condiţiile ce asigură aplicabilitatea fluentă şi raţional eficientă a dreptului o constituie suficienta sa definire, care vizează asigurarea rigorii atât în planul conceptualizării dreptului, a noţiunilor juridice, cât şi în planul redactării actelor normative. 40. Din cea de-a doua perspectivă, cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea menţionează că în jurisprudenţa sa a statuat că în măsura în care o reglementare legală nu respectă normele de tehnică legislativă, determinând apariţia unor „situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii“, acea lege este contrară prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, sau Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragraful 30). 41. Instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii“ (în acest sens sunt Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, şi Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). 42. Raportând aceste considerente de principiu la speţa dedusă judecăţii, Curtea reţine că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie de a asigura un cadru normativ previzibil din perspectiva coerenţei şi stabilităţii dispoziţiilor legale edictate, adoptând soluţii legislative succesive diferite într-o perioadă relativ scurtă, cu consecinţa generării unei insecurităţi juridice şi a incertitudinii subiectelor de drept vizate prin măsurile de aplicare a acestor soluţii sub aspectul conduitei de urmat. 43. În continuare, Curtea observă că în prezent legea stabileşte, printre condiţiile de autorizare a unei persoane de a procura arme letale, condiţia ca persoana să nu fie inculpată în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie. Condiţia face trimitere astfel generic la fapte săvârşite cu intenţie, fără a stabili o anumită sferă a infracţiunilor pentru a căror săvârşire persoana inculpată nu poate dobândi autorizaţia de procurare a armelor letale [art. 14 alin. (2) lit. d)] sau, în cazul în care fusese în prealabil autorizată, i se suspendă acest drept [art. 44 alin. (1) lit. a)]. De asemenea, potrivit art. 18 din lege, dreptul de procurare a armelor se pierde, iar autorizaţia de procurare a armelor se retrage de către organul care a eliberat-o dacă titularul nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 14 alin. (1) lit. d). Cu alte cuvinte, atunci când persoana este inculpată pentru o faptă săvârşită cu intenţie, indiferent de natura infracţiunii sau de gravitatea sa, în mod implicit nu mai poate dobândi, i se suspendă sau pierde dreptul de a procura şi de a deţine arme. Suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor se dispune pentru întreaga perioadă în care persoana este inculpată, permisul de armă se retrage de către organul de poliţie care a dispus măsura, iar armele şi întreaga cantitate de muniţie deţinute se depun, de îndată, la un armurier autorizat sau se ridică de către organele de poliţie. Aşadar, legea prevede în materia administrativă a autorizării procurării armelor, ca efect al declanşării unei proceduri penale, de la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale până la data încetării procesului penal, o sancţiune administrativă, aplicabilă ope legis de către organul de poliţie. În lumina dispoziţiilor legale, întrucât legea prezumă persoana inculpată ca fiind factor de risc, apt să genereze consecinţe negative prin uzul de arme, autoritatea administrativă nu are posibilitatea de a analiza particularităţile fiecărui caz astfel încât soluţia dispusă să corespundă scopului legii, acela de asigurare a securităţii fizice a persoanelor şi de protejare a interesului social. Norma instituie astfel o garanţie absolută, de natură să confere o autoritate morală de necontestat persoanelor autorizate să procure arme, inculparea lor în orice cauză penală pentru fapte săvârşite cu intenţie generând automat prezumţia de risc pentru securitatea fizică a persoanelor aflate în preajma inculpatului. În baza legii, indiferent de natura faptei săvârşite, de gravitatea şi pericolul ei social, de conduita inculpatului, acesta este prezumat drept un pericol public de securitate şi este sancţionat cu pierderea dreptului de a procura şi de a deţine arme. 44. Având în vedere nivelul deosebit de ridicat de risc pentru viaţă implicat de orice utilizare necorespunzătoare a armelor de foc, este esenţial ca statul să instituie şi să aplice cu rigurozitate un sistem de garanţii adecvate şi eficiente menite să contracareze şi să prevină orice utilizare necorespunzătoare şi periculoasă a unor astfel de arme (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2020, pronunţată în Cauza Kotilainen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 88). Statul are un interes legitim de a proteja siguranţa publică monitorizând persoanele care pot avea dreptul de a deţine arme de foc. În acest sens, se ţine seama atât de natura periculoasă a armelor de foc, cât şi de riscul producerii de accidente grave sau de abuz, aspecte cu privire la care statul are responsabilitatea de a proteja publicul larg (Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 martie 2016, pronunţată în Cauza Jan Palmén împotriva Suediei, paragraful 26). Rezultă că legiuitorul are obligaţia pozitivă de a adopta un cadru legislativ care să asigure controlul etatic al procurării, portului, folosirii şi operaţiunile cu armele de foc. Prin urmare, regimul juridic al armelor de foc este caracterizat printr-un set de măsuri restrictive, care se constituie în garanţii pentru protejarea dreptului la viaţă. Ca atare, în structurarea acestui regim juridic, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, însă nu absolută. 45. Procurarea, portul, folosirea şi operarea armelor de foc sunt în legătură directă cu diferite valori şi drepturi fundamentale reglementate în Constituţie, sens în care se reţin libera dezvoltare a personalităţii umane (sub forma libertăţii de acţiune a persoanei, a se vedea Decizia nr. 464 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 5 august 2019, paragraful 45, aici înţelegându-se atât activităţile recreative, cât şi cele sportive), dreptul la viaţă şi la integritate fizică (autoapărarea), dreptul la un mediu echilibrat ecologic (pentru menţinerea, prin vânătoare, a unui ecosistem echilibrat), dreptul la muncă (în privinţa persoanelor care exercită activităţi de protecţie şi pază ce implică folosirea armelor de foc), dreptul de proprietate privată (asupra armelor de foc) sau libertatea economică (comercializarea armelor de foc). Este vorba, aşadar, despre o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale incidente în cauză, a căror exercitare îşi găseşte expresia în art. 1 alin. (5) din Constituţie cu referire la securitatea juridică a persoanei, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). 46. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, securitatea juridică are o semnificaţie bivalentă care îşi găseşte o aplicare corespunzătoare în datele cauzei analizate. Pe de o parte, este evidentă instabilitatea normelor juridice în domeniul procurării portului, folosirii şi operării armelor de foc, reglementările alternând în perioade scurte de timp, iar, pe de altă parte, conţinutul reglementării în vigoare deschide problema evaluării valorificării în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale aflate în legătură directă cu regimul armelor de foc. Această a doua latură a securităţii juridice înglobează ideea protecţiei şi asigurării caracterului intact al drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cadrul sistemului de drept naţional, ceea ce presupune excluderea incertitudinii juridice, a excesului de putere, a arbitrariului şi a subiectivismului autorităţilor care exercită puterea de stat. Securitatea juridică se prezintă ca o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind atât un standard distinct de constituţionalitate, cât şi unul asociat drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate. 47. Regimul restrictiv reglementat în privinţa armelor de foc aduce în discuţie concepţia legiuitorului asupra conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Pornind de la existenţa unei marje extinse de apreciere a legiuitorului în structurarea acestor restricţii, sarcina instanţei constituţionale este de a verifica dacă acestea sunt suficient de rezonabile şi raţionale pentru a justifica o viziune mai restrânsă sau extinsă, din acest punct de vedere, asupra elementelor esenţiale sau definitorii din structura drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, în funcţie de intensitatea regimului restrictiv, aceste elemente devin mai vizibile sau latente, dominante sau recesive, fără a-şi pierde, însă, identitatea axiomatică, iar o asemenea valorizare şi revalorizare continuă a acestora, determinată de împrejurări obiective, nu face altceva decât să demonstreze că intervenţiile legislative realizate trebuie să respecte o justă măsură pentru a nu afecta echilibrul în care se află drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi elementele componente ale acestora. În consecinţă, se impune concluzia potrivit căreia securitatea juridică este un concept dinamic şi evolutiv, care nu are rolul de a aglutina diversele drepturi/libertăţi fundamentale, ci de a impune un reper de stabilitate şi raţionalitate în opera de legiferare care, în mod principial, vizează direct sau indirect drepturi şi libertăţi fundamentale, sens în care pentru a evalua caracterul optim al valorificării acestora de către legiuitor este necesar a se recurge la principiul proporţionalităţii, subsumată conceptului est modus in rebus. 48. Orice intervenţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale poate fi analizată distinct, pe fiecare drept/libertate individuală, sau global, prin mijlocirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, atunci când aspectele în cauză vizează un complex omogen sau eterogen de drepturi şi libertăţi fundamentale incidente, şi trebuie să respecte exigenţele principiului proporţionalităţii. Prin urmare, Curtea, având în vedere particularităţile cazului analizat în care reglementarea legală criticată se află într-o conexiune implicită cu drepturile şi libertăţile fundamentale menţionate la paragraful 45 din prezenta decizie, va examina proporţionalitatea regimului restrictiv al armelor de foc din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie pentru a evalua dacă persoanele supuse acestui regim îşi pot valorifica în condiţii optime drepturile şi libertăţile fundamentale antereferite. 49. Raportat la cele mai sus menţionate, Curtea constată că legiuitorul are competenţa atât de a reglementa condiţiile pentru exercitarea unui drept, cât şi de a stabili cazurile de încetare a acestuia. Aşa fiind, Curtea urmează să analizeze în ce măsură dispoziţiile legale criticate, care nu circumstanţiază infracţiunile intenţionate pentru a căror săvârşire persoana inculpată pierde dreptul de procurare şi deţinere a armelor letale, respectiv aspecte esenţiale care ţin de natura sau de gravitatea infracţiunilor cercetate, respectă principiul proporţionalităţii. 50. Pornind de la aceste premise şi având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate, precum şi conţinutul normativ al textului legal supus controlului de constituţionalitate, Curtea urmează să stabilească dacă limitele impuse de legiuitor dreptului persoanei de a procura şi de a deţine arme prin condiţionarea persoanei de a nu fi inculpată în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată în raport cu scopul urmărit de legiuitor. Curtea Constituţională va avea în vedere testul de proporţionalitate structurat, potrivit căruia limitarea drepturilor persoanei trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe (a se vedea şi Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). 51. Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. 52. În vederea realizării testului de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. Astfel, Curtea constată că prin norma legală edictată legiuitorul a urmărit asigurarea securităţii fizice a persoanelor cu care intră în contact inculpatul dintr-o cauză penală, deci protejarea intereselor publice privind apărarea ordinii publice şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, scop a cărui legitimitate nu poate fi contestată. 53. Cu privire la capacitatea măsurii edictate de a conduce la îndeplinirea scopului menţionat, Curtea constată că reglementarea printre condiţiile care trebuie întrunite cumulativ pentru ca o persoană să fie autorizată să procure arme letale sau neletale a interdicţiei de a fi inculpată în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie reprezintă, in abstracto, o măsură adecvată pentru satisfacerea interesului general de a pune sub un control riguros achiziţionarea şi deţinerea armelor letale şi neletale şi a muniţiilor. 54. Cât priveşte caracterul necesar, Curtea reaminteşte că, „într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ca excepţie, dacă nu există o altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol“ (Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009). Curtea reţine că pentru realizarea scopului mai sus arătat legiuitorul a procedat la adoptarea unei măsuri drastice, de natură să preîntâmpine consecinţe grave sub aspectul valorilor sociale protejate. Înlăturarea dreptului de procurare şi deţinere a armelor letale sau neletale este, în mod necesar, unica măsură aflată la dispoziţia legiuitorului pentru a preveni riscul utilizării armelor letale sau neletale în alte scopuri decât cele prevăzute de Legea nr. 295/2004. În acest sens, Curtea apreciază că legiuitorul nu avea posibilitatea reglementării altor măsuri, tocmai datorită caracterului specific al materiei reglementate. 55. Curtea constată însă că măsura reglementată nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit, din perspectiva relaţiei existente între situaţia premisă - săvârşirea oricărei fapte penale cu intenţie, şi consecinţa stabilită de lege - pierderea dreptului la procurarea şi deţinerea unei arme. Curtea reţine că nu există o individualizare legală a sancţiunii, ca operaţiune de personalizare prin care pedeapsa este adaptată la nevoile de apărare a valorilor sociale. În baza legii, indiferent de natura faptei săvârşite, de gravitatea şi pericolul ei social, de conduita inculpatului, acesta este prezumat drept un pericol public pentru securitatea persoanelor din preajma lui. 56. Or, Curtea reţine că aplicarea sancţiunilor administrative, în cazul de faţă sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru presupusa nesocotire a normelor de drept penal (până la data încetării procesului penal, operează prezumţia de nevinovăţie), trebuie să se realizeze cu respectarea unor principii, similar sancţiunilor de drept contravenţional, respectiv principiul legalităţii şi principiul proporţionalităţii. 57. În acest context, Curtea observă că, dat fiind caracterul eminamente preventiv al măsurii prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 (fapta pentru care inculpatul este cercetat penal nu a fost încă dovedită ca fiind comisă), în situaţia în care aceasta este aplicată automat, pentru orice faptă comisă cu intenţie pentru care este acuzată persoana, apare cu evidenţă caracterul său excesiv, care depăşeşte atât scopul reglementării (apărarea ordinii publice şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor), cât şi scopul aplicării sancţiunii (înlăturarea stării de pericol produse şi preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte antisociale prin mijlocirea armelor/muniţiilor deţinute). Lipsa unor criterii prevăzute expres de lege care să limiteze incidenţa sancţiunii administrative la acele situaţii care impun neacordarea/retragerea autorizaţiei de portarmă având în vedere natura, gravitatea şi pericolul social al faptei (de exemplu, infracţiuni comise contra persoanei, infracţiuni contra securităţii naţionale, infracţiuni ce ţin de fenomenul crimei organizate) permite aplicarea sancţiunii faţă de o persoană care, deşi este cercetată pentru comiterea unei fapte penale cu intenţie (de exemplu, o infracţiune de fals, de serviciu sau contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice), nu se află în situaţia de a crea o suspiciune cu privire la integritatea sa psihică sau cu privire la periculozitatea sa. Cu alte cuvinte, punerea în mişcare a acţiunii penale nu poate justifica măsura administrativă a neacordării/retragerii autorizaţiei de portarmă decât în cazurile în care există suspiciuni cu privire la pericolul pe care făptuitorul îl prezintă pentru societate date fiind natura, gravitatea şi pericolul social al faptei pentru care este cercetat, doar într-o atare ipoteză putându-se realiza scopul restrângerii exerciţiului dreptului de portarmă, şi anume prevenirea unor consecinţe deosebit de grave generate de folosirea armei. În acest context, Curtea aminteşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva (UE) 2021/555 din 24 martie 2021 a Parlamentului European şi a Consiliului privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme, potrivit cărora „statele membre permit achiziţionarea şi deţinerea de arme de foc numai de către persoanele care au un motiv întemeiat şi care: [...] b) nu sunt susceptibile de a reprezenta un pericol pentru propria persoană sau pentru alţii, pentru ordinea publică sau siguranţa publică; se consideră că existenţa unei condamnări pentru săvârşirea cu intenţie şi cu violenţă a unei infracţiuni indică un astfel de pericol“. 58. Curtea reţine că neacordarea/retragerea autorizaţiei de portarmă atunci când există temeiuri pentru a aprecia că activitatea ilicită a persoanei ar periclita securitatea persoanelor din preajma sa trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar. Altfel spus, Curtea consideră că, în măsura în care legea prevede sancţiunea administrativă a neacordării/retragerii autorizaţiei de portarmă în vederea asigurării securităţii fizice a persoanelor cu care intră în contact inculpatul, o astfel de măsură trebuie însoţită de garanţia unei decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea legiuitorului. Or, necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să atragă sancţiunea administrativă lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea nediferenţiată a sancţiunii. 59. Mai mult, analizând comparativ dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d) cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004, care prevăd condiţia ca persoanele supuse autorizării „să nu fi fost condamnate, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu executare, pentru infracţiuni comise cu intenţie“, Curtea reţine că în vreme ce în ipoteza condamnării, deci a stabilirii cu caracter definitiv a vinovăţiei făptuitorului, legea prevede interdicţia doar dacă pedeapsa pronunţată este închisoarea mai mare de un an, cu executare, sau detenţiunea pe viaţă, în ipoteza inculpării, când prezumţia de nevinovăţie este pe deplin operabilă, legiuitorul este foarte vag, stabilind interdicţia cu privire la orice infracţiune săvârşită cu intenţie, care, la finalul procesului penal, în caz de condamnare, poate conduce şi la pedeapsa amenzii, la pedeapsa cu închisoarea sub un an, cu executare, sau la pedeapsa cu închisoarea peste un an, cu suspendare. Or, această analiză comparativă demonstrează lipsa de proporţionalitate şi caracterul nerezonabil al măsurii impuse de legiuitor cu privire la persoanele inculpate faţă de persoanele condamnate, măsura prevăzută de art. 14 alin. (1) lit. d), care are un scop preventiv, fiind mai constrângătoare decât măsura prevăzută de art. 14 alin. (1) lit. c), care are atât scop preventiv, cât mai ales punitiv. 60. În continuare, Curtea reţine că obiectivele care privesc interesul general al statului de a asigura apărarea ordinii publice şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor trebuie să se afle în echilibru cu interesul particularilor de a beneficia de un drept prevăzut de lege. „Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe. [...] Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie“ (Decizia nr. 61 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 11 martie 2004). Aşa fiind, legiuitorului îi revenea obligaţia constituţională de a identifica punctul de echilibru optim dintre cele două interese concurente, pentru ca acestea, împreună şi fiecare în parte, să se realizeze (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 66). Curtea constată că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres şi limitativ care sunt acele infracţiuni intenţionate pentru a căror săvârşire este aplicabilă sancţiunea administrativă, astfel că măsura adoptată rupe justul echilibru dintre aceste interese concurente. 61. Pentru motivele expuse, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului de portarmă, ca efect al punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva oricărei persoane acuzate că a săvârşit o infracţiune cu intenţie, nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 sunt neconstituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 53 alin. (2) din Constituţie sub aspectul încălcării exigenţei de proporţionalitate în privinţa restrângerii operate. 62. În concluzie, Curtea constată că legiuitorul are obligaţia, pe de o parte, de a reglementa un text de lege cu un conţinut normativ care să-i asigure efectivitate, proporţionalitate şi caracter disuasiv, în acord cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţie, şi, pe de altă parte, de a stabili un cadru legislativ stabil şi coerent cu privire la condiţiile concrete în care intervine autorizarea/suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale, ca urmare a incidenţei condiţiei negative prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004, republicată, în acord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 63. Având în vedere neconstituţionalitatea constatată, Curtea nu va mai analiza dispoziţiile constituţionale invocate în mod distinct în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. 64. În ceea ce priveşte prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) şi ale art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004, Curtea observă că acestea reprezintă norme de trimitere la cele ale art. 14 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ. În condiţiile admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a acestora din urmă, criticile astfel formulate rămân fără obiect. 65. De asemenea, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Legea nr. 295/2004, care prevăd efectele pe care le produce suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor, respectiv retragerea permisului de armă şi depunerea armelor şi a muniţiei deţinute la un armurier autorizat pe perioada suspendării dreptului, Curtea reţine că nemulţumirea autorilor este grefată pe aceleaşi critici de neconstituţionalitate care au vizat dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004. Or, în condiţiile în care Curtea admite excepţia cu un atare obiect, critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Legea nr. 295/2004 rămâne fără obiect. 66. În fine, Curtea reţine incidenţa prevederilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare“, întrucât în cauză dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 nu pot fi disociate de cele ale art. 57 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege. Curtea urmează să extindă controlul de constituţionalitate şi asupra acestor prevederi, care au următorul conţinut: „(4) Autorizaţia de procurare a armelor neletale prevăzute în categoria C din anexă se acordă persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: [...] b) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie;“. Curtea reţine că aceste prevederi, care reglementează aceeaşi condiţie negativă, dar cu privire la acordarea autorizaţiei de procurare şi folosire a armelor neletale, încalcă aceleaşi dispoziţii din Constituţie, respectiv art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 53 alin. (2), astfel că se impune constatarea neconstituţionalităţii lor. 67. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţia referitoare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d) şi ale art. 57 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 295/2004 şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte soluţia referitoare la dispoziţiile art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi ale art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emil Savin în Dosarul nr. 5/89/2021 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, de Sorin Paul Stănescu în Dosarul nr. 1.165/3/2021 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, de Daniel Vasile Văcaru în Dosarul nr. 1.150/95/2021 al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Lazăr Gheorghe Bărbuţ în Dosarul nr. 3.009/30/2021 al Tribunalului Timiş - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Dorin Eugen Ioan Cupeţiu în Dosarul nr. 2.893/97/2021 al Tribunalului Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Ion Vodă în Dosarul nr. 247/103/2022 al Tribunalului Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. d) şi ale art. 57 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 44 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi ale art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, Tribunalului Timiş - Secţia contencios administrativ şi fiscal, Tribunalului Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalului Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
