Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Radu Nistor Cristian în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.091D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 15 iunie 2017, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ocazie cu care Curtea, constatând că fie nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, fie s-a impus necesitatea unei mai bune studieri a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (1) teza întâi şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, a dispus amânarea succesivă a pronunţării pentru 22 iunie 2017, 13 iulie 2017, 19 septembrie 2017, 5 octombrie 2017, 17 octombrie 2017, 31 octombrie 2017, 7 noiembrie 2017 şi 28 noiembrie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 2 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.846/46/2013, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Radu Nistor Cristian în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale aflate în judecată sub imperiul Codului de procedură penală din 1968 şi în care au fost efectuate interceptări şi înregistrări ale convorbirilor telefonice sub imperiul dispoziţiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi dreptul la un proces echitabil, deoarece nu prevăd obligaţia parchetului de a pune la dispoziţia instanţei şi echipamentele tehnice cu care s-au efectuat înregistrările. Astfel, atunci când se dispune efectuarea unei expertize tehnice a înregistrărilor audiovideo, experţii solicită suporturile originale ale înregistrării şi echipamentele tehnice cu care s-au efectuat respectivele înregistrări, deoarece verificarea autenticităţii se efectuează numai asupra înregistrărilor originale şi aparaturii cu care s-au efectuat acestea. Mai arată că reprezentanţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti refuză să pună la dispoziţia instanţei aparatura, cu motivarea că această obligaţie nu este prevăzută de lege şi că numai în cazul înregistrărilor efectuate de către părţi, potrivit art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, acestea sunt obligate să pună la dispoziţia expertului pe lângă suporturile originale şi echipamentul cu care s-a făcut înregistrarea. De asemenea, reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a menţionat că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, nefiind parte în proces, nu are această obligaţie. 5. Aşa fiind, susţine autorul excepţiei, se creează o diferenţiere clară între probele prezentate de către părţi şi cele ale acuzării, diferenţiere ce constituie o încălcare gravă a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2), precum şi a celor referitoare la dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi care, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, se reflectă, între altele, ca principiu al egalităţii armelor intim legat de cel al contradictorialităţii. Astfel, necesitatea respectării egalităţii armelor între procuror şi părţi este cu atât mai imperioasă cu cât Ministerul Public intervine activ în faţa instanţei, pe care o sesizează prin rechizitoriu. În mod tradiţional, în procedura penală, principiul egalităţii persoanelor îmbracă forma egalităţii armelor, iar principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire să fie despărţită de cea jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. În acest sens, autorul excepţiei face trimitere la Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Fitt împotriva Regatului Unit, şi Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper împotriva Regatului Unit, în care instanţa europeană a statuat că măsura a rezultat dintr-un defect al legislaţiei, în sensul că nu a reuşit să ofere o protecţie adecvată, nefiind o simplă abatere a autorităţilor care nu erau obligate să păstreze originalul înregistrărilor efectuate şi aparatura tehnică, încălcându-se, astfel, art. 6 din Convenţie. Tot astfel, în Hotărârea din 24 februarie 2014, pronunţată în Cauza Văduva împotriva României, s-a statuat că, deoarece instanţele nu au putut obţine o expertiză asupra conţinutului înregistrării, procurorul refuzând să permită experţilor desemnaţi de instanţă să examineze aparatul folosit, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că autorităţile interne nu au oferit garanţiile corespunzătoare pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării prin limitarea drepturilor acestora cu privire la cererile de expertizare a înregistrării convorbirilor telefonice. În acelaşi sens sunt şi Hotărârea din 22 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Gabriela Niţulescu împotriva României, şi Hotărârea din 10 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Botea împotriva României. 6. Totodată, mai susţine autorul excepţiei, în faza de cercetare judecătorească, persoanele interesate nu au acces la aceste probe, ele fiind, potrivit art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală, la dispoziţia exclusivă a instanţei de judecată, iar la procesul-verbal se ataşează numai o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Aşa fiind, a depus la dosarul cauzei mai multe expertize, din care rezultă că toţi experţii au constatat că asupra unor copii ale unui suport original se pot face intervenţii, fără ca acestea să poată fi depistate. 7. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, autorul susţine că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, la tratatele internaţionale privind drepturile omului, la dreptul la un proces echitabil, la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, la secretul corespondenţei şi la limitele restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ nu respectă cerinţa previzibilităţii şi clarităţii legii. În acest sens, autorul face trimitere la argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 prin care sintagma „alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost constatată neconstituţională, precum şi la cele avute în vedere cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 166 din 17 martie 2015, Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Deciziei nr. 553 din 16 iulie 2015, Deciziei nr. 573 din 3 mai 2011, Deciziei nr. 196 din 4 aprilie 2013 şi Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015. 8. În finalul argumentelor, autorul excepţiei apreciază că constatarea ca neconstituţională a sintagmei criticate, respectiv „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“, ar duce şi la o aplicare unitară a deciziilor nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 126 din 3 martie 2016. 9. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, autorul susţine că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, la tratatele internaţionale privind drepturile omului, la dreptul la un proces echitabil, la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, la secretul corespondenţei, la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Astfel, din motivarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 rezultă faptul că ofiţerii D.G.I.P.I. şi S.R.I. nu pot efectua acte de urmărire penală şi nici înregistrări audio, video sau ambientale. Totodată, se mai susţine că efectele acestei decizii variază, deoarece înregistrările efectuate sub imperiul Codului de procedură penală din 1968 sunt diferit interpretate şi aplicate de către organele judiciare. Or, arată autorul excepţiei, în cauza sa au fost utilizate înregistrări ale convorbirilor telefonice efectuate de către S.R.I. în Dosarul nr. 221/P/2011 ataşate la Dosarul nr. 107/P/2012, de către D.G.I.P.I. în Dosarul nr. 107/P/2012 şi o înregistrare ambientală din 25 octombrie 2013, efectuată de către D.G.I.P.I. Aşa fiind, deoarece dosarul a depăşit faza camerei preliminare, partea interesată nu mai poate invoca nulitatea acestor convorbiri. 10. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, cu privire la dispoziţiile art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa arată că acestea asigură părţilor dreptul la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea şi egalitatea armelor, fiind deopotrivă clare şi previzibile, întrucât copia suportului ce conţine activităţi de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau a completului de judecată, fără ca prin aceasta să se îngrădească părţilor accesul la aceste probe, dacă administrarea lor a fost încuviinţată de către instanţă. 11. Totodată, dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 prevăd suficiente garanţii prin reglementarea în detaliu a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, iar eventuala nerespectare a acestora nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, sens în care numai instanţa de judecată este singura care hotărăşte asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual. 12. În ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, instanţa arată că acestea reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Prin urmare, nulitatea relativă poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali şi se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, că aceasta trebuie invocată întro anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Prin urmare, acest regim juridic reprezintă opţiunea legiuitorului ce dă expresie unei anumite politici penale. Faptul că legiuitorul a limitat invocarea nulităţii relative până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură, îşi găseşte justificare în împrejurarea că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Aşa fiind, opinează instanţa de judecată, textul criticat nu este de natură să încalce imparţialitatea justiţiei, accesul liber la justiţie, egalitatea în drepturi, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, secretul corespondenţei şi nici dreptul la un proces echitabil şi presupune dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 14. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, dispoziţiile art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fiind operante pentru toate persoanele faţă de care s-a dispus măsura supravegherii tehnice fără privilegii şi fără discriminări. Face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994. 15. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, Guvernul face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 840 din 8 decembrie 2015, iar cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 face trimitere la jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014 şi Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 143 alin. (2) - Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică şi art. 282 alin. (4) lit. a) - Nulităţile relative, ambele din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 - Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conţinut: - Art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală: „(2) La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.“ – Art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală: „(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;“. – Art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968: „Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.“ 19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 26 alin. (2) referitor la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, art. 28 referitor la Secretul corespondenţei, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală, precum şi cele ale art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul susţine că acestea sunt neconstituţionale deoarece, câtă vreme din motivarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016 rezultă faptul că ofiţerii D.G.I.P.I. şi S.R.I. nu puteau efectua acte de urmărire penală şi nici înregistrări audio, video sau ambientale, atunci efectele acestei decizii vizează şi înregistrările efectuate sub imperiul Codului de procedură penală din 1968. Or, arată autorul excepţiei, în cauza sa, au fost utilizate înregistrări ale convorbirilor telefonice şi ambientale efectuate de către S.R.I. şi de către D.G.I.P.I. Aşa fiind, deoarece dosarul a depăşit faza camerei preliminare, partea interesată nu mai poate invoca nulitatea mijloacelor de probă/procedeelor probatorii, nulitate ce ar putea duce la excluderea probelor astfel obţinute. 21. Raportându-se la problematica din cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei tinde, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, la excluderea anumitor probe din dosar, respectiv a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice. Or, aşa cum s-a arătat, acesta a fost trimis în judecată sub imperiul prevederilor procedural penale din Codul de procedură penală din 1968. Drept urmare, potrivit art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, învinuitului/inculpatului i s-a prezentat materialul de urmărire penală, ocazie cu care, în acord cu art. 91^3 alin. 4 din acelaşi act normativ, procurorul i-a prezentat procesele-verbale în care au fost redate convorbirile înregistrate, fiind obligat, totodată, să-i asigure, la cerere, ascultarea acestora. Aşa fiind, învinuitul/inculpatul avea posibilitatea să invoce, pe motiv de necompetenţă a organului de urmărire penală, în acord cu art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, nulitatea absolută a interceptărilor efectuate de către un organ necompetent, respectiv Serviciul Român de Informaţii. De asemenea, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, „actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege“, iar „nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală“. Totodată, potrivit art. 6 din aceeaşi lege, „cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege“, instanţa pe rolul căreia se află cauza urmând a o trimite la judecătorul de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală, în această situaţie regăsindu-se şi cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 22. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor (absolute şi relative), prin prisma efectelor deciziilor Curţii Constituţionale. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor (absolute şi relative), prin prisma efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale şi telefonice întocmite în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorului excepţiei ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 23. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă şi urmează să dispună respingerea ei ca atare. În acelaşi sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, când a avut de analizat constituţionalitatea aceloraşi dispoziţii criticate pentru aceleaşi motive invocate şi în prezenta cauză. 24. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul excepţiei, Radu Nistor Cristian, a fost trimis în judecată pentru mai multe infracţiuni, iar între probele şi mijloacele de probă reţinute în capitolul V al rechizitoriului se regăsesc atât procese-verbale de redare a unor convorbiri telefonice, precum şi a unora purtate în mediul ambiental, cât şi procese-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală. 25. Prin Încheierea din 18 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus şi s-a apreciat, între altele, „ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei proba privind emiterea unei adrese către DNA ST Piteşti şi către DGIPI Argeş pentru a pune la dispoziţia instanţei suportul digital optic original şi video pe care s-a făcut înregistrarea ambientală din 25.10.2013, precum şi aparatura folosită cu acea ocazie, urmând a o respinge în raport de teza probatorie invocată“. De asemenea, instanţa a apreciat ca „nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei proba privind depunerea suportului în original şi o respinge. Cu privire la proba cu expertiză la nivelul INEC, privind analizarea originalului pe care s-a făcut înregistrarea şi a aparaturii folosite, Curtea apreciază ca nefiind utilă şi concludentă cauzei şi o respinge.“ 26. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală, „(2) La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.“ 27. Autorul a criticat aceste prevederi, întrucât nu impun obligaţia punerii la dispoziţia expertului a echipamentelor folosite cu prilejul activităţilor de supraveghere tehnică. 28. O astfel de critică este inadmisibilă, deoarece o asemenea posibilitate s-ar pune în discuţie numai subsecvent admiterii unei cereri de efectuare a unei expertize tehnice. Or, din analiza dosarului rezultă că, în cauză, nu s-a dispus acest lucru, nici de judecătorul de cameră preliminară, nici de judecătorul fondului, ambii apreciind că efectuarea unei expertize nu este utilă, în raport de ansamblul probator deja administrat în cauză. În aceste condiţii, Curtea constată că, indiferent de soluţia pronunţată în prezenta cauză, câtă vreme instanţa nu a dispus efectuarea unei expertize tehnice, decizia Curţii Constituţionale nu va produce niciun efect. Rezultă că textul criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. 29. În acest sens, Curtea constată că, prin Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 10 august 2015, paragraful 17, în situaţii similare, a respins, ca inadmisibilă excepţia invocată. Astfel, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că „acestea reglementează contestaţia în procedura camerei preliminare, or, cauza de faţă vizează procedura de constatare a legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală de către judecătorul de cameră preliminară. Prin urmare, aceste dispoziţii de lege nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect este inadmisibilă“ (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, paragraful 23, şi Decizia nr. 540 din 15 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 30 decembrie 2014, paragraful 26). 30. Aşa fiind, Curtea urmează a dispune respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) din Codul de procedură penală. 31. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că autorul acesteia critică sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ (cuprinsă în art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), deoarece nu respectă cerinţa previzibilităţii şi clarităţii legii, sens în care face trimitere la argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 prin care sintagma „alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost constatată neconstituţională. 32. Curtea reţine că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. 33. Curtea constată, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal, aşa cum prevede şi noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (3). 34. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 35. Prin decizia citată anterior, Curtea a mai reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. 36. În continuare, prin aceeaşi decizie mai sus citată, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor. 37. De asemenea, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare întro societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. 38. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, şi prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea a reţinut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 şi Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. 39. Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a arătat că însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (paragraful 42). 40. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale: nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008; nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, şi nr. 734 din 23 noiembrie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Nistor Cristian în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
