Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Camelia Bogdan şi de Dan Voiculescu în Dosarul nr. 255/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.515D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei Dan Voiculescu, domnul avocat Costel Gâlcă, în calitate de apărător ales, cu delegaţie depusă la dosarul cauzei. Se constată lipsa celuilalt autor al excepţiei şi a părţii Inspecţia Judiciară. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent, care, cu titlu prealabil, contestă participarea la dezbaterea cauzei a procurorului, motivat de faptul că parte în proces este o instituţie publică alcătuită şi din procurori. Ca atare, apreciază că procurorul nu poate pune concluzii într-o cauză în care Ministerul Public, care are la bază principiul organizării ierarhice, are un anumit interes, respectiv acela de a păstra soluţia pe care a pronunţat-o. 4. Deliberând, în temeiul art. 30 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care prevede că participarea procurorului la judecarea excepţiilor de neconstituţionalitate este obligatorie, Curtea respinge excepţia referitoare la incompatibilitatea procurorului de a pune concluzii în cauză. 5. Având cuvântul pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, apărătorul autorului prezent solicită admiterea acesteia, întrucât textul de lege criticat încalcă principiul egalităţii în faţa legii, creând un privilegiu pentru magistraţi în ceea ce priveşte actele administrative ale Inspecţiei Judiciare, împotriva cărora nu poate fi formulată o cale de atac. În acest sens arată că art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că hotărârea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă. Or, nu există niciun motiv pentru care să nu se poată exercita nicio cale de atac împotriva unui act administrativ. Precizează că prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, Curtea Constituţională a constatat că imposibilitatea de a contesta clasarea sesizării reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie. Arată că, drept urmare a acestei decizii, s-a permis accesul liber la justiţie, dar doar limitat la o primă cale de atac, după care nu se mai poate efectua un control judiciar al sentinţei pronunţate. Ţinând cont de principiul general acceptat al dublului control judiciar, arată că nu există un astfel de dublu control în ceea ce priveşte rezoluţiile Inspecţiei Judiciare, în condiţiile în care instituţia menţionată nu este o instanţă de judecată, aşa cum poate să fie considerat Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară. În acest sens precizează că Inspecţia Judiciară este un organ de cercetare disciplinară care emite o soluţie, respectiv clasarea, respingerea sau admiterea sesizării. În situaţia clasării se poate introduce doar plângere la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, aceasta fiind singura cale de atac posibilă. Precizează că Inspecţia Judiciară a examinat şi a respins pe fond sesizarea cu privire la abateri disciplinare, motiv pentru care consideră că se nesocotesc prevederile art. 129 din Constituţie, referitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii. Mai susţine, în acest context, că legea nu trebuie să creeze privilegii sau deosebiri de tratament fără o justificare obiectivă, care, în situaţia de faţă nu există, deoarece respingerea sesizării Inspecţiei Judiciare a fost făcută pe fond. 6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instituirea unui singur grad de jurisdicţie în materie civilă nu echivalează cu încălcarea accesului liber la justiţie, legiuitorul fiind suveran în a stabili căile de atac, precum şi numărul acestora. Arată că, prin posibilitatea formulării unei contestaţii la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, este asigurat accesul liber la justiţie. Apreciază că celelalte aspecte invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează fondul acesteia, ci ţin de soluţionarea fondului litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. 7. Acordându-i-se, la cerere, cuvântul în replică, apărătorul autorului excepţiei prezent precizează că şi-a întemeiat criticile de neconstituţionalitate pe dispoziţiile din Legea fundamentală referitoare la exercitarea căilor de atac şi că a înţeles să prezinte elemente legate de fondul litigiului pentru a se putea aprecia în ansamblul acestei situaţii dacă există un motiv obiectiv justificat pentru lipsa accesului la o cale de atac. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 27 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 255/2/2015/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Camelia Bogdan şi de Dan Voiculescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei rezoluţii de clasare a sesizării formulate de autorul excepţiei Dan Voiculescu împotriva judecătorului Camelia Bogdan şi trimiterea dosarului în vederea continuării procedurii disciplinare. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, intimata-pârâtă Camelia Bogdan critică, în esenţă, faptul că împotriva hotărârilor instanţelor de contencios administrativ prin care au fost cenzurate rezoluţiile de clasare pronunţate de Inspecţia Judiciară după parcurgerea procedurii verificării prealabile nu poate fi exercitată nicio cale de atac. Totodată, susţine că textul de lege criticat încalcă şi cerinţele privitoare la coerenţa legislativă stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care toate litigiile referitoare la cariera magistraţilor intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce reglementarea propusă stabileşte competenţa în primă şi ultimă instanţă a curţii de apel în materia contestaţiilor împotriva actelor de evaluare. Critică prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 în interpretarea potrivit căreia este permisă aplicarea acestora la alte situaţii de fapt, soluţia de clasare neconfundându-se cu soluţia de respingere a sesizării, care poate fi pronunţată doar la finalizarea cercetării disciplinare, etapă distinctă de etapa verificărilor prealabile. Această interpretare constituie, în opinia autoarei excepţiei, o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac. Precizează că nu doreşte ca, achiesând la raportul de respingere ca inadmisibil a recursului, să aducă prejudicii dreptului reclamantului-recurent de a supune cenzurii instanţelor judecătoreşti rezoluţiile de clasare ale Inspecţiei judiciare. 10. Reclamantul-recurent Dan Voiculescu, în calitate, de asemenea, de autor al excepţiei, arată că nu există niciun motiv pentru ca împotriva hotărârii judecătoreşti care vizează controlul de legalitate al rezoluţiei Inspecţiei Judiciare să nu existe cale de atac. Se creează un regim privilegiat pentru magistraţii împotriva cărora s-au formulat plângeri de către justiţiabili cu privire la grave neglijenţe în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Mai arată că, în momentul în care se creează un privilegiu, prin încălcarea art. 129 din Constituţie, în sensul că împotriva rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare nu se poate urma decât o singură cale de atac, rezultă că se încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie. Precizează că, în speţă, a fost clasată sesizarea Inspecţiei Judiciare cu motivarea că nu există indicii de săvârşire a abaterilor disciplinare pentru care s-a făcut sesizarea. Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să stabilească dacă există sau nu indicii pentru a fi clasată sau respinsă sesizarea, iar dacă instanţa de fond nu a făcut o astfel de analiză prin hotărârea pronunţată, la acest moment, părţile sunt lipsite de cale de atac. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Arată că, în cazul litigiilor născute din aplicarea Legii nr. 317/2004, legiuitorul a avut în vedere caracterul special al procedurii soluţionării sesizărilor formulate de părţile interesate la Inspecţia Judiciară împotriva magistraţilor, guvernată de principiul celerităţii. Consideră că nu se încalcă principiul egalităţii în faţa legii, întrucât părţile într-un litigiu care se desfăşoară în baza unui act normativ special, aşa cum este Legea nr. 317/2004, nu se află în situaţie identică şi nici măcar comparabilă cu cei care iniţiază un proces în temeiul dispoziţiilor de drept comun prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Totodată, precizează că reglementarea unui singur grad de jurisdicţie în materia atacării rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare nu reprezintă o îngrădire a dreptului de acces liber la justiţie, de vreme ce persoana interesată are posibilitatea de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime pretins a fi încălcate. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care, la data ridicării excepţiei, aveau următorul cuprins: „(7) Hotărârea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă“. 16. Este vorba despre hotărârea prin care se soluţionează contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării formulate în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, atunci când se dispune clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 47 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, adică atunci când rezoluţia inspectorului judiciar este infirmată de inspectorul-şef, acesta dispunând una dintre soluţiile prevăzute la art. 47 alin. (1) lit. a) sau c) din aceeaşi lege, şi anume: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii sau c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. 17. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, textul de lege criticat a fost modificat prin art. I pct. 46 din Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 8 octombrie 2018, instituindu-se la art. 47 alin. (8) posibilitatea atacării cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a hotărârii în discuţie. Întrucât în cauză sunt aplicabile însă prevederile de lege criticate în redactarea anterioară, care stabileau caracterul irevocabil al hotărârii, Curtea se va pronunţa asupra constituţionalităţii acestora. 18. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (4) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) care instituie principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 124 alin. (2) şi (3) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, prin raportare la art. 20 din Legea fundamentală se invocă şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că reclamantul-recurent Dan Voiculescu a adresat Inspecţiei Judiciare o sesizare în legătură cu posibile abateri disciplinare săvârşite de judecătoarea Camelia Bogdan, intimată-pârâtă în cauza de faţă, constând în nerespectarea secretului deliberării şi confidenţialităţii lucrărilor, ca urmare a faptului că, în cursul judecării procesului în care acesta a avut calitatea de inculpat, a publicat un articol referitor la probleme ce vizau aspecte din cauza în care era judecat, ceea ce ar fi reprezentat şi o imixtiune în activitatea de judecată. Inspecţia Judiciară a pronunţat soluţia clasării, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, constatând, în urma efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. În temeiul art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, reclamantul-recurent a contestat rezoluţia de clasare a sesizării la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a respins ca neîntemeiată contestaţia acestuia. Deşi prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 conferă caracter irevocabil hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul a promovat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, critica de neconstituţionalitate formulată în cauza de faţă vizând acest text de lege a cărui aplicare atrage inadmisibilitatea recursului. 20. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect textul menţionat invocată de intimata-pârâtă Camelia Bogdan, Curtea observă că nu întruneşte condiţia de admisibilitate a legăturii cu soluţionarea cauzei, prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, lipsind una dintre condiţiile esenţiale pentru exercitarea oricărui demers judiciar, şi anume interesul personal în promovarea acesteia. Condiţia existenţei interesului este necesar a fi întrunită inclusiv în ceea ce priveşte cererea de declanşare a controlului de constituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate fiind, în cadrul unui proces, un mijloc de apărare care trebuie utilizat în conformitate cu exigenţele procedurale, printre care se numără şi necesitatea justificării unui interes propriu în efectuarea oricărui act procesual. În motivarea excepţiei, intimata-pârâtă afirmă că nu doreşte ca, achiesând la soluţia de respingere ca inadmisibil a recursului împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, „să aducă prejudicii drepturilor constituţionale de care se bucură reclamantul-recurent de a supune cenzurii instanţelor judecătoreşti rezoluţiile de clasare ale Inspecţiei Judiciare“. O astfel de justificare nu este însă de natură să demonstreze întrunirea condiţiei menţionate, ci, dimpotrivă, accentuează ideea că ridicarea excepţiei nu slujeşte propriilor interese procesuale, întrucât eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar conduce la înrăutăţirea situaţiei intimatei-pârâte, în sensul că hotărârea de respingere a contestaţiei împotriva soluţiei de clasare ar putea fi supusă controlului judiciar exercitat de instanţa superioară, care, teoretic, ar putea să admită contestaţia şi să constate existenţa indiciilor săvârşirii abaterii disciplinare şi trimiterea spre exercitarea cercetării disciplinare, care să se finalizeze - tot în mod teoretic - cu admiterea sesizării şi constatarea săvârşirii acelor abateri, consecutiv cu aplicarea sancţiunilor disciplinare corespunzătoare. 21. Aşa fiind, dacă în cauza de faţă excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost ridicată doar de intimata-pârâtă, soluţia ar fi fost de respingere ca inadmisibilă a acesteia. Având în vedere, însă, că excepţia a fost ridicată şi de recurentul-reclamant, Curtea constată că, în această situaţie, este îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, interesul acestuia în promovarea excepţiei de neconstituţionalitate fiind evident. Aşadar, Curtea urmează să analizeze criticile formulate, constând, în esenţă, în pretinsa nesocotire a dreptului de exercitare a unei căi de atac împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de respingere a contestaţiei. 22. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Din aceste prevederi constituţionale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile şi condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac. 23. Curtea a statuat, totodată, că posibilitatea legiuitorului de a determina condiţiile de exercitare a căilor de atac şi procedura de judecată nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind subsumate obligativităţii respectării normelor şi principiilor pe care se bazează asigurarea, garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte. 24. Totodată, Curtea a subliniat faptul că accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 25. Nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. 26. Relevantă sub aspectul analizat este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 625 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 4 decembrie 2017, paragraful 21, prin care s-a reţinut că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. 27. Curtea a mai observat, în aceeaşi decizie, paragraful 23, că reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16). Totodată, instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38, a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, că „dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept“. 28. Având în vedere cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că doar în materie penală este necesară existenţa unui dublu grad de jurisdicţie, instanţa de control constituţional constată că prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt în concordanţă cu cele ale art. 129 din Constituţie, potrivit cărora împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Partea interesată are la dispoziţie posibilitatea de a contesta rezoluţia Inspecţiei Judiciare în faţa unei instanţe judecătoreşti, care se va pronunţa în urma unui proces desfăşurat în conformitate cu standardele constituţionale şi convenţionale ale procesului echitabil, în care părţile pot utiliza toate apărările pe care le consideră necesare pentru susţinerea propriilor interese procesuale şi care se va finaliza cu o soluţie pronunţată în condiţiile respectării independenţei şi imparţialităţii specifice judecătorilor. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Camelia Bogdan şi de Dan Voiculescu în Dosarul nr. 255/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
