Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile - S.A. Constanţa din Agigea, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 495/36/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.191D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că dispoziţiile legale criticate dau expresie competenţei constituţionale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice de drept fiscal, stabilind locul operaţiunilor cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată. În aceste condiţii nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 14 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 495/36/2017, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile - S.A. Constanţa din Agigea, judeţul Constanţa, într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unor acte administrative fiscale, respectiv a unei decizii de impunere şi a unui raport de inspecţie fiscală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că expresia „drept de utilizare a unui bun imobil“ este neclară (chiar inexistentă) din punct de vedere juridic, iar destinatarul normei nu poate şti dacă este vorba despre dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau drepturi reale aferente proprietăţii, aşa cum sunt definite de Codul civil. Legiuitorul a utilizat în textul Codului fiscal din 2003 şi a menţinut şi în 2015 acelaşi termen de „drept de utilizare“, care din punct de vedere juridic poate fi definit ca „posesie“ sau „folosinţă“, atribute ale dreptului de proprietate în accepţiunea Codului civil, dar şi ca un dezmembrământ al proprietăţii. Or, prin această situaţie s-a creat posibilitatea evidentă de a interpreta textul conform unor raţionamente eminamente subiective cu impact în privinţa obligaţiilor fiscale ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în relaţia cu organele fiscale. 7. În cauză este vorba de regimul juridic al proprietăţii publice, de clauzele contractului de concesiune având ca obiect concesiunea domeniului public, precum şi de actele normative care reglementează activitatea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Or, norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale. 9. Prin folosirea sintagmei „drept de utilizare“ în mod defectuos în Codul fiscal, coroborată cu atribuţia derivând din calitatea de autoritate portuară şi de căi navigabile de a pune la dispoziţie infrastructura în mod nediscriminatoriu, s-a creat o situaţie care afectează în mod evident principiul constituţional al securităţii juridice şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. 10. Menţionează că bunul imobil la care se face referire în speţă priveşte terenul de sub canalele navigabile şi ecluze şi care aparţine domeniului public al statului, concesionat printr-un contract de concesiune. În concret, s-a creat confuzie în ceea ce priveşte obligaţia autoarei de a încasa şi vira la bugetul de stat taxa privind traversarea canalului Dunăre-Marea Neagră, pe lângă taxa propriu-zisă de utilizare a ecluzei care se află în administrarea sa. Cu alte cuvinte, autoarea susţine că obiectul obligaţiilor sale fiscale este legat de convoi/nava care tranzitează ecluza, şi nu de canalul navigabil. 11. Potrivit prevederilor art. 861 din Codul civil, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate sau închiriate. Or, în mod evident nu există termenul de „utilizare“ pentru bunurile aparţinând domeniului public al statului, expresia respectivă încălcând Constituţia. 12. Mai mult decât atât, în capitolul II din Codul civil este reglementat care sunt drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice. Astfel, potrivit art. 866 din Codul civil - drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt: dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit. 13. Indicarea altui drept, dezmembrământ sau atribut prin Codul fiscal, de natura unui aşa-zis „drept de utilizare“, este neconstituţională. Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în nume şi interes propriu. În speţă, proprietarul este statul român care exercită atributele dreptului său în nume propriu, deoarece el se supune numai legii. 14. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, de exemplu, contestatoarea Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile Constanţa - S.A., exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar şi în conformitate nu numai cu legea, dar şi cu voinţa proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparţine, i le concretizează şi fixează limitele de exercitare. 15. Aceste limite de exercitare au fost impuse prin statutul aprobat prin hotărâre a Guvernului şi prin contractul de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor. În niciun caz, în acestea nu este menţionat dreptul de a transfera sau chiar acorda utilizarea discreţionară în tot sau parţial a bunului imobil aparţinând domeniului public al statului. 16. Având o structură complexă, principiul securităţii juridice exprimă în esenţă faptul că cetăţenii sunt protejaţi contra unui pericol creat de insecuritatea sau incoerenţa unui act normativ. O condiţie care asigură aplicabilitatea dreptului o constituie suficienta sa definire care vizează asigurarea rigorii, atât în planul conceptualizării dreptului, a noţiunilor juridice, cât şi în planul redactării actelor normative. 17. Or, în conformitate cu prevederile art. 44 din Constituţie, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 18. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 19. Astfel, se arată că dispoziţiile legale criticate dau expresie competenţei constituţionale a legiuitorului de a reglementa raportul juridic de drept fiscal, stabilind locul operaţiunilor cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată. În cauză, nu poate fi, astfel, vorba de încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, lipsa unei corespondenţe între drepturile reale enumerate de Codul civil şi sintagma „drept de utilizare“, invocată de reclamantă, neconfigurând o atare încălcare. 20. De asemenea instanţa apreciază că prin dispoziţiile legale indicate de reclamantă nu se poate reţine atingerea adusă art. 44 din Constituţie, modalitatea de reglementare a regimului TVA, inclusiv stabilirea locului prestării serviciilor reprezentând o măsură de politică fiscală. 21. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 278 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, care au următorul conţinut: "(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (2) şi (3), pentru următoarele prestări de servicii, locul prestării este considerat a fi: a) locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile, inclusiv serviciile prestate de experţi şi agenţi imobiliari, de cazare în sectorul hotelier sau în sectoare cu funcţie similară, precum tabere de vacanţă sau locuri amenajate pentru camping, de acordare de drepturi de utilizare a bunurilor imobile, pentru servicii de pregătire şi coordonare a lucrărilor de construcţii, precum serviciile prestate de arhitecţi şi de societăţile care asigură supravegherea pe şantier;." 25. În opinia autoarei excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi în art. 44 privind dreptul de proprietate privată. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia susţine că prevederile legale criticate sunt neclare, ceea ce determină şi încălcarea dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, solicitând, în final, interpretarea de către instanţa de contencios constituţional a prevederilor legale criticate. De asemenea autoarea excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumită de faptul că legiuitorul a folosit expresia „drept de utilizare a bunurilor imobile“, fără a distinge după cum este vorba de drepturi reale exercitate de chiar titularul dreptului de proprietate ori de drepturi reale exercitate de alte persoane, în baza unor acte normative. Cu alte cuvinte, în opinia autoarei, textul legal criticat nu indică cu claritate destinatarul normei, dacă este vorba de proprietarul unui imobil sau/şi cel care îl administrează. De asemenea sugerează că nici conţinutul noţiunii de „bun imobil“ nu este clar în contextul dat. 27. În ceea ce priveşte criticile referitoare la calitatea legii, Curtea reţine că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceştia să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. 28. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & - S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 29. Dreptul de folosinţă (ius utendi şi ius fruendi), ca atribut al dreptului de proprietate, presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu. 30. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că taxarea serviciilor se realizează la locul prestării acestora către o persoană impozabilă, întrucât sunt legate în mod esenţial de bunuri imobile şi se asigură impozitarea la locul de realizare al serviciului. Astfel de situaţii ar trebui să fie soluţionate întotdeauna într-un mod care să asigure că veniturile din taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) revin statului membru în care este realizat serviciul, ţinând cont de faptul că serviciile legate de bunuri imobile sunt considerate a fi realizate la locul unde este situat bunul imobil. 31. De asemenea Curtea observă că textul legal criticat, prin excepţie de la regulile generale prevăzute la art. 278 alin. (2) şi (3) din Codul fiscal care stabilesc locul prestării de servicii, indiferent de statutul beneficiarului, respectiv persoana impozabilă sau persoana neimpozabilă, reglementează reguli derogatorii cu privire la locul prestării serviciilor în legătură cu bunurile imobile. Serviciile legate de bunuri imobile prevăzute la art. 278 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal includ numai acele servicii care au o legătură suficient de directă cu bunul imobil în cauză. 32. Textul legal criticat vizează exercitarea drepturilor legate de dreptul de proprietate atât de chiar titularul dreptului de proprietate, cât şi de alte persoane, în baza unor acte normative, potrivit regimului impus de proprietatea publică. Aşadar, dreptul de utilizare la care face referire textul legal criticat trebuie raportat la art. 866 din Codul civil care stabileşte drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, respectiv dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit. Astfel, titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire [a se vedea art. 868 alin. (2) din Codul civil]. De asemenea concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului [a se vedea art. 872 alin. (1) teza întâi din Codul civil]. Aşadar, în cauza de faţă, termenul generic de drept de utilizare vizează drepturile reale care derivă atât din calitatea de administrator al proprietăţii publice, cât şi din cea de concesionar. În acest context, dreptul de utilizare are un înţeles autonom specific dreptului fiscal, referind la o categorie generică ce vizează valorificarea şi exploatarea în orice modalitate a proprietăţii publice în condiţiile legii. 33. Dispoziţiile legale criticate reprezintă transpunerea art. 47 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 347 din 11 decembrie 2006, care, în forma sa consolidată, prevede: „locul de prestare a serviciilor legate de bunuri imobile, inclusiv serviciile prestate de experţi şi agenţi imobiliari, de cazare în sectorul hotelier sau în sectoare cu funcţie similară, precum tabere de vacanţă sau locuri amenajate pentru camping, de acordare de drepturi de utilizare a bunurilor imobile şi de servicii de pregătire şi coordonare a lucrărilor de construcţii, de exemplu, serviciile prestate de arhitecţi şi de societăţile care asigură supravegherea pe şantier, este locul unde este situat bunul imobil respectiv.“ 34. De altfel, conceptul de „bun imobil“ se regăseşte atât în cuprinsul textului de lege contestat, cât şi în dispoziţiile privind scutirile, prevăzute de art. 292 alin. (2) din Codul fiscal. De asemenea, la art. 13b lit. a) şi b) din Regulamentul Consiliului (U.E.) nr. 282 din 15 martie 2011 de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 77 din 23 martie 2011, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul Consiliului nr. 1.042 din 7 octombrie 2013, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 284 din 26 octombrie 2013, este considerat ca fiind un „bun imobil“ în sensul T.V.A.: (i) orice parte specifică a pământului, situată la suprafaţa acestuia sau sub aceasta, în legătură cu care se pot dobândi drepturi de proprietate sau de posesie; (ii) orice clădire sau construcţie fixată pe pământ sau în pământ, deasupra sau sub nivelul mării care nu poate fi uşor demontată sau deplasată. 35. Referirea la o parte specifică a pământului înseamnă că noţiunea de „bun imobil“ are în vedere suprafeţe de teren clar identificate şi identificabile în legătură cu care se pot dobândi drepturi de proprietate sau de posesie. Domeniul de aplicare al termenului „pământ“, din perspectiva fiscală, este larg şi include solul însuşi şi tot ceea ce se află pe sau sub acesta, cuprinzând, astfel, orice porţiune de pământ, inclusiv acoperită de apă (de exemplu, marea, râurile, lacurile şi alte canale navigabile interioare). 36. În aceste condiţii, nu se pot reţine criticile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii, în situaţia în care textul de lege dă expresie competenţei legiuitorului de a reglementa raportul juridic de drept fiscal, stabilind locul operaţiunilor cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată. Or, legiuitorul nu a făcut decât să transpună o directivă, pentru aplicarea căreia a fost elaborat şi un regulament ce stabileşte îndeajuns de clar sensul termenilor folosiţi. Revine instanţei judecătoreşti rolul de a individualiza situaţia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, în funcţie de actele normative aplicabile. 37. De asemenea instanţa de contencios constituţional reţine că, pentru aceleaşi considerente, în cauză nu s-a adus atingere nici dreptului de proprietate prevăzut de art. 44 din Constituţie. 38. În ceea ce priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea reprezintă aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa judecătorească, excedând competenţei instanţei de contencios constituţional. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile - S.A. Constanţa din Agigea, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 495/36/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 278 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
