Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬─────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼─────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent │
└─────────────────────┴─────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi ale art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 845/32/2013 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.747D/2015. 2. La apelul nominal se prezintă avocatul Teodor Popescu, numit de Curte în calitate de curator pentru a asigura reprezentarea intereselor părţii Feisal Omar, parte citată prin publicitate. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul curatorului, care arată că lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. În acest sens, arată că, în cauză, inculpaţii au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea în temeiul vechiului Cod penal, astfel încât dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu au legătură cu soluţionarea cauzei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, invocă Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, prin care Curtea a constatat că acestea sunt neconstituţionale. Referitor la criticile aduse dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi ale art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, consideră că autorul excepţiei solicită, în realitate, completarea legii. În subsidiar, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, respectiv ale art. 344 alin. (3) şi ale art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Sentinţa penală nr. 120 din 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 845/32/2013, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi ale art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Aurel Buga cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea, anterior datei de 1 februarie 2014, a mai multor infracţiuni aflate în concurs. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, întrucât instanţele sunt obligate, în cazul concursului de infracţiuni, să adauge la pedeapsa principală un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Astfel, arată că, deşi menţine sistemul cumulului juridic pentru sancţionarea concursului de infracţiuni, noul Cod penal prevede obligativitatea adăugării la pedeapsa cea mai grea a unui spor fix reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile concurente. Prevederea prin lege a cuantumului sporului de pedeapsă nu mai permite instanţei de judecată să aprecieze - de la caz la caz, în funcţie de numărul şi de gravitatea infracţiunilor concurente, precum şi de datele care îl caracterizează pe inculpat - asupra necesităţii şi, mai ales, asupra cuantumului sporului de pedeapsă. Consideră că - în scopul respectării principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal, consacrat de art. 2 din Codul penal, şi pentru evitarea unor exagerări judiciare ce ar putea să apară în legătură cu aplicarea sporului de pedeapsă conform noilor reglementări - se impune modificarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, sens în care formulează şi câteva propuneri de lege ferenda. De asemenea, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală sunt limitate la faza de cameră preliminară, astfel încât, odată ce a fost depăşită această fază procesuală, nu mai este posibilă exercitarea deplină a dreptului la apărare sub aspectul invocării în faţa instanţei de judecată a nulităţii actelor de urmărire penală şi a nelegalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală. 7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Consideră că dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei pe fond şi menţionează că dispoziţiile art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală reglementează măsurile premergătoare în faza de cameră preliminară. Referitor la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, arată că aprecierea instanţei cu privire la aplicarea acestor dispoziţii de lege intervine la momentul stabilirii legii penale mai favorabile - Codul penal din 1969 sau noul Cod penal -, or, la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, cercetarea judecătorească nu era finalizată. În plus, chiar dacă instanţa ar fi reţinut că dispoziţiile noului Cod penal sunt mai favorabile autorului excepţiei, aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal - stabilită de legiuitor şi obligatorie pentru instanţă - nu este de natură a încălca prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei se limitează la enumerarea unor dispoziţii constituţionale, despre care afirmă că ar fi încălcate de textele de lege criticate, fără a arăta însă, în concret, în ce constă contradicţia dintre acestea din urmă şi Constituţie. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii trebuie făcute în formă scrisă şi motivate. Totodată, aşa cum reiese din art. 146 lit. d) din Constituţie şi din art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competentă să se pronunţe numai în limitele sesizării. Prin urmare, neindicarea de către autorul excepţiei a prevederilor din Legea fundamentală în raport cu care consideră că sunt neconstituţionale dispoziţiile de lege criticate sau simpla înşiruire a unor texte constituţionale, fără a indica, în concret, în ce constă, în opinia autorului excepţiei, contrarietatea dintre prevederile Constituţiei şi norma legală criticată, constituie un motiv de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 15 ianuarie 2008, prin care aceasta a reţinut că nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte invocarea unor texte constituţionale pretins încălcate şi a unor motive de neconstituţionalitate, întrucât acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. În plus, menţionează şi Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Consideră că, odată cu publicarea Deciziei nr. 76 din 26 februarie 2015, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă. În subsidiar, apreciază că excepţia este neîntemeiată. În acest sens, arată că art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede că doar acele probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale şi nu au fost contestate de către părţi nu vor mai fi readministrate în cursul cercetării judecătoreşti, dar chiar şi aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor. În plus, art. 374 din Codul de procedură penală permite judecătorului, pe de o parte, să readministreze din oficiu probele la care se referă alin. (7) al acestui articol, iar, pe de altă parte, să administreze orice alte probe pe care le apreciază ca fiind necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului penal să aprecieze, în concret, de la caz la caz, ce probe trebuie administrate. În aceste condiţii, faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătoreşti, a uneia sau a mai multora dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil. Arată că, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bobeş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că, atunci când instanţa decide să îşi întemeieze hotărârea de condamnare pe probe care nu au fost administrate în condiţii de contradictorialitate în faţa instanţei de judecată, este necesar ca respectivele probe să fie coroborate şi cu alte probe care au fost administrate în cursul procesului şi, de asemenea, este esenţial să existe garanţii procedurale solide pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii. În fine, consideră că nici critica privind pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, nu este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului, acesta având dreptul de a fi asistat de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are, la rândul său, dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia şi să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, apreciază că aceasta este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci solicită, de fapt, completarea dispoziţiilor legale, formulând câteva propuneri de lege ferenda. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995 şi nr. 27 din 12 martie 1996. În subsidiar, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 este neîntemeiată. Astfel, arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului infraconstituţional competenţa să reglementeze care anume fapte constituie infracţiuni şi care este regimul sancţionator aplicabil acestora - potrivit unor criterii ce ţin de politica penală -, cu obligaţia de a respecta, în acelaşi timp, prevederile constituţionale. Apreciază că dispoziţiile din Codul penal şi din Legea nr. 187/2012 criticate de autorul excepţiei reprezintă o opţiune de politică penală şi nu aduc nicio atingere prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, fiind, dimpotrivă, o transpunere a acestora. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, faţă de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie, arată că legiuitorul a optat, în cazul concursului de infracţiuni, pentru sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix - de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite -, ceea ce are semnificaţia unei cauze de agravare a pedepsei. În vechiul Cod penal, sporul de pedeapsă era nu numai facultativ, dar şi limitat la 5 ani, fiind aplicabil doar atunci când era considerat neîndestulător maximul special al pedepsei celei mai grele din cele stabilite pentru infracţiunile săvârşite în concurs. Opţiunea actuală a legiuitorului a fost aceea de diminuare a limitelor speciale de pedeapsă, concomitent cu întărirea instituţiei concursului de infracţiuni - sub aspectul tratamentului sancţionator -, cu scopul de a preveni fenomenul infracţional. Arată că prevederile constituţionale privind libertatea individuală au menirea de a asigura respectarea acesteia, astfel încât nicio persoană să nu fie lipsită de libertate în mod abuziv şi, în acelaşi timp, autorităţile să aibă posibilitatea de a îngrădi libertatea individuală în anumite cazuri de încălcare a ordinii de drept. Astfel, consideră că autorităţile au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a lua măsuri privative de libertate împotriva celor care nu respectă regulile privind ordinea de drept, situaţie în mod expres prevăzută şi de art. 53 din Legea fundamentală, care se referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi în scopul desfăşurării instrucţiei penale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod faţă de prevederile art. 11, 20, 21 şi ale art. 24 din Constituţie, respectiv ale art. 6, 13 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arată că dispoziţiile de lege criticate - privind probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, care sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare - sunt interpretate de către autorul excepţiei în sensul că cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală sunt limitate la faza procesuală a camerei preliminare, în timp ce în cauzele în care această fază a fost depăşită dreptul la apărare nu mai poate fi exercitat pe deplin. Or, regula generală în materie este aceea că probele administrate în faza urmăririi penale sunt readministrate doar dacă sunt contestate de părţi, regulă ce se subscrie necesităţii de accelerare a soluţionării proceselor penale. Ca atare, se poate observa, în primul rând, că partea ce se consideră neîndreptăţită are dreptul de a contesta proba. În al doilea rând, chiar probele necontestate pot fi readministrate de către instanţă, dacă apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală]. În plus, chiar şi în cursul cercetării judecătoreşti, persoana vătămată, părţile şi procurorul pot cere administrarea de probe noi, iar instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe noi dacă le consideră necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [art. 374 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală]. Prin urmare, dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod nu contravin dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, consacrate la nivel constituţional şi convenţional. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Potrivit actului de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, precum şi ale art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, precum şi ale art. 344 alin. (3) şi (4) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, fiind criticată şi teza întâi - nu numai teza a doua - a acestui din urmă text de lege, motiv pentru care Curtea se va pronunţa asupra tuturor acestor dispoziţii de lege. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Tot ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere însă că în cauză au produs efecte normele de procedură prevăzute de art. 344 alin. (3) şi (4) şi de art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor texte de lege prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, respectiv prin Legea nr. 75/2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: – Art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: "[…] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“; " – Art. 10 din Legea nr. 187/2012: „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.“; – Art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală: "(3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.(4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.“;" – Art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea pedepsei, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care reglementează cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu amendă, nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât pentru infracţiunile cu privire la care inculpaţii au fost trimişi în judecată Codul penal prevede exclusiv pedeapsa închisorii. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei“. Prin urmare, ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal este inadmisibilă. 16. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 - care prevăd tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă ulterior datei de 1 februarie 2014 - nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată au fost săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014. Astfel, ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 este inadmisibilă. 17. Referitor la dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.“ Prin urmare, ţinând cont de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi de faptul că decizia mai sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, reţinând că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ (paragraful 27). Întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragraful 28). Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea (paragraful 38). Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei -, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (paragraful 39). 19. Cu acelaşi prilej, Curtea a constatat că, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea a reţinut, aşadar, deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente (paragraful 40). Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător (paragraful 44). 20. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, şi Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. De asemenea, şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, respectiv la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, reţinând că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în cursul cercetării judecătoreşti nu se readministrează probele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost contestate. Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la incidenţa normei procesul penale, respectiv absenţa unei manifestări exprese de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (paragraful 19). Faptul că instanţa de judecată, fără a readministra probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării întregului probatoriu administrat în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile de lege criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe (paragraful 20 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 245 din 7 aprilie 2015, mai sus menţionată). 22. Aşadar, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, citată anterior, Curtea a reţinut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuţie, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situaţia în care părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, iar acesta, în baza art. 346 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din acelaşi cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecăţii, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în faţa instanţei de judecată pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă (paragrafele 21 şi 22). 23. Astfel, analizând conţinutul dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că alin. (5) al art. 374 din Codul de procedură penală prevede că „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23). În sfârşit, Curtea a reţinut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii“ (paragraful 24). 24. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, şi Decizia nr. 565 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016. 25. De asemenea, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi ale art. 374 din Codul de procedură penală, reţinând că obiectivul procedurii camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 14). Aşa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (paragraful 15). Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Or, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.“ Prin urmare, apare ca ilogică posibilitatea ca acelaşi judecător să se pronunţe încă o dată asupra aspectelor pe care tot el le-a dezlegat deja. O astfel de posibilitate neagă esenţa dreptului la un proces echitabil, care presupune ca orice cauză să fie soluţionată întrun termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât partea nemulţumită de soluţia dată în procedura de cameră preliminară a avut la îndemână calea de atac a contestaţiei, consacrată de art. 347 din Codul de procedură penală (paragraful 16). Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Aşadar, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă (paragraful 18). 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 344 alin. (3) din Codul de procedură penală, faţă de care nu au fost formulate critici distincte. 27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi ale art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 845/32/2013 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ale art. 344 alin. (3) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
