Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 293 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 467 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Alexandru Marian Roşca în Dosarul nr. 142/100/2017/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.977 D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura este legal îndeplinită. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că apărătorul ales al autorului excepţiei a depus la dosar un memoriu în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei, în principal ca inadmisibilă, cu motivarea că se critică aplicarea legii, respectiv cum s-a desfăşurat percheziţia în cauză, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 142/100/2017/a1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 293 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 467 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Marian Roşca în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că normele criticate sunt lipsite de previzibilitate, întrucât nu se poate determina dacă, în caz de infracţiune flagrantă, pot fi sau nu strânse probe din domiciliul unei persoane fără autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi şi nici care sunt actele sau măsurile care pot fi efectuate de organele de urmărire penală în această ipoteză. S-a mai susţinut că textele criticate conţin o formulare generală, ceea ce conduce la imposibilitatea de a se stabili dacă, în caz de infracţiune flagrantă, este permisă de lege pătrunderea în domiciliul unei persoane pentru a ridica obiecte, înscrisuri, corpuri delicte fără autorizarea judecătorului şi, în acelaşi timp, că nu există nicio garanţie împotriva aplicării arbitrare, întrucât nu există niciun control a priori ori a posteriori din partea unei autorităţi independente şi imparţiale. 6. Astfel, referindu-se la situaţia de fapt în cauză, autorul excepţiei arată că la dosar există procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, în care se precizează că în urma constatării infracţiunii flagrante s-a solicitat sprijinul organelor de urmărire din cadrul Serviciului criminalistic al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Maramureş. Acestea au procedat la efectuarea de cercetări şi la strângerea de probe de la domiciliul persoanei unde a fost constatată infracţiunea flagrantă. Mai exact, organele de urmărire penală au pătruns în curtea imobilului, au căutat probe în interiorul vehiculului aflat în curte, precum şi în interiorul unei anexe a imobilului respectiv. Cu toate acestea, la dosarul cauzei nu există niciun mandat de percheziţie emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Astfel, temeiul legal în baza căruia organele de urmărire penală au desfăşurat activităţile precizate este art. 467 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 care prevede că, odată ce a fost constată infracţiunea flagrantă, organul de urmărire penală poate strânge şi alte probe, dacă este cazul. În baza acestor dispoziţii legale aplicabile au fost obţinute probe importante ce sunt utilizate de Ministerul Public pentru a susţine acuzaţia împotriva inculpatului. Se mai susţine că judecătorul de cameră preliminară a respins cererea inculpatului privind excluderea probelor, bazată pe considerentul că au fost obţinute în mod nelegal, neexistând autorizarea judecătorului pentru efectuarea percheziţiei, motivând că este vorba de constatarea infracţiunii flagrante, fiind astfel aplicabile prevederile art. 465 şi art. 467 din Codul de procedură penală din 1968. Referitor la art. 293 alin. (4) din Codul de procedură penală se arată că, deşi acest articol nu a fost aplicabil la momentul de referinţă, se poate ridica o excepţie de neconstituţionalitate, având în vedere că, legat de dispoziţiile tranzitorii, s-ar putea invoca o aplicare retroactivă a acestor dispoziţii legale din noul Cod de procedură penală. În consecinţă, în cazul infracţiunii flagrante percheziţia domiciliară nu este supusă controlului efectuat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, care are tocmai rolul de a evalua dacă ingerinţa în drepturile fundamentale ale unei persoane este necesară în cursul urmăririi penale, astfel încât să fie asigurată protecţia persoanelor împotriva unor măsuri arbitrare şi nejustificate. 7. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, potrivit art. 467 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, organul de urmărire penală strânge şi alte probe, dacă este cazul, iar, potrivit art. 293 din Codul de procedură penală, plângerile şi cererile prezentate, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală. Ca atare, textele indicate autorizează strângerea de probe în orice situaţie faptică, singura condiţie fiind reprezentată de existenţa unei infracţiuni flagrante. Ca atare, când infracţiunea flagrantă a fost săvârşită în domiciliul făptuitorului sau al unei alte persoane, organul de urmărire penală ar putea proceda la strângerea de probe de la locul faptei, ceea ce implică pătrunderea în domiciliu fără ca dispoziţiile legale să impună o limitare sub acest aspect, existând o probabilitate ridicată de aplicare în mod arbitrar a textelor criticate. Judecătorul de cameră preliminară a mai reţinut pertinenţa criticii referitoare la absenţa în dreptul intern a unor garanţii suficiente, în sensul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, relativ la ingerinţa suferită în dreptul la respectarea propriului domiciliu prin aplicarea procedurilor prevăzute de textele criticate, ceea ce reprezintă o critică pertinentă. În acest sens face trimitere la Cauza Varga împotriva României, unde instanţa europeană a reţinut că dacă „autorităţile pot aprecia necesar să se recurgă la unele măsuri, cum sunt vizitele la domiciliu şi confiscările, pentru a stabili proba materială a delictelor şi a urmări, după caz, autorii, mai trebuie şi ca legislaţia şi practica în materie să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor“. Ca atare, asemenea garanţii trebuie să existe nu numai atunci când se procedează la o percheziţie domiciliară, ci şi atunci când e vorba de situaţii ca cele din speţa de faţă, când pătrunderea în domiciliu a fost una limitată de caracterul flagrant al infracţiunii. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, memoriul depus de autorul excepţiei, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 293 alin. (4) - Constatarea infracţiunii flagrante şi cele din Codul de procedură penală din 1968 cuprinse în art. 467 alin. 2 - Constatarea infracţiunii, care au următorul conţinut: - Art. 293 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală.“; – Art. 467 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe“. Pentru a reţine ca obiect al excepţiei acest din urmă text legal, Curtea a făcut aplicarea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare“. 12. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului şi în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile ce formează obiectul acesteia din perspectiva faptului că, în cauza sa, organele de urmărire penală ar fi efectuat o percheziţie domiciliară fără mandat, justificându-se prin caracterul flagrant al infracţiunii. În acest sens, şi în memoriul transmis Curţii Constituţionale se precizează că „problema de constituţionalitate ţine de faptul că atât organele de cercetare penală, cât şi judecătorii de cameră preliminară au avut posibilitatea de a eluda dispoziţiile legale referitoare la necesitatea obţinerii unui mandat de percheziţie domiciliară prin invocarea dispoziţiilor legale referitoare la constatarea infracţiunii flagrante.“ Or, textele criticate nu reglementează o astfel de ipoteză, ci prevăd obligaţia punerii la dispoziţia organului de urmărire penală a plângerilor şi a cererilor prezentate în scris, a corpului delict, precum şi a obiectelor şi înscrisurilor ridicate cu ocazia constatării infracţiunii, respectiv posibilitatea organului de urmărire penală de a strânge şi alte probe. 14. Totodată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 27 referitoare la Inviolabilitatea domiciliului, regula este aceea a inviolabilităţii domiciliului şi reşedinţei, sens în care nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. Textul constituţional de referinţă prevede însă şi situaţiile în care se poate deroga, prin lege, de la regula menţionată, respectiv: pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; pentru apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii. Potrivit art. 27 alin. (3) din Constituţie, percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Dând expresie dispoziţiilor constituţionale menţionate, legiuitorul a stabilit în art. 159 alin. (3) din Codul de procedură penală că „Percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante (...)“, iar în art. 159 alin. (14) din acelaşi Cod că „În mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere“, într-o serie de cazuri, respectiv: când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză, dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol, dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii. Totodată, potrivit art. 158 alin. (3) din acelaşi cod, „În cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror“. 15. Importanţa constatării unei infracţiuni flagrante constă în faptul că se urmăresc împiedicarea consumării activităţii infracţionale sau, după caz, limitarea consecinţelor faptelor comise, precum şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor la un moment mult mai apropiat de cel al săvârşirii acţiunilor ce constituie elementul material al unei infracţiuni. În acest sens, potrivit art. 293 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, este considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. În cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. Totodată, potrivit art. 61 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor flagrante, organele prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) - organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege - au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. În temeiul art. 62 din Codul de procedură penală, comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având, totodată, obligaţiile şi drepturile prevăzute la art. 61 din acelaşi act normativ. Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc. În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală. De altfel, potrivit art. 310 din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor flagrante, „orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor“, iar persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea de îndată, „împreună cu corpurile delicte, precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate“, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal. 16. Cu referire la tipurile de percheziţii reglementate - domiciliară, corporală, a vehiculelor şi informatică -, Curtea Constituţională a reţinut că sunt supuse autorizării judecătorului de drepturi şi libertăţi sau instanţei de judecată doar percheziţia domiciliară şi cea informatică, în timp ce percheziţia corporală şi cea a vehiculelor sunt lăsate la aprecierea organelor judiciare sau a autorităţilor cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice. Aşadar, pentru a putea fi efectuată percheziţia unei persoane sau a unui vehicul nu este obligatorie începerea urmăririi penale. Dacă însă a fost începută urmărirea penală, organele judiciare vor fi cele care efectuează percheziţia corporală sau a unui vehicul, dar, dacă există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale sau a unui vehicul se vor descoperi urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte relevante pentru descoperirea unei infracţiuni sau a autorului unei infracţiuni, organele de poliţie pot dispune efectuarea percheziţiei imediat (a se vedea Decizia nr. 261 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2018). 17. Prin urmare, fără a nega rolul infracţiunii flagrante, este evident că o percheziţie domiciliară nu se poate realiza cu nesocotirea dispoziţiilor legale mai sus arătate iar împrejurarea că în cauză s-ar fi putut depăşi limitele normelor legale şi constituţionale mai sus arătate nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi de aplicare a legii, cu atât mai mult cu cât nici autorul şi nici instanţa de judecată nu oferă niciun fel de indicii cu privire la împrejurările şi modalitatea în care organele de poliţie au pătruns în curtea imobilului inculpatului. Faptul că judecătorul de cameră preliminară a respins cererea inculpatului privind respingerea probelor bazată pe considerentul că ar fi obţinute în mod nelegal, neexistând autorizarea judecătorului pentru efectuarea percheziţiei, nu constituie în sine o problemă de constituţionalitate, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat, normele legale criticate nu legitimează posibilitatea ca în cazul infracţiunilor flagrante să se poată efectua o percheziţie domiciliară fără mandat. Astfel fiind, întrucât, în concret, criticile autorului se circumscriu modului de interpretare şi aplicare a legii în cauza dedusă judecăţii şi, prin urmare, excedează competenţei Curţii Constituţionale, excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă. 18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 293 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 467 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Alexandru Marian Roşca în Dosarul nr. 142/100/2017/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
