Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kumar Amit şi Societatea Arcelor Mittal Hunedoara - S.A. în Dosarul nr. 6.483/243/2018/a1 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.305D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise depuse la dosar de către autorii excepţiei prin care se solicită admiterea acesteia. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că în ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) şi ale art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a mai pronunţat. Susţine că nu au intervenit elemente noi, care să determine schimbarea acestei jurisprudenţe. În continuare, apreciază că şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Sesizările formulate de organele de constatare au un regim propriu, distinct de cel al denunţului. Noţiunea de „organe de constatare“ folosită în art. 281 din Codul de procedură penală cuprinde o sferă mai largă decât a celor prevăzute de art. 61 din acelaşi act normativ. Plângerea, denunţul, sesizarea şi sesizarea din oficiu nu constituie mijloace de probă, această trăsătură priveşte exclusiv sesizarea înţeleasă ca modalitate de învestire a organului judiciar cu privire la fapta prevăzută de legea penală. Obligaţia instituită în sarcina acestor organe reprezintă o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni. Întocmirea procesului-verbal reprezintă doar momentul declanşator al unei investigări penale, deci nu conduce automat la o soluţie de condamnare. Procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce şi de a supraveghea activitatea de urmărire penală, dar şi de a efectua, nemijlocit, în anumite situaţii, urmărirea penală. Constituţia nu prevede expres vreo reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror. Astfel, această soluţie legislativă constituie opţiunea legiuitorului justificată de rezonanţa socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin incriminarea anumitor fapte. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 34/C/CP/2019 din 15 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.483/243/2018/a1, Tribunalul Hunedoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kumar Amit şi Societatea Arcelor Mittal Hunedoara - S.A. cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva încheierii pronunţate în procedura de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, autorii acesteia apreciază că acestea reglementează posibilitatea ca activitatea de urmărire penală în legătură cu o infracţiune împotriva protecţiei muncii să fie efectuată de organele de cercetare penală, iar procurorul doar să supravegheze această activitate. Or, o asemenea reglementare nu oferă suficiente garanţii de achitabilitate, având în vedere complexitatea ce caracterizează cauzele având ca obiect astfel de infracţiuni şi necesitatea unei activităţi specializate de urmărire penală în asemenea cauze. În continuare, susţin că art. 61 din Codul de procedură penală nu garantează prezumţia de nevinovăţie, deoarece prevede doar cerinţa „suspiciunii rezonabile“ a organelor de constatare, fără a o condiţiona de existenţa unor date sau informaţii care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanşarea unui proces penal. 6. Totodată, autorii excepţiei susţin că actele organelor speciale de constatare sunt incluse în cuprinsul art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevede modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală, neţinând seama de caracterul special al regimului juridic al actelor de constatare. Fiind vorba de acte de constatare ale unor organe speciale cărora legea le conferă calitatea de acte de sesizare, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze obligativitatea acestora în cazul declanşării urmăririi penale. De asemenea, apreciază că dispoziţiile criticate sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece nu fac distincţie între organe speciale de constatare şi organe generale de constatare, incluzând implicit în rândul acestora din urmă şi simple organe administrative. O asemenea manieră de reglementare creează confuzii în interpretarea şi aplicarea prevederilor legale. Delimitarea între actele organelor speciale de constatare şi actele organelor generale de constatare prezintă importanţă deoarece primele pot constitui acte de sesizare autonome a organelor de urmărire penală, întrucât constatarea formează domeniul lor de specialitate, celelalte pot sta doar la baza sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală competente potrivit legii. 7. Tribunalul Hunedoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 56 alin. (3),art. 61 alin. (1) şi art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 56 alin. (3): "Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257,277,art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie; e) în alte cazuri prevăzute de lege." – Art. 61 alin. (1): "Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege." – Art. 288 alin. (1): „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.“ 12. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi în art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale deoarece permit ca, în cazul săvârşirii unei infracţiuni „împotriva protecţiei muncii“, urmărirea penală să fie efectuată de organele de cercetare penală, iar procurorul doar să supravegheze această activitate. 14. Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă similară, prin Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 12 februarie 2021. Cu acel prilej, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 55 şi 56 coroborate cu cele ale art. 29 din Codul de procedură penală, procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce şi de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuţiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Aşa fiind, dispoziţiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligaţia procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală şi obligaţia acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală. 15. În aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate au fost reglementate, în cuprinsul Codului de procedură penală, în mod distinct, cele două ipoteze mai sus arătate. Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, iar art. 56 alin. (3) din acelaşi cod prevede situaţiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracţiunile pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; infracţiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257,art. 277,art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi alte infracţiuni prevăzute de lege. 16. În acelaşi sens - al dispoziţiilor art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală -, capitolul IV, intitulat „Efectuarea urmăririi penale“, al titlului I al părţii speciale a Codului de procedură penală, titlu ce reglementează etapa urmăririi penale, conţine o ultimă secţiune, secţiunea a 5-a, referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror. Conform art. 324 alin. (1) din cadrul secţiunii anterior menţionate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege. 17. Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct şi nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluţionării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situaţii, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliţia judiciară şi de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativităţii efectuării urmăririi penale de către procuror, dispoziţiile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale antereferite înţelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia. 18. Curtea, analizând infracţiunile enumerate la art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, a constatat că acestea prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanţa valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecinţele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în considerarea calificării şi a competenţei sale sporite, în raport cu competenţa celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală. De altfel, Constituţia nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluţie legislativă constituind opţiunea legiuitorului justificată de rezonanţa socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracţiunile în privinţa cărora se aplică. Această soluţie legislativă reprezintă o garanţie suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Totodată, dispoziţia legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 19. În acest sens, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie prevăd că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi că acestea conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, „în condiţiile legii“. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfăşurării activităţii de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziţii constituţionale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfăşurarea urmăririi penale, precum şi dispoziţiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. 20. Aşa fiind, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleaşi motive, nu a putut fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept. 21. De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, textul criticat reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorii acesteia susţin, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale deoarece prevăd doar cerinţa „suspiciunii rezonabile“ a organelor de constatare, fără a o condiţiona de existenţa unor date sau informaţii care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanşarea unui proces penal. 23. Curtea observă că, prin Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 23 martie 2020, paragrafele 18 şi 27, a reţinut că, potrivit art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. Astfel, dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. 24. Obligaţia instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 din Codul de procedură penală reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară. 25. Referitor la susţinerea potrivit căreia textul criticat este neconstituţional deoarece prevede doar cerinţa existenţei „suspiciunii rezonabile“ cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a constatat posibilitatea existenţei unui nivel de probaţiune diferit în funcţie de etapa procesuală în cauză. 26. Astfel, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragraful 29, Curtea a reţinut că, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. 27. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 28, a constatat că dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat. 28. Or, având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăţiei inculpatului, în condiţiile aplicării prezumţiei de nevinovăţie, Curtea apreciază că sintagma „există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni“, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menţionate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală. 29. Referitor la semnificaţia termenului „suspiciune rezonabilă“, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragrafele 18 şi 19, că, în doctrină, sa precizat că acesta reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reţinut că prin „suspiciune rezonabilă“ trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). În legătură cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la termenul „suspiciune rezonabilă“, Curtea a observat că instanţa europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, instanţa de la Strasbourg a reţinut că prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe bunacredinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53). 30. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de „suspiciune rezonabilă“, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la respectarea exigenţelor prevederilor constituţionale anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragrafele 17 şi 18). Curtea apreciază că, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, determinată de o posibilă aplicare arbitrară şi, în consecinţă, diferită a textelor criticate. 31. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorii acesteia susţin, în esenţă, că în toate cazurile urmărirea penală ar trebui declanşată ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală de către organele prevăzute de art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală. 32. Curtea constată că dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, acestea fiind plângerea, denunţul, actele încheiate de alte organe de constatare, sesizarea din oficiu. Aşa fiind, se poate observa că dispoziţiile de lege criticate reglementează modalitatea de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, acestea reprezentând norme de procedură, adoptate de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 33. Curtea a statuat deja, prin Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, precitată, că obligaţia instituită în sarcina organelor prevăzute de dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. 34. Or, reglementarea expresă a acestei obligaţii în sarcina organelor anterior menţionate nu exclude obligaţia altor persoane fizice/juridice de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care au cunoştinţă de săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Reglementarea expresă a obligaţiei organelor prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală de a sesiza organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de textul anterior menţionat nu se poate converti într-o exigenţă constituţională ce incumbă legiuitorului de a reglementa, în toate cazurile, necesitatea sesizării organului de urmărire penală de către aceste organe. 35. De altfel, din analiza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că obligaţia organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este corelativă competenţelor şi naturii atribuţiilor pe care acestea le au potrivit legislaţiei aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile „infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii“, „infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor“ şi „infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege“. 36. Mai mult, este de domeniul evidenţei că în anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoştinţă despre săvârşirea anumitor infracţiuni, spre exemplu, săvârşirea de infracţiuni în spaţii private sau săvârşirea de infracţiuni pe nave şi aeronave. 37. Or, reglementarea unei obligaţii generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de dispoziţiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kumar Amit şi Societatea Arcelor Mittal Hunedoara - S.A. în Dosarul nr. 6.483/243/2018/a1 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
