Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
├─────────────────────┴────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal, excepţie ridicată de Raveca Tomuş în Dosarul nr. 4.072/221/2015 al Judecătoriei Deva - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.584D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal, întrucât sintagma „unei anumite activităţi“ nu este neclară şi imprevizibilă. În acest sens arată că incriminarea criticată vizează domeniul circulaţiei pe drumurile publice, iar obţinerea permisului de conducere presupune cunoaşterea legislaţiei în materie, astfel că nu se poate vorbi de lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei menţionate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.072/221/2015, Judecătoria Deva - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Raveca Tomuş cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) şi (2) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal încalcă principiul legalităţii pedepsei consacrat de art. 23 alin. (12) din Constituţie şi de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 8 alin. (4) teza I - privind forma de redactare a actelor normative - şi ale art. 36 alin. (1) - referitor la stilul actelor normative - din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010). Astfel, arată că textul de lege criticat incriminează - ca variantă agravată a uciderii din culpă - fapta săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Consideră că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt lipsite de claritate, previzibilitate şi accesibilitate, întrucât utilizează sintagma „unei anumite activităţi“, sintagmă al cărei conţinut nu poate fi determinat cu exactitate pentru a stabili acţiunile sau inacţiunile prohibite de lege. În aceste condiţii, destinatarul normei penale nu poate să îşi dea seama dacă acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa normei respective. Susţine că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, prevăzută de art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, având în vedere faptul că norma de incriminare nu stabileşte cu claritate şi precizie latura obiectivă a infracţiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate şi de accesibilitate a textului de lege criticat. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Pe cale de consecinţă, cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate - referitoare la calitatea legii - sunt respectate numai în ipoteza în care destinatarul normei penale îşi poate da seama din conţinutul acesteia care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În fine, afirmă că: „Literatura juridică de specialitate şi jurisprudenţa naţională recentă au consacrat teza potrivit căreia nu este admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forţă juridică diferită. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică“. 6. Judecătoria Deva - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal este neîntemeiată. Astfel, referitor la susţinerea autoarei excepţiei - potrivit căreia legiuitorul s-a limitat la folosirea sintagmei „unei anumite activităţi“, sintagmă cu caracter general, fără a enumera activităţile vizate de către norma de incriminare -, arată că în sfera sintagmei criticate intră şi activitatea de conducere a unui autovehicul, acest aspect fiind prezentat în mod constant în literatura de specialitate ca exemplu clasic al comiterii faptei de ucidere din culpă. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului competenţa de a reglementa conţinutul infracţiunilor şi tratamentul sancţionator aplicabil acestora. Faptul că nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi constituie un element agravant al infracţiunii de ucidere din culpă nu este de natură a transforma textul de lege criticat într-unul lipsit de previzibilitate. Conţinutul infracţiunii este stabilit printr-un text de lege clar, accesibil şi previzibil, chiar dacă acesta face trimitere la respectarea unor reguli din afara sferei ilicitului penal. Norma de incriminare se referă la regulile de exercitare a unei profesii sau meserii ori de efectuare a anumitor activităţi, reguli pe care cei care desfăşoară activităţile respective au obligaţia de a le cunoaşte şi de a le respecta. Persoana care, fără a avea profesia sau meseria în cauză, se manifestă totuşi într-un sector de activitate specific şi care, din lipsă de prevedere sau din uşurinţă, ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată a infracţiunii, având în vedere neîndeplinirea obligaţiei de a cunoaşte şi de a respecta regulile specifice desfăşurării activităţii în cauză, aspect de natură să aducă un plus de gravitate faptei de ucidere din culpă. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt constituţionale. Astfel, arată că textul de lege criticat reglementează acea agravantă a uciderii din culpă care priveşte caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Sfera culpei profesionale cuprinde orice activitate în care se angajează o persoană care fie a cunoscut dispoziţiile de lege ori măsurile de prevedere specifice - în cazul de faţă, legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice -, dar a acţionat fără să ţină seama de ele, fie nu le-a cunoscut, deşi trebuia şi avea posibilitatea să le cunoască. Consideră că textul de lege criticat are în vedere acele domenii de activitate profesională - circulaţia rutieră, navală, pe căile ferate, sectorul medical, minier etc. - în care sunt instituite reguli specifice pentru protecţia vieţii persoanelor. Soluţia legislativă criticată se referă atât la aceste reguli speciale, cât şi la cele de drept comun. Faţă de cele de mai sus apreciază că, în speţă, nu este încălcat principiul legalităţii pedepsei, consacrat constituţional prin art. 23 alin. (12), instanţa de judecată fiind aceea care, în baza probelor administrate, va hotărî asupra învinuirii aduse inculpatului. În plus, orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, în conformitate cu art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Descrierea faptelor ce constituie forma agravantă a infracţiunii de ucidere din culpă este suficient de clară, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. De altfel, în materia art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat, în mod constant, în sensul că - având în vedere principiul conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală - conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută [Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, şi Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. În special, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează că art. 7 din Convenţie impune ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa şi să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz. Totodată, Curtea de la Strasbourg a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională, o astfel de interpretare nefiind în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, citată anterior, paragraful 108). 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal, având următorul cuprins: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, a dispoziţiilor art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a prevederilor art. 8 alin. (4) teza întâi - referitor la forma de redactare a actelor normative - şi ale art. 36 alin. (1) - privind stilul actelor normative - din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că uciderea din culpă prevăzută de art. 192 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală din art. 178 din Codul penal din 1969. Uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziţia psihică a făptuitorului, în sensul că, în loc de intenţie, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Asemenea fapte sunt destul de frecvente şi prezintă un pericol social evident - chiar dacă la un nivel mai redus decât în cazul omorului intenţionat -, punând în pericol viaţa persoanei ca urmare a neatenţiei sau uşurinţei în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. 15. Curtea reţine că modalitatea agravată reglementată de art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 prevedea aceeaşi pedeapsă pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, conţinutul normelor de incriminare din cele două legi penale succesive fiind, practic, identic. Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) teza a doua din Codul penal, atunci când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Această soluţie a fost adoptată de practica judiciară şi în condiţiile reglementării anterioare, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres de art. 178 din Codul penal din 1969. 16. Curtea constată că existenţa formei agravate a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal necesită îndeplinirea următoarelor cerinţe cumulative: fapta să fie comisă cu ocazia exercitării unei profesii sau meserii ori a efectuării unei anumite activităţi; să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activităţi; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale sau măsuri de prevedere. Prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau a mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenţie faţă de viaţa celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viaţa persoanei - obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenţie, chibzuinţă în relaţiile sociale ori de câte ori efectuează activităţi care ar putea provoca moartea unei persoane. Sintagma „unei anumite activităţi“ se referă, aşadar, la acele activităţi pentru a căror desfăşurare există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau a mai multor persoane. În literatura juridică de specialitate se arată că, în practică, uciderea din culpă în modalitatea agravată reglementată de art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal este mai des întâlnită în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, în cel medical şi în cel al construcţiilor. 17. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză penală privind trimiterea în judecată a autoarei excepţiei pentru săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) şi (2) din Codul penal, Curtea va analiza critica de neconstituţionalitate prin raportare la infracţiunea de ucidere din culpă săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice, nerespectare care a avut drept consecinţă un accident de circulaţie soldat cu moartea unei persoane. 18. Curtea reţine că activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere beneficiază de un amplu cadru legal, guvernat, pe de o parte, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006) şi, pe de altă parte, de capitolul II - „Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice“ - din titlul VII - „Infracţiuni contra siguranţei publice“ - al părţii speciale a Codului penal. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, drepturile, obligaţiile şi răspunderile care revin persoanelor fizice şi juridice, precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice, instituţii şi organizaţii. Potrivit art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată, dispoziţiile acesteia „au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului“. 19. În ceea ce priveşte persoanele care efectuează activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acestea desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuse unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18). 20. Revenind la dispoziţiile de lege criticate, faptul că legiuitorul nu enumeră activităţile vizate prin norma de incriminare a uciderii din culpă în modalitatea agravată reglementată de art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal, ci foloseşte sintagma „unei anumite activităţi“ - fără a indica expres activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere - nu aduce nicio atingere principiului legalităţii pedepsei consacrat de art. 23 alin. (12) din Constituţie şi de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, alcătuirea unei liste exhaustive a activităţilor cu risc permis nefiind necesară interpretării şi aplicării textului de lege criticat. 21. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa ca legea penală să nu fie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Aşadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coμme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 23. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 24. În fine, autoarea excepţiei invocă şi existenţa unei contradicţii între dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal şi prevederile art. 8 alin. (4) teza I - privind forma de redactare a actelor normative - şi ale art. 36 alin. (1) - referitor la stilul actelor normative - din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010). O asemenea critică nu poate fi nici ea reţinută, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne (Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, Decizia nr. 1.433 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2011, Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011). 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Raveca Tomuş în Dosarul nr. 4.072/221/2015 al Judecătoriei Deva - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Deva - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
