Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Cristian Ionuţ Duman în Dosarul nr. 2.208/200/2019 al Judecătoriei Buzău - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.242D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Susţine că autorul excepţiei solicită interpretarea şi aplicarea legii, elemente ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 611 din 11 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.208/200/2019, Judecătoria Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Cristian Ionuţ Duman într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva unei ordonanţe de clasare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia face o scurtă prezentare a circumstanţelor cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Susţine că noţiunea „aparţinând“ din cuprinsul textului de lege criticat nu este definită şi, în consecinţă, nu are un sens sau înţeles juridic precis. Apreciază că, în lipsa unei definiţii în Codul penal, drepturile procesuale ale subiecţilor procesuali principali pot fi cu uşurinţă încălcate. Arată că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 8 din Legea nr. 24/2000, textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure şi echivoce. 6. Judecătoria Buzău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în considerarea faptului că aceasta vizează interpretarea legii, petentul solicitând clarificarea înţelesului sintagmei „bun aparţinând altuia“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Curtea Constituţională a reţinut că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. […] Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii“ (Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000). Totodată, instanţa apreciază că acest motiv de inadmisibilitate nu ar putea fi reţinut, întrucât condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pe care trebuie să le verifice sunt strict cele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu următorul conţinut: "(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.(2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă." 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 21 septembrie 2019, autorul excepţiei a contestat ordonanţa de clasare din data de 28 decembrie 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, pronunţată în Dosarul de urmărire penală nr. 2.328/P/2016. Petentul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei pronunţate şi restituirea dosarului la parchet pentru completarea urmăririi penale, administrarea unui probatoriu complet, concludent şi util şi trimiterea în judecată a intimaţilor inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din Codul penal. De asemenea, petentul a arătat că a formulat plângere penală privind săvârşirea infracţiunii de distrugere a unui autoturism aflat în posesia sa şi folosit în mod exclusiv de către acesta, dar aflat în proprietatea şi înmatriculat pe numele tatălui său. Totodată, s-a învederat că, la aceeaşi dată, a fost începută urmărirea penală privind săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din Codul penal. 13. În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile art. 253 alin. (2) din Codul penal reglementează o variantă agravată a infracţiunii de distrugere, ce are un obiect material distinct de cel al variantei reglementate de dispoziţiile art. 253 alin. (1) din acelaşi act normativ. Aşa fiind, în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, „legătura cu soluţionarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi. Or, în cauza pendinte urmărirea penală priveşte săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din Codul penal. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 253 alin. (2) din Codul penal nu au legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect fiind inadmisibilă. 14. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din Codul penal, Curtea observă că, în esenţă, autorul acesteia susţine că noţiunea „aparţinând“ din cuprinsul textului de lege criticat nu este definită şi, în consecinţă, nu are un sens sau înţeles juridic precis, fiind încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5). În ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, Curtea, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului acesteia se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul - în concret, orice normă juridică ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal. 15. Totodată, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 16. Plecând de la aceste statuări de principiu, Curtea observă că noţiunea „aparţinând“ din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înţeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracţiunii de distrugere, înţelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020). Aşa fiind, Curtea reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin cuvântul „aparţine“ se înţelege „a ţine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva“. 17. Totodată, Curtea observă că art. 253 alin. (5) din Codul penal reglementează situaţia în care, deşi bunul aparţine făptuitorului, distrugerea acestuia echivalează cu săvârşirea acestei infracţiuni. Astfel, din coroborarea alin. (1) al art. 253 din Codul penal cu alin. (5) al aceluiaşi articol rezultă că noţiunea „aparţinând“ utilizată de legiuitor în primul alineat se referă la faptul că bunurile distruse nu fac parte din patrimoniul/nu aparţin făptuitorului, ci fac parte din patrimoniul/aparţin unei alte persoane decât făptuitorul. 18. Prin urmare, semnificaţia cuvântului „aparţinând“, folosit de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din Codul penal, poate fi determinată prin interpretarea gramaticală şi sistematică a normei criticate de către orice persoană care cunoaşte sensul comun al cuvintelor din vocabularul limbii române şi, cu atât mai mult, dacă o astfel de persoană apelează la consultanţă juridică de specialitate. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa - spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31 -, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. 19. Or, Curtea apreciază că, prin raportare la exigenţele mai sus arătate, prevederile art. 253 alin. (1) din Codul penal respectă standardele de calitate a legii, impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sensul cuvântului „aparţinând“ putând fi determinat de către destinatarii normei juridice criticate - prin utilizarea semnificaţiei obişnuite a acestuia şi, la nevoie, prin recurgerea la consultanţă juridică de specialitate -, permiţându-le acestora să îşi adapteze conduita la exigenţele sale. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Cristian Ionuţ Duman în Dosarul nr. 2.208/200/2019 al Judecătoriei Buzău - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 253 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Buzău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
