Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Dorin Teşeleanu în Dosarul nr. 1.008/30/2018 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.240D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 30 ianuarie 2024, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 14 februarie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 27 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.008/30/2018, Curtea de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepţia a fost invocată de Dorin Teşeleanu în cadrul apelului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost soluţionată o cerere de despăgubiri. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, deoarece nu numai că nu asigură reglementarea constituirii completelor de judecată la nivelul fiecărei instanţe, dar deleagă această atribuţie colegiului de conducere, care este abilitat să stabilească în mod unilateral şi arbitrar completele. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale criticate, se ajunge la situaţia în care nu numai că modul de compunere a completelor de judecată este reglementat printr-un act administrativ, dar acest act administrativ este emis de însăşi conducerea instanţei. 5. Mai mult, se susţine că normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme colegiului de conducere, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor - acte administrative cu caracter infralegal -, determină o stare de incertitudine juridică, acest tip de acte având de obicei un grad sporit de modificări succesive în timp. Prin urmare, se susţine că soluţia legislativă prevăzută de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 contravine şi normelor de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele infralegale cu caracter normativ se emit numai pe baza şi în executarea legii şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea. 6. Se mai susţine că desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet este o problemă jurisdicţională ce ţine de însăşi săvârşirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Or, dreptul la un proces echitabil are la bază exact aceste două caracteristici esenţiale, imparţialitatea şi independenţa instanţei, iar lipsa reglementărilor referitoare la compunerea instanţei şi stabilirea completelor chiar de către conducerea acesteia atrag, în mod cert, o suspiciune sau o îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale. Se invocă, în acest sens, cele statuate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, potrivit cărora noţiunile de „independenţă şi imparţialitate obiectivă“ sunt strâns legate între ele, astfel încât, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizate împreună. Prin urmare, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - dreptul la un proces echitabil şi garanţiile generale ale unui proces echitabil - arată că independenţa tribunalului nu poate fi separată de imparţialitatea acestuia, iar aceste două condiţii trebuie întrunite cumulativ atunci când se apreciază asupra respectării art. 6 din Convenţie. Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel o modalitate şi o procedură de constituire a completelor, judecătorii fiind numiţi în mod unilateral şi arbitrar de conducerea instanţei, temerile privind imparţialitatea obiectivă a instanţei apar total justificate. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52). Or, în măsura în care normele legale nu satisfac exigenţele antereferite, se arată că acestea încalcă principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) din Constituţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Prin urmare, în considerarea celor de mai sus, autorul excepţiei susţine că prevederea legală criticată nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, printre care se regăsesc caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completelor. 7. Se mai arată că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică (a se vedea şi Decizia nr. 5.103 din 1 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal). Cu toate acestea, în privinţa compunerii completelor, regula compunerii aleatorii nu este reglementată, acestea fiind desemnate prin hotărâri ale colegiului de conducere. 8. În fine, autorul excepţiei arată că stabilirea compunerii completelor de către colegiul de conducere, pe calea unor acte administrative, poate da naştere unor presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia (a se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2009, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Parlov-Tkalčić împotriva Croaţiei, paragraful 91). În acest context, se arată că lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completelor şi determinarea acestora prin hotărâri ale colegiului de conducere, emise în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, apar ca fiind în gravă contradicţie cu principiul imparţialităţii şi independenţei instanţei şi, în consecinţă, cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 9. Curtea de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora: „(1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.“ 14. În legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, la data de 16 decembrie 2022, Legea nr. 304/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1104 din 16 noiembrie 2022. Competenţa colegiilor de conducere ale curţilor de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate şi ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată este reglementată şi în Legea nr. 304/2022, la art. 57 alin. (1). Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Prin urmare, Curtea urmează să se pronunţe asupra dispoziţiilor legale criticate, care, deşi nu mai sunt în vigoare, îşi produc în continuare efectele juridice în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. 15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (2) privind preeminenţa legii, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 73 alin. (3) lit. l) privind domeniile de reglementare ale legii organice, art. 124 alin. (2) privind imparţialitatea justiţiei şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la prioritatea reglementărilor europene cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 referitor la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. Preliminar soluţionării prezentei cauze, Curtea reţine că la termenul din 30 ianuarie 2024 a unit soluţionarea fondului excepţiei de neconstituţionalitate cu cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de autorul excepţiei prin notele scrise. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat instanţei constituţionale să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, având ca obiect următoarea întrebare: "Dacă dreptul la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de art. 47 paragraful 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 21 din Constituţie, este condiţionat de a se exercita în faţa unei instanţe judecătoreşti a) independente şi imparţiale? b) constituite în prealabil prin lege? c) pentru a exista dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil? d) şi pentru a nu reprezenta o îngrădire din partea statului membru al Uniunii Europene a dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil?" 17. Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională observă că textele la care se raportează această cerere sunt art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. În privinţa condiţiilor de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională reţine că acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa constantă a instanţei europene. În acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza 283/81, SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo Spa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 177 (devenit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) „trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii“. De asemenea, prin Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunţată în Cauza C-160/14, Joăo Filipe Ferreira da Silva e Brito şi alţii, paragraful 40, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „revine exclusiv instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă şi, în consecinţă, de a decide să se abţină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în faţa acesteia“ (a se vedea Decizia nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, paragraful 26, Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 27 ianuarie 2021, paragraful 20, sau Decizia nr. 4 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 31 iulie 2023, paragraful 17). 19. Având în vedere această jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, revine Curţii Constituţionale competenţa de a aprecia dacă întrebarea subsumată cererii de sesizare a instanţei europene este relevantă şi necesară cauzei a quo, în sensul de a stabili dacă decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene va conduce la constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 20. Cu privire la aceste condiţii, Curtea observă, sub un prim aspect, că întrebarea este formulată într-o manieră eliptică, fiind caracterizată de un grad ridicat de generalitate. Or, în jurisprudenţa sa referitoare la condiţiile de admisibilitate a trimiterii preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nu va răspunde întrebărilor dacă este solicitată să se pronunţe cu privire la un drept prospectiv ori asupra unor chestiuni generale sau ipotetice (Hotărârea din 16 iulie 1992, pronunţată în Cauza C-83/91, Wienand Meilicke împotriva ADV/ORGA AG, paragraful 25). Totodată, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu motivează cererea de sesizare a instanţei europene nici sub aspectul relevanţei dreptului Uniunii Europene, nici al pertinenţei întrebării adresate. 21. În continuare, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică, în esenţă, stabilirea compunerii completelor de către colegiul de conducere prin acte administrative cu caracter infralegal, şi nu prin lege, apreciind că acest lucru contravine atât normelor constituţionale şi convenţionale, cât şi normelor din dreptul Uniunii Europene invocate. 22. Întrucât această chestiune se află în legătură directă cu excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a unit fondul excepţiei cu cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 23. Răspunsul la condiţia relevanţei întrebării preliminare implică o palpare a fondului cauzei. În acest sens, Curtea observă că în cauză nu se ridică problema reglementării instanţelor judecătoreşti prin lege, ci stabilirea în cadrul acestora a completurilor de judecată. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, desemnarea membrilor completului este realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege. 24. Prin urmare, având în vedere lipsa de relevanţă/pertinenţă a întrebării preliminare, raportată la cauza de faţă, precum şi faptul că dispoziţiile europene invocate sunt clare, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, este neîntemeiată. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 419 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 13 octombrie 2023, s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, prin prisma unor critici de neconstituţionalitate similare celor invocate în prezenta cauză, cu privire la competenţa colegiilor de conducere ale curţilor de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate şi ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată. 26. Curtea, prin decizia antereferită, a observat că se critică însăşi ideea de învestire ex lege a colegiilor de conducere cu competenţa de a stabili compunerea completurilor, ceea ce înseamnă că acestea pot opta pentru o anumită modalitate concretă de desemnare a membrilor completurilor tocmai pentru că legea nu reglementează dacă aceasta se face aleatoriu sau prin nominalizare. Curtea a apreciat că legiuitorul are opţiunea să stabilească el însuşi organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative. Învestirea/desemnarea colegiilor de conducere ex lege cu competenţa de a stabili ele însele compunerea completurilor de judecată nu pune nicio problemă de constituţionalitate. Curtea nu are competenţa să cenzureze opţiunea legiuitorului de a stabili, la nivelul curţilor de apel, al tribunalelor sau al judecătoriilor, organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată, iar la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lase stabilirea organului competent în sarcina colegiului de conducere. 27. Cu privire la modul concret de desemnare a membrilor completului, Curtea a arătat că, ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalităţi prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ subsecvent să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege. În situaţia în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, Curtea a constatat că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar. 28. Nu există nicio prevedere constituţională sau vreo exigenţă rezultată din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care să impună ca modul de desemnare a membrilor completurilor să fie stabilit direct prin lege. În lipsa unei prevederi legale exprese, rezultă că legiuitorul a acceptat ca un act de reglementare secundară să realizeze acest lucru, ca act de executare a legii. O asemenea modalitate de legiferare nu echivalează cu conferirea de competenţe legislative unei autorităţi administrative, astfel că textul criticat nu contravine art. 61 şi art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 29. Curtea a mai reţinut că, dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi, înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege. 30. Prin urmare, pentru argumentele de mai sus, Curtea a observat că nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti, fiind respectate exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1), şi prin prisma exigenţelor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea nu a reţinut nici încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 11, art. 16 alin. (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie sau în art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Decizia nr. 419 din 11 iulie 2023, precitată, paragrafele 23 şi 26). 31. Referitor la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că opţiunea unui organ administrativ pentru o anumită modalitate de desemnare a membrilor completului nu echivalează cu un element de insecuritate juridică, chiar dacă normele de reglementare secundară sunt caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 758 din 9 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 14 ianuarie 2022, paragraful 23, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 67 şi 94, sau Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 47). În măsura în care legea nu stabileşte o anumită conduită sau regulă, organul administrativ poate opta pentru una dintre cele două soluţii normative, ambele fiind constituţionale. 32. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, prin Decizia nr. 470 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1164 din 8 decembrie 2021, paragraful 29, Curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată, deoarece normele de lege criticate vizează reguli privind compunerea completurilor de judecată, fără a afecta principiul înfăptuirii justiţiei în numele legii şi cel potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege. 33. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că aceasta nu are incidenţă în cauză, deoarece vizează compunerea completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia invocată, Curtea a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (a se vedea Decizia nr. 451 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1247 din 23 decembrie 2022, paragraful 21). 34. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorin Teşeleanu în Dosarul nr. 1.008/30/2018 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
