Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Dosar nr. 1.981/1/2018
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Iulia Cristina│Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat │
│Curelea │al Secţiei I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei │
│Voicheci │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Alina Iuliana │- judecător la Secţia I│
│Ţuca │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Florentin │- judecător la Secţia I│
│Sorin Drăguţ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I│
│Paraschiv │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache-Bogdan│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a│
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Nicoleta │- judecător la Secţia a│
│Ţăndăreanu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a│
│Iulia Niţu │II-a civilă │
└──────────────┴───────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.981/1/2018, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea şi nici contractul nu reglementează dreptul de denunţare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu modificările şi completările ulterioare?“. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-reclamantă şi intimaţii-pârâţi au depus în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 25 iunie 2018, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 iulie 2018, cu nr. 1.981/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 12 noiembrie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 3. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu modificările şi completările ulterioare (Decretul nr. 31/1954) [abrogat prin art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare] "ART. 35 Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel al treilea." III. Expunerea succintă a procesului 4. Cererea de chemare în judecată şi apărările pârâţilor Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 12 iunie 2014 cu nr. 4.299/110/2016, reclamanta X - S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor P.T. - S.R.L. (fostă E.T. - S.R.L.), Y şi Z - persoane fizice la plata sumei de 6.889.294,94 RON cu titlu de despăgubiri civile. În motivare s-a arătat că în cursul anului 2004 între reclamantă şi Rafinăria D. - S.A., reprezentată prin lichidator judiciar, s-a încheiat Contractul de ecologizare nr. xxx din 16 iulie 2004, în baza căruia reclamanta urma să presteze servicii de ecologizare în respectivul obiectiv economic şi să mai achite suma de 850.000.000 ROL, având în schimb dreptul să ridice şi să valorifice reziduurile petroliere existente în incinta rafinăriei. S-a mai arătat că reclamanta a achitat suma menţionată şi a început activitatea de ecologizare a rafinăriei, însă din cantitatea de aproximativ 36.000 tone de reziduuri petroliere a reuşit să ridice doar cantitatea de 2.021 tone, în perioada 2004-2006. În anul 2004 rafinăria a fost achiziţionată de o societate cu răspundere limitată, iar mai apoi, de la această societate, de către E.T. - S.R.L., respectiv pârâta, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx din 31 martie 2006, iar la scurt timp după aceea, conducerea pârâtei a interzis accesul în incinta obiectivului economic, unde au rămas aproximativ 34.000 tone de reziduuri petroliere, mare parte din această cantitate fiind valorificată de pârâtă. Reclamanta a formulat plângeri penale împotriva pârâţilor Y şi Z, pârâta P.T. - S.R.L. având calitatea de parte responsabilă civilmente; procesul penal a încetat în privinţa primului pârât, considerându-se că lipseşte plângerea prealabilă, iar în ceea ce îl priveşte pe al doilea pârât, pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, latura civilă fiind lăsată nesoluţionată. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 25 alin. (5),art. 27 alin. (2) şi art. 20 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 1.349 şi 1.357 din Codul civil. Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătându-se, în esenţă, că acţiunea civilă ce a făcut obiectul dosarului penal a fost lăsată nesoluţionată în considerarea faptului că se pretindea un drept de proprietate asupra reziduurilor petroliere aflate pe teritoriul Rafinăriei D. - S.A., iar prejudiciul invocat reprezenta contravaloarea acelor produse şi beneficiul nerealizat. Or, instanţele au stabilit că societatea reclamantă nu are un drept de proprietate asupra reziduurilor petroliere de pe teritoriul rafinăriei. În acest sens a fost invocată Decizia nr. x din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea promovată de societatea pârâtă, de reziliere a contractului anterior menţionat, reţinându-se că reclamanta ar fi avut drept de preluare a reziduurilor, şi nu drept de proprietate asupra acestora. Totodată, reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile de a obţine avize de mediu pentru ridicarea deşeurilor, deşi a fost notificată în acest sens de societatea pârâtă. 5. Hotărârea primei instanţe Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 decembrie 2016, tribunalul a dispus suspendarea cauzei faţă de pârâta P.T. - S.R.L. în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), fiind disjunsă cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice. Prin Sentinţa civilă nr. xxx din 3 mai 2017, Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice. Considerentele reţinute de instanţă au fost, în rezumat, următoarele: Reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata de despăgubiri pentru refuzul de a i se permite să ridice şi să valorifice reziduurile petroliere aflate în incinta rafinăriei proprietatea pârâtei P.T. - S.R.L., invocând răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1.349 şi următoarele din Codul civil, cu toate că în raport cu situaţia de fapt sunt aplicabile dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil de la 1865. Asupra chestiunii referitoare la preluarea de către pârâta P.T. - S.R.L. a calităţii de cocontractant în baza Contractului de ecologizare nr. xxx din 16 iulie 2004 există putere de lucru judecat, aspectul în cauză fiind reţinut în cuprinsul Deciziei nr. x din 27 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ce a avut ca obiect tocmai rezilierea acestui contract. Reţinând, aşadar, existenţa relaţiilor contractuale dintre reclamantă şi pârâta P.T. - S.R.L., instanţa a apreciat că răspunderea delictuală a persoanelor cu funcţii de conducere din cadrul celei din urmă societăţi nu se poate antrena decât în anumite condiţii. Răspunderea faţă de terţi a administratorilor/ organelor de conducere ale societăţii are caracter excepţional, putând fi angajată fie în situaţia în care actele sau faptele acestora sunt detaşabile de exerciţiul funcţiilor lor şi actul este încheiat cu depăşirea limitelor mandatului dat de societate sau în situaţia în care faptul juridic este îndeplinit sau săvârşit în afara funcţiei încredinţate, respectiv fără legătură cu aceasta, fie în situaţia în care administratorul a garantat personal datoriile societăţii, fie în cazul insolvenţei societăţii. Instanţa a reţinut însă că în cauză nu există niciunul dintre cazurile în care se poate antrena răspunderea civilă a administratorilor/organelor de conducere faţă de creditorii societăţii. În acest sens, în cauză nu se pune nici problema garantării de către pârâţii persoane fizice a datoriilor societăţii, instanţa nefiind învestită cu soluţionarea acţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, aceasta fiind de competenţa judecătorului-sindic. Instanţa a apreciat, de asemenea, că ipoteza depăşirii limitelor mandatului dat de societate nu este aplicabilă în speţa de faţă, întrucât această ipoteză se referă la situaţia în care administratorii/reprezentanţii unei societăţi produc prejudicii terţilor prin acte/fapte care sunt detaşabile de exerciţiul funcţiilor lor, acţionând aşadar în afara intereselor societăţii, de regulă în interes personal. În cauză, pârâţii nu au acţionat însă individual, prin disociere de funcţia încredinţată de pârâta P.T. - S.R.L., actele imputate prin cererea introductivă angajând în mod evident societatea, vizând asigurarea obiectivelor urmărite prin executarea Contractului de ecologizare nr. xxx din 16 iulie 2004. Din nicio probă administrată în cauză nu a reieşit că societatea pârâtă ar fi avut alte interese în legătură cu acest contract decât reprezentanţii săi. Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care s-ar admite scindarea răspunderii, cu analizarea separată a răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor Y şi Z, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale de drept comun în persoana acestora. În cauză, reclamanta a invocat faptul că prejudiciul produs, cuantificat la evaluarea cantităţii de reziduuri petroliere neexploatate în temeiul contractului încheiat cu societatea pârâtă, a fost produs de pârâţii persoane fizice prin săvârşirea faptei ilicite care a constat în interzicerea pătrunderii pe teritoriul Rafinăriei D. S.A. a autospecialelor destinate ridicării reziduurilor ce au făcut obiectul contractului. Cu privire la prejudiciu, reclamanta avea obligaţia probării cuantumului, aceasta susţinând că ar proveni din evaluarea cantităţii de reziduuri petroliere neexploatate, ca urmare a împiedicării executării contractului de către pârâţi. În cauză, s-a dispus o probă cu expertiză tehnică, anulată de instanţă, ca urmare a imposibilităţii administrării unei probe de specialitate care să determine cantitatea de reziduuri ce se află pe teritoriul rafinăriei, în lipsa resurselor financiare ale reclamantei în vederea achitării costului unei asemenea expertize. În acest context, faţă de împrejurarea că sarcina probei revine reclamantului, instanţa a reţinut că nu s-a dovedit întinderea prejudiciului. Mai mult, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă dispusă în cauză, acest cuantum nu a putut fi stabilit nici prin raportare la documentele contabile ale societăţii, întrucât nu au fost întocmite de către societatea reclamantă fişe de magazie, în care să fie înscrise stocuri de deşeuri petroliere. În ce priveşte fapta ilicită, în cauză au fost audiaţi martori, din declaraţiile acestora rezultând, pe de o parte, că accesul autospecialelor reclamantei a fost restricţionat pe perioada derulării operaţiunilor de mentenanţă efectuate în cadrul rafinăriei, iar, pe de altă parte, faptul că una dintre acestea a fost oprită pe teritoriul societăţii pârâte pentru o perioadă de timp, însă ulterior a fost lăsată să plece. Instanţa a constatat că reclamanta, deşi încearcă dovedirea unei situaţii de fapt care să implice acţiunea personală a reclamanţilor şi să atragă răspunderea acestora faţă de nerespectarea contractului, invocă, de fapt, o nerespectare a contractului şi nu are în vedere faptul că pârâţii cu funcţii de conducere în cadrul societăţii pârâte nu au acţionat în nume propriu, ci numai ca reprezentanţi ai acesteia. Reclamata este astfel în eroare cu privire la răspunderea ce se putea atrage în cauză, fiind exclusă răspunderea civilă delictuală, în contextul în care părţile aveau încheiat un contract. Prin urmare, nu se poate reţine în cauză nici vinovăţia şi nici legătura de cauzalitate a faptelor imputate pârâţilor, care au acţionat în temeiul contractului încheiat între cele două societăţi. 6. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii. În esenţă, a arătat că, prin faptele lor, şi anume denunţarea unilaterală a contractului şi împiedicarea reclamantei de a-şi desfăşura activitatea şi de a respecta contractul, pârâţii persoane fizice, care aveau funcţii de conducere (director şi administrator), i-au produs un prejudiciu material cert constând în lipsirea de venituri din prelucrarea reziduurilor petroliere. Apelul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bacău la data de 9 noiembrie 2017. 7. La termenul de judecată din 18 iunie 2018, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea şi nici contractul nu reglementează dreptul de denunţare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954. 8. Prin Încheierea pronunţată la 25 iunie 2018, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 9. Prin Încheierea pronunţată la 25 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente: Cauza este în curs de judecată, în apel, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de la curtea de apel. Referitor la sintagma „în ultimă instanţă“ din art. 519 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că aceasta se regăseşte şi în art. 475 din Codul de procedură penală. Or, practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal este în sensul că instanţele de apel sunt instanţe care soluţionează cauzele în ultimă instanţă, chiar dacă deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, sunt supuse recursului în casaţie, cale extraordinară de atac similară cu recursul din procedura civilă. În opinia instanţei de trimitere, pentru identitate de raţiune, se impune ca şi în materie civilă să se dea aceeaşi interpretare sintagmei „în ultimă instanţă“, prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă. Soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în apel depinde de lămurirea chestiunii de drept menţionate, deoarece aceasta are relevanţă în privinţa posibilităţii răspunderii civile delictuale a persoanelor din conducerea unei societăţi, prin raportare şi la dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 10. Doar apelanta-reclamantă şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării şi la chestiunea de drept supusă dezlegării, arătând, în esenţă, că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere Decizia nr. x din 27 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în care s-a arătat că singura parte din contract care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale a fost societatea la care pârâţii ocupau funcţii de conducere. 11. După comunicarea raportului, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care, după expunerea amplă a stării de fapt, a considerentelor hotărârii instanţei de fond şi a motivelor de apel, a apreciat că denunţarea unilaterală a contractului de prestări servicii constituie un fapt juridic ilicit. Cu privire la admisibilitatea sesizării a arătat că înţelege să susţină punctul de vedere expus de Curtea de Apel Bacău prin încheierea de sesizare. 12. Intimaţii-pârâţi au depus, de asemenea, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece cauza nu este soluţionată în ultimă instanţă de completul de judecată al Curţii de Apel Bacău care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 13. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 4.299/110/2016 nu şi-a exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 14. Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău: instanţa de trimitere a comunicat opinia majoritară a judecătorilor Secţiei I civile, potrivit căreia denunţarea unilaterală a contractului, în contextul arătat în sesizare, constituie act juridic, nu fapt juridic. Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că manifestarea de voinţă a organelor de conducere ale societăţii făcută în scopul producerii de efecte juridice - denunţarea unilaterală a unui contract – reprezintă un act juridic al societăţii. Din moment ce nu produce niciun efect juridic cu privire la persoana/persoanele din cadrul organelor de conducere ale societăţii, ci doar cu privire la societate, iar între terţi şi organele de conducere nu se stabilesc raporturi juridice distincte prin manifestarea de voinţă prin care se exprimă voinţa societară, în principiu, o astfel de manifestare de voinţă a organelor de conducere nu poate fi disociată de manifestarea de voinţă a societăţii. Strict în ipotezele reglementate de lege, în măsura în care sunt depăşite limitele mandatului sau manifestarea de voinţă s-a realizat în afara atribuţiilor conferite organelor de conducere prin lege şi/sau statutul societăţii, se face o distincţie între efectele manifestării de voinţă asupra societăţii şi asupra organelor de conducere ale acesteia, care au exprimat voinţa societară, aspect care presupune o analiză concretă a situaţiei de fapt în fiecare caz în parte. Tribunalul Neamţ a opinat că denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza vizată de sesizare, constituie act juridic. 15. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere exprimat de membrii Secţiei civile a Curţii, potrivit căruia denunţarea unilaterală a unui contract este un drept recunoscut în condiţiile art. 1.276 şi 1.277 din Codul civil. Din datele speţei nu rezultă existenţa unei denunţări unilaterale, ci a unui fapt ilicit constând în interzicerea accesului la spaţiul unde se află deşeurile. În condiţiile în care societăţii aflate în insolvenţă i s-a numit un lichidator judiciar, cum este cazul în speţă, acesta din urmă este singurul îndrituit să conducă persoana juridică, aşa cum dispune expres art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 64 lit. b) din Legea nr. 85/2014, şi are dreptul să denunţe contractele încheiate de debitor conform dispoziţiilor de la lit. e) din aceleaşi articole. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat următoarele: La nivelul Secţiei a VI-a civile a Curţii, al Tribunalului Ilfov şi al Tribunalului Teleorman s-a conturat o opinie majoritară, potrivit căreia o astfel de denunţare unilaterală a unui contract nu reprezintă un fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Alin. (4) al acestui articol se referă la acele fapte juridice care contravin unor dispoziţii legale circumscrise răspunderii civile delictuale. Astfel, s-a apreciat că denunţarea unui contract transpune problema pe tărâmul răspunderii civile contractuale. În sens contrar, respectiv în ipoteza în care nici legea, nici contractul nu reglementează dreptul de denunţare unilaterală a contractului, aceasta constituie un fapt juridic ilicit, conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954, şi-au exprimat opinia Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa şi judecătoriile arondate Tribunalului Teleorman. S-a reţinut că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale, în limitele puterilor ce le-au fost conferite. Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele: Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş şi ai Judecătoriei Baia Mare este că denunţarea unilaterală a contractului în ipoteza vizată de sesizare constituie act juridic, ca manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Opinia unanimă a judecătorilor Tribunalului Specializat Cluj este că denunţarea unilaterală a unui contract, indiferent de titularul acestei manifestări de voinţă şi indiferent dacă legea şi/sau contractul reglementează un asemenea drept, este întotdeauna un act juridic, reprezentând o manifestare unilaterală de voinţă efectuată cu intenţia producerii de efecte juridice, ceea ce se încadrează în definiţia actului juridic unilateral. Dacă şi în ce măsură legea şi/sau contractul recunosc efecte juridice acestei manifestări de voinţă, acestea nu sunt împrejurări care să-i schimbe natura juridică. Curtea de Apel Galaţi a comunicat că opinia judecătorilor Secţiei I civile a Curţii este că, faţă de prevederile art. 35 alin. 2 şi 3 dinDecretul nr. 31/1954, denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale unei societăţi, în ipoteza în care nici legea şi nici contractul nu o reglementează, constituie act juridic. Opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Galaţi şi Judecătoriei Galaţi este că denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale unei societăţi, în ipoteza în discuţie, constituie act juridic, care atrage răspunderea contractuală, şi nu răspunderea civilă delictuală. Judecătorii Secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vrancea opinează că răspunderea delictuală a persoanelor cu funcţii de conducere în cadrul unei societăţi nu se poate antrena decât în anumite condiţii, având caracter excepţional: fie în situaţia în care actele sau faptele acestora sunt detaşabile de exerciţiul funcţiilor lor şi actul este încheiat cu depăşirea mandatului dat de societate sau este încheiat în afara funcţiei încredinţate, fără legătură cu aceasta, fie în situaţia în care administratorul a garantat personal datoriile societăţii. De asemenea, răspunderea faţă de terţi mai poate fi angajată în cazul insolvenţei societăţii. Prin urmare, se impun analiza îndeplinirii condiţiilor menţionate, raportat la datele fiecărei speţe în parte, precum şi analiza întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale de drept comun în persoana organelor de conducere ale societăţii. Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia majoritară a judecătorilor instanţelor arondate, potrivit căreia răspunderea faţă de terţi a administratorilor/organelor de conducere ale societăţii are caracter excepţional, putând fi angajată doar în situaţia în care actul este încheiat cu depăşirea limitelor mandatului dat de societate sau în situaţia în care faptul juridic este îndeplinit sau săvârşit în afara funcţiei încredinţate, respectiv fără legătură cu aceasta, precum şi în situaţia în care administratorul a garantat personal datoriile societăţii sau în cazul insolvenţei societăţii. O altă opinie este că denunţarea unilaterală în lipsa unor reglementări legale/contractuale constituie fapt juridic ilicit. O a treia opinie este în sensul că denunţarea unilaterală a unui contract în ipoteza vizată de sesizare este act juridic ilicit. Curtea de Apel Oradea a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, potrivit căruia, în cazul existenţei unui contract, denunţarea unilaterală a acestuia reprezintă un act juridic, nu un fapt juridic, care presupune întotdeauna şi de principiu lipsa unui raport contractual. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Dâmboviţa, potrivit căruia denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale unei societăţi, în ipoteza în care nici legea şi nici contractul nu o reglementează, constituie act juridic, nu fapt juridic ilicit. Curtea de Apel Suceava a comunicat opinia majoritară a judecătorilor specializaţi în materie din circumscripţia sa, potrivit căreia denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza vizată de sesizare, constituie act juridic în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, văzut ca manifestare unilaterală de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că, în opinia judecătorilor Secţiei I civile, denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza vizată de sesizare, constituie un act juridic unilateral, fiind o manifestare clară de voinţă, făcută de una dintre părţile contractante, cu intenţia de a produce efecte juridice, mai exact cu intenţia de a stinge raportul juridic civil concret născut ca urmare a încheierii contractului. Dacă s-ar considera că denunţarea unilaterală a contractului este doar un fapt juridic ilicit, victima conduitei culpabile ar putea opta, ori de câte ori aceasta ar fi în favoarea sa, pentru repararea prejudiciului astfel produs, pe calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, ceea ce art. 1.350 alin. (3) din Codul civil interzice în mod expres. 16. Celelalte curţi de apel nu au comunicat practică judiciară şi nici opinii teoretice ale judecătorilor. 17. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 18. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, a căror interpretare se solicită, însă dintr-o altă perspectivă decât cea care interesează prezenta cauză. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 19. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că pricina nu este soluţionată în ultimă instanţă de completul de judecată al curţii de apel care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar titularul sesizării nu solicită interpretarea unor texte de lege, ci tranşarea aspectelor litigioase din cauza dedusă judecăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 20. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 21. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 22. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, şi anume: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 23. Deşi în cazul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite condiţia privind existenţa unei cauze aflate în curs de judecată (1) şi condiţia ca litigiul ce face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel (3), se constată că sesizarea nu este admisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, şi anume: a) Cauza nu este soluţionată în ultimă instanţă de completul de judecată al curţii de apel care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, nefiind astfel îndeplinită cea de-a doua condiţie enunţată anterior. Litigiul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect Cererea înregistrată la data de 12 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, prin care reclamanta X - S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor P.T. - S.R.L. (fostă E.T. - S.R.L.), Y şi Z - persoane fizice la plata sumei de 6.889.294,94 lei cu titlu de despăgubiri. Tribunalul Bacău, prin Încheierea de şedinţă din data de 7 decembrie 2016, a dispus suspendarea cauzei faţă de pârâta P.T. - S.R.L., în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014, şi a disjuns cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice. Prin Sentinţa civilă nr. xxx din 3 mai 2017, Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice. În prezent, cauza se află în faza soluţionării apelului pe rolul Curţii de Apel Bacău. Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă^1, hotărârile date în apel sunt supuse recursului. Excepţiile sunt cuprinse în alin. (2) al aceluiaşi articol: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.^2 De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.“ ^1 Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.“ ^2 Prin art. XVIII alin. (2) din capitolul II secţiunea 2-a din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, s-a stabilit că „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. (…)“. Termenul de 31 decembrie 2015 a fost prorogat de către legiuitor iniţial până la data de 31 decembrie 2016, prorogare consacrată de alin. (2) al articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 117/2016, prin care dispoziţiile art. XII alin. (2),art. XIV-XVII,art. XVIII alin. (2) şi art. XIX alin. (2) dinLegea nr. 2/2013 se aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv. Termenul de 31 decembrie 2016 a fost prelungit, din nou, până la data de 31 decembrie 2018, intervenţia legislativă realizându-se prin alin. (2) al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, iar obiectul litigiului în care s-a formulat prezenta sesizare este o cerere evaluabilă în bani într-un cuantum ce depăşeşte pragul valoric indicat în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că hotărârea pe care o va pronunţa curtea de apel în soluţionarea apelului va fi supusă recursului, prin aplicarea regulii generale cuprinse în alin. (1) al aceluiaşi articol. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Prin încheierea de sesizare se susţine că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că o instanţă de apel poate sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile chiar şi atunci când litigiul în care s-a formulat sesizarea are deschisă calea recursului, deoarece o atare concluzie ar rezulta din dispoziţiile care reglementează procedura hotărârii prealabile în materie penală şi care ar trebui aplicate pentru identitate de raţiune. O astfel de susţinere nu poate fi primită. Dispoziţiile procedurale penale cuprind o reglementare diferită a normelor de competenţă şi a căilor de atac faţă de cea existentă în procedura civilă. De aceea, interpretarea art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală şi a noţiunii de „cauză în ultimă instanţă“ pe care acest text de lege o cuprinde se va face în raport cu normele de competenţă şi de procedură aplicabile în materie penală. Interpretarea dispoziţiilor legale în materie civilă nu se poate realiza prin aplicarea, prin analogie, a celor din materie penală, chiar dacă ar viza norme de competenţă ori de procedură. Raţiunile juridice diferite şi domeniile de drept distincte care stau la baza celor două categorii de norme împiedică interpretarea lor prin aplicarea argumentului de analogie, bazat pe identitatea de raţiune ori de motive. b) Nu sunt îndeplinite nici ultimele două condiţii de admisibilitate menţionate anterior şi care se raportează la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile. Deoarece prin hotărârea prealabilă care se va pronunţa în procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, este evident că obiectul sesizării nu poate viza decât interpretarea unei norme legale neclare, incomplete sau necorelate cu alte texte. Or, din această perspectivă, se constată că titularul sesizării nu solicită interpretarea unor texte legale, ci încadrarea unei situaţii de fapt în categoria actelor sau a faptelor juridice, cu consecinţa atragerii uneia sau alteia dintre formele răspunderii civile delictuale. "Calificarea denunţării unilaterale a unui contract de către organele de conducere ale unei persoane juridice, în ipoteza în care nici legea şi nici contractul nu reglementează dreptul de denunţare unilaterală, ca fiind act juridic sau fapt juridic ilicit“ nu poate constitui obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, chiar dacă în cuprinsul actului de sesizare se menţionează că această calificare s-ar face „în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954" Stabilirea naturii juridice a denunţării unilaterale a unui contract, în ipoteza de fapt existentă în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, pe baza raţionamentelor juridice, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative. Pentru a face admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, „chestiunea de drept“ avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text de lege este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. În niciun caz scopul acestei proceduri nu poate fi tranşarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, deoarece natura juridică a procedurii hotărârii prealabile nu este cea a unei căi de atac, ci a unui mecanism de preîntâmpinare a unei practici neunitare ce s-ar putea ivi prin interpretarea diferită de către instanţe a unei norme de drept. 24. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Denunţarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea şi nici contractul nu reglementează dreptul de denunţare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu modificările şi completările ulterioare?“ Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
