Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 303 alin. (2) şi ale art. 407 alin. (2) din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Răducu-Valentin Preda în Dosarul nr. 3.742/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.833 D/2017. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Mihai Adrian Hotca. Prim-magistratul-asistent referă asupra modului de îndeplinire a procedurii de citare în cauză. Având cuvântul cu privire la procedura de citare, apărătorul autorului excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public apreciază că este legal îndeplinită. Constatând că procedura de citare a fost legal îndeplinită, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, pentru susţinerea acesteia. 3. Având cuvântul, domnul avocat Mihai Adrian Hotca solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, în esenţă, că cele trei texte de lege ce fac obiectul acesteia contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu referire la normele de incriminare criticate arată că vizează aceeaşi ipoteză: deţinerea de către un terţ a unor informaţii secrete de stat, în continuare fiind stabilite redactări diferite, sens în care referă asupra conţinutului art. 303 alin. (2) şi art. 407 alin. (2) din Codul penal, precum şi al art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969. Ipoteza din speţă este aceea a trimiterii în judecată a autorului excepţiei pentru deţinerea de informaţii secrete de stat, fapta fiind încadrată iniţial în prevederile noului Cod penal, ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie schimbând încadrarea juridică în prevederile vechiului Cod. Apreciază că textele legale sunt impredictibile în aplicare, relevând inconsecvenţa legiuitorului întrucât acesta foloseşte sintagme diferite. În plus, apreciază că voinţa legiuitorului, exprimată în noul Cod de procedură penală, nu a fost aceea de a sancţiona terţul, un exemplu elocvent în acest sens fiind presa, existând cazuri în care aceasta a intrat în posesia unor astfel de informaţii, pe care le-a divulgat. În ceea ce priveşte divulgarea există o raţiune a incriminării, însă simpla reţinere a informaţiilor nu a fost avută în vedere de legiuitor. Învederează în acest sens că Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România sancţionează contravenţional aceeaşi faptă, subliniind că subzistă pentru aceleaşi fapte reglementarea unei sancţiuni contravenţionale, a unei infracţiuni de serviciu şi, respectiv, contra securităţii naţionale. Simplul cetăţean care nu are pregătire de specialitate şi nici nu a divulgat nu a fost avut în vedere de legiuitor şi nici nu există o raţiune pentru acest lucru. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, precum şi deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi nr. 603 din 6 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal, arătând că statuările instanţei constituţionale sunt valabile, mutatis mutandis, în această cauză. Având în vedere situaţia determinată de acest paralelism de acte normative, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, arătând că autorul acesteia procedează la compararea textelor legale sub aspectul regimului sancţionator şi nu motivează pretinsa neconstituţionalitate prin raportare la textele constituţionale. Motivarea este construită pe compararea actelor normative şi raportarea la principii constituţionale, nefiind o veritabilă critică de neconstituţionalitate. În subsidiar, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că regimul sancţionator al infracţiunilor intră în marja de apreciere a legiuitorului, la stabilirea politicii penale. Simpla deţinere a informaţiilor respective este infracţiune atunci când, prin deţinerea fără drept, este afectată siguranţa naţională. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la lipsa de claritate a dispoziţiilor legale invocă dispoziţiile legale aplicabile. În continuare, arată că nu se poate vorbi de o dezincriminare a faptelor prevăzute de art. 169 din Codul penal, câtă vreme elementele constitutive ale infracţiunii respective au fost preluate în noul Cod. Referitor la eventuala aplicare greşită a legii arată că aceasta ţine de procedura în faţa instanţei de judecată şi poate fi invocată în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 30 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.742/2/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 303 alin. (2) şi ale art. 407 alin. (2) din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969. Excepţia a fost ridicată de Răducu-Valentin Preda într-o cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Se precizează că, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate, acestea vizează expresiile folosite de legiuitor în cuprinsul normelor de incriminare. Astfel, nu se poate deduce cu uşurinţă ce înţeles au expresiile „poate afecta activitatea“ din cuprinsul art. 303 alin. (2) din Codul penal, „dacă fapta pune în pericol securitatea naţională“ din cuprinsul art. 407 alin. (2) din Codul penal şi „dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului“ din cuprinsul art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969. De asemenea, un alt neajuns al modului de redactare a textelor criticate vizează aspectul necorelării lor cu prevederile art. 338 alin. (1) lit. a) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, potrivit căruia „(1) Constituie contravenţii la normele privind protecţia informaţiilor clasificate următoarele fapte: a) deţinerea fără drept, sustragerea, divulgarea, alterarea sau distrugerea neautorizată a informaţiilor secrete de stat; (...)“. 7. Aşa fiind, se susţine că, potrivit dispoziţiilor mai sus arătate, neincriminarea deţinerii unor documente secrete de stat reprezintă o schimbare de concepţie a legiuitorului, fapt care este dovedit chiar de limitele de pedeapsă prevăzute în noua viziune a legiuitorului edictată în art. 407 din Codul penal. Aşa cum se poate observa, din analiza celor trei norme de incriminare, legiuitorul a înţeles să pedepsească mai aspru infracţiunea de divulgare decât pe cea de deţinere. Cu toate acestea, există o diferenţă majoră între infracţiunea prevăzută de art. 169 din Codul penal din 1969 şi cea prevăzută de art. 407 din Codul penal în cazul formelor atenuate ale infracţiunii. Dacă în cazul art. 169 alin. 4 din Codul penal din 1969 se incriminează atât divulgarea, cât şi deţinerea, sancţionându-le în aceeaşi manieră cu pedeapsa de la 1 la 7 ani, în cazul art. 407 din Codul penal forma atenuată a infracţiunii incriminează doar divulgarea informaţiilor. Dacă s-ar accepta ca validă ipoteza că alin. (2) al art. 407 din Codul penal incriminează inclusiv deţinerea de informaţii clasificate de către un subiect activ general, atunci s-ar accepta că infracţiunea de deţinere a unor informaţii clasificate este sancţionată la fel, indiferent dacă subiectul activ este calificat sau general. În acelaşi timp, s-ar accepta şi concluzia că deţinerea de informaţii săvârşită de un subiect activ necalificat este pedepsită mult mai aspru decât divulgarea săvârşită de acelaşi tip de subiect activ. Astfel, potrivit art. 407 alin. (3) din Codul penal, divulgarea de informaţii clasificate săvârşită de un subiect activ necalificat este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar deţinerea de informaţii clasificate de către un subiect activ general este pedepsită cu închisoarea de la 5 la 10 ani, concluzie care nu poate fi acceptată, fiind evidentă voinţa legiuitorului de a sancţiona mai aspru infracţiunea de divulgare. De altfel, chiar şi instanţa de fond a constatat că art. 407 alin. (2) nu reprezintă încadrarea corectă a faptei, „întrucât deţinerea documentului în afara îndatoririlor de serviciu se referă strict la persoana care lucrează cu un asemenea document, nu şi la alte persoane“. (pag. 72 din hotărârea atacată) De fapt, ceea ce constată instanţa este dezincriminarea faptei prin art. 407 din Codul penal, comiţând o mare eroare cu ocazia stabilirii legii penale mai favorabile. Deşi în realitate instanţa de judecată a stabilit că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 407 alin. (2) din Codul penal, printr-o mare eroare, a stabilit că legea aplicabilă este art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal, fapta întrunind elementele constitutive ale acestei infracţiuni. 8. Interpretând sistematic normele criticate şi prevederile Hotărârii Guvernului nr. 585/2002, se observă că aceeaşi faptă poate fi încadrată în oricare dintre aceste norme, putând fi infracţiune contra securităţii naţionale, infracţiune de serviciu sau contravenţie. În opinia autorului excepţiei, bazată pe succesiunea dispoziţiilor legale, simpla deţinere de către o persoană a unor documente considerate la un moment dat secrete de stat, pe care nu le-a deţinut în legătură cu îndatoririle de serviciu, nu constituie infracţiune, sens în care se face referire şi la situaţia de fapt în cauză şi constatările instanţei de judecată. 9. Totodată, autorul excepţiei invocă faptul că legea, în general, şi legea penală, în special, trebuie să fie previzibilă şi clară, sens în care face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale referitoare la previzibilitatea şi claritatea normelor juridice. Sunt prezentate, astfel, considerente cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015. 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, conceptul de „securitate naţională“ - regăsit în textul incriminator al art. 407 alin. (2) din Codul penal şi al cărui înţeles juridic este sinonim cu cel al sintagmei „siguranţa statului“, utilizat atât în art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969, cât şi în varianta iniţială a Legii nr. 51/1991 - este clar definit de prevederile acestei din urmă legi ca reprezentând „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.“ În cuprinsul art. 3 lit. e) din acelaşi act normativ, legiuitorul a delimitat sfera de cuprindere a sintagmei „pericol pentru securitatea statului“, stabilind care sunt activităţile ce constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale, incluzând în această categorie „procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, [...] sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora“. Aceste definiţii ale sintagmelor utilizate în cele trei norme de incriminare, date prin norme extra penale (Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în ceea ce priveşte conceptul de „securitate naţională“, respectiv Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, în ceea ce priveşte conceptul de „informaţii secrete de stat“, la care face trimitere art. 178 din Codul penal), circumstanţiază conţinutul tipic al faptelor incriminate de o manieră lipsită de ambiguitate, care permite inculpatului să identifice cu precizie actul de conduită interzis. 11. Cât priveşte susţinerea referitoare la lipsa de claritate şi precizie a celor trei texte de lege în corelaţie cu dispoziţiile art. 338 alin. (1) lit. a) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, se arată că ridică, în mod esenţial, probleme de interpretare şi aplicare a legii la particularităţile speţei, excedând, prin urmare, limitelor în care instanţa de jurisdicţie constituţională îşi exercită prerogativele constituţionale. În plus, invocarea neconstituţionalităţii nu a unui text de lege privit de sine-stătător, ci a concluziei ce ar rezulta din compararea acestuia cu alte prevederi normative contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate mutatis mutandis în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, în care s-a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. O astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, susţinerile autorului excepţiei, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 303 alin. (2) - Divulgarea informaţiilor secrete de stat şi ale art. 407 alin. (2) - Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 169 alin. 2 şi 4 - Divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului din Codul penal din 1969, care au următorul conţinut: - Art. 303 alin. (2) din Codul penal: „Deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“; – Art. 407 alin. (2) din Codul penal: „Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conţine informaţii secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani.“; – Art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969: "(2) Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. [...](4) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârşite de orice altă persoană, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani." 16. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Astfel, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia nu se poate deduce cu uşurinţă ce înţeles au expresiile „poate afecta activitatea“ din cuprinsul art. 303 alin. (2) din Codul penal, „dacă fapta pune în pericol securitatea naţională“ din cuprinsul art. 407 alin. (2) din Codul penal şi „dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului“ din cuprinsul art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969, deoarece Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, defineşte în art. 1, în termeni lipsiţi de echivoc, ce se înţelege prin „securitate naţională“, şi anume „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. De asemenea, art. 3 din aceeaşi lege enumeră suita de ameninţări la adresa securităţii naţionale a României, între care lit. e) prevede „procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, […] în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora“. Aşa fiind, se constată că legiuitorul a stabilit dispoziţii legale clare şi neechivoce, în aşa fel încât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care îşi poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). Drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, paragraful 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 V). Rezultă că „interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 şi 44.801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II; şi Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108]“ (în acest sens, Decizia nr. 703 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 25 aprilie 2017, paragraful 46). 18. Prin urmare, se poate desprinde cu uşurinţă care este înţelesul sintagmei „dacă fapta pune în pericol securitatea naţională“ din cuprinsul art. 407 alin. (2) din Codul penal. Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi pentru sintagma „dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului“ din cuprinsul art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969, cu menţiunea că sintagmele de „siguranţă naţională“ şi „securitate naţională“ sunt sinonime, întrucât, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, „prin siguranţa naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. 19. În ceea ce priveşte expresia „poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176“ din cuprinsul art. 303 alin. (2) din Codul penal referitor la infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de stat, Curtea reţine că sensul noţiunii „a afecta“ este acela de „a suprima“, „a aduce atingere“, „a prejudicia“, „a vătăma“, „a leza“, „a antrena consecinţe negative“. Este un sens al aceleiaşi noţiuni pe care Curtea l-a reţinut cu referire la art. 115 alin. (6) din Constituţie, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008. Din această perspectivă, concepţia de ansamblu a textului analizat este aceea ca deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine informaţii secrete de stat să nu antreneze consecinţe negative/lezeze/vatăme/ prejudicieze autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Or, textul preconizat, mai ales în privinţa manipulării informaţiilor secrete de stat, se referă la o interdicţie generală. În plus, modalitatea în care se apreciază că s-au produs astfel de consecinţe negative nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, analiza producerii prejudiciului intrând exclusiv în atribuţia instanţelor judecătoreşti de drept comun. 20. Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia textele criticate nu sunt corelate cu prevederile art. 338 alin. (1) lit. a) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, deoarece dreptul contravenţional, deşi este apropiat dreptului penal, fiind genul său proxim, diferă în mod esenţial de acesta din urmă prin gravitatea mai redusă a faptelor contravenţionale, cu consecinţe importante în sancţionarea faptelor. Or, contravenţia la care face referire autorul excepţiei constă doar în deţinerea fără drept, sustragerea, divulgarea, alterarea sau distrugerea neautorizată a informaţiilor secrete de stat, fără a se produce urmarea imediată specifică infracţiunilor, respectiv afectarea intereselor unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 din Codul penal (în cazul art. 303 din Codul penal) ori punerea în pericol a securităţii naţionale/siguranţei statului (în cazul art. 407 din Codul penal şi art. 169 din Codul penal din 1969). Calificarea unei fapte concrete ca fiind contravenţie sau infracţiune nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legii la particularităţile speţei, excedând limitelor în care instanţa de jurisdicţie constituţională îşi exercită prerogativele constituţionale. 21. În ceea ce priveşte comparaţia pe care autorul excepţiei o realizează între normele vechiului şi noului Cod penal, neclaritatea dedusă din această comparaţie şi referirile la raţionamentul şi soluţia instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea constată că excedează controlului de constituţionalitate. Pe de o parte, aceste critici se bazează pe o analiză comparată a mai multor texte legale, or, Curtea Constituţională a statuat constant că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. De aceea, o astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu sau din domenii pe care autorul excepţiei de neconstituţionalitate le apreciază ca fiind similare. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare. Pe de altă parte, aspectele relevate intră în competenţa instanţelor de judecată. Textele criticate sunt suficient de clare, sens în care încadrarea juridică a faptei comise şi eventual condamnarea în baza acestora pot fi înţelese de persoana interesată, apelând la sfatul unui specialist, şi constituie aspecte ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată. Mecanismul care asigură funcţionarea unor argumente juridice, ordinea în care acestea devin eficiente şi efectele pe care le au constituie acea parte care ţine de punerea în practică a sistemului teoretic şi vizează lato sensu interpretarea şi aplicarea legii în cauzele concrete supuse judecăţii instanţelor. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Răducu-Valentin Preda în Dosarul nr. 3.742/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 303 alin. (2) şi ale art. 407 alin. (2) din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 169 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
