Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. h) şi ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 14.066/55/2017 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2776 D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate, reglementarea abaterilor disciplinare, precum şi a infracţiunilor fiind în marja de apreciere a legiuitorului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 31 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 14.066/55/2017, Judecătoria Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 lit. h) şi ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de Faur Nistor Isai în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 82 lit. h) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale deoarece abaterile disciplinare prevăzute de art. 82 din lege sunt identice cu infracţiunile de furt sau distrugere prevăzute de art. 228 şi 253 din Codul penal, fiind de competenţa parchetului să le analizeze, neputând fi instrumentate de Comisia de disciplină sau de judecătorul de supraveghere din penitenciar. Cât priveşte dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013, se susţine că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale deoarece împiedică deţinuţii sancţionaţi disciplinar cu sancţiunea suspendării dreptului de a efectua cumpărături să remedieze pe cheltuiala lor proprie deficienţele sistemului penitenciar din România privind condiţiile de detenţie, stabilite prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. 6. Judecătoria Arad - Secţia penală opinează că dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor constituţionale invocate. Astfel, legiuitorul a prevăzut norme de conduită a persoanelor private de libertate, stabilind în mod detaliat, strict şi restrictiv care sunt drepturile, dar şi obligaţiile acestora în cursul desfăşurării activităţilor în penitenciar, precum şi consecinţele nerespectării obligaţiilor sau încălcării normelor de conduită, reglementând în mod corespunzător sancţiunile ce pot fi aplicate. Deşi acţiunile de distrugere sau sustragere de bunuri prevăzute de art. 82 lit. h) din Legea nr. 254/2013 pot constitui elementul material al infracţiunilor de furt sau distrugere prevăzute de art. 228 şi 253 din Codul penal, reglementarea unei răspunderi administrativ-disciplinare în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului nu apare ca neconstituţională, nefiind vorba de încălcarea principiului ne bis in idem, care se referă la tragerea la răspundere a unei persoane pentru o faptă pentru care a mai fost trasă la răspundere penală. În ceea ce priveşte sancţiunea prevăzută de art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013, instanţa apreciază că aplicarea oricărei sancţiuni disciplinare atrage o anumită limitare a satisfacerii nevoilor materiale sau morale ale persoanei sancţionate, fără ca aceasta să constituie o încălcare a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale reglementate şi apărate de prevederile constituţionale. În ceea ce priveşte dreptul la hrană, instanţa apreciază că, deşi cumpărarea sau primirea de produse alimentare este restricţionată prin aplicarea sancţiunii, penitenciarele asigură în mod gratuit şi necondiţionat hrana deţinuţilor în condiţiile legii, astfel că dreptul la hrană nu este încălcat prin aplicarea acestei sancţiuni. De asemenea, nu este afectat nici dreptul la apărare sau la anchetă efectivă a persoanei condamnate care, nemulţumită de decizia de sancţionare pronunţată de Comisia de disciplină, poate face plângere împotriva acesteia la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data comunicării, potrivit art. 39 alin. (3) din aceeaşi lege. Plângerea este soluţionată de către judecătorul de supraveghere în termen de 10 zile de la data primirii ei, prin încheiere executorie. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, contestaţie care se judecă, în şedinţă publică, cu citarea şi ascultarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului putând solicita administrarea de probe. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. În cadrul dispoziţiilor legale privind executarea pedepselor, legiuitorul a prevăzut norme de conduită a persoanelor private de libertate, stabilind în mod detaliat, strict şi restrictiv care sunt drepturile, dar şi obligaţiile acestora în cursul desfăşurării activităţilor în penitenciar, precum şi consecinţele nerespectării obligaţiilor sau încălcării normelor de conduită, reglementând în mod corespunzător sancţiunile ce pot fi aplicate. Deşi acţiuni de distrugere sau sustragere de bunuri în sensul art. 82 lit. h) din Legea nr. 254/2013 pot constitui elementul material al infracţiunilor de furt sau distrugere prevăzute de art. 228 şi 253 din Codul penal, reglementarea unei răspunderi administrativ-disciplinare în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului nu apare ca neconstituţională, nefiind vorba de încălcarea principiului ne bis in idem, care se referă la tragerea la răspundere a unei persoane pentru o faptă pentru care a mai fost trasă la răspundere penală. În ceea ce priveşte sancţiunea prevăzută de art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013, Guvernul apreciază că aplicarea oricărei sancţiuni disciplinare atrage o anumită limitare a satisfacerii nevoilor materiale sau morale ale persoanei sancţionate, fără ca aceasta să constituie o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie. De asemenea, prin limitarea menţionată este afectată posibilitatea persoanei de a primi sau de a cumpăra bunuri care nu sunt strict necesare şi indispensabile vieţii cotidiene, îngrijirii sănătăţii sau igienei, care oricum sunt asigurate în mod gratuit de către penitenciar. Nu este afectat nici dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, deoarece persoana condamnată, nemulţumită de decizia de sancţionare pronunţată de Comisia de disciplină, poate face plângere împotriva acesteia la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data comunicării, potrivit art. 39 alin. (3) din aceeaşi lege. Plângerea este soluţionată de către judecătorul de supraveghere în termen de 10 zile de la data primirii ei, prin încheiere executorie. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82 lit. h) referitor la Interdicţiile persoanelor private de libertate şi art. 101 alin. (1) lit. d) referitor la Sancţiuni disciplinare din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: - Art. 82 lit. h): "Persoanelor condamnate le sunt interzise: [...] h) sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori aparţinând penitenciarului, personalului, persoanelor care execută activităţi în penitenciar sau se află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând altor persoane, inclusiv celor condamnate." – Art. 101 alin. (1) lit. d): „(1) Sancţiunile care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare sunt: [...] d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni.“ 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 82 lit. h) din Legea nr. 254/2013 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 - Statul român, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi ale art. 24 - Dreptul la apărare. Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 11 - Libertatea de întrunire şi de asociere, art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 41 - Reparaţie echitabilă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie - Interzicerea generală a discriminării. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile criticate reglementează în termeni lipsiţi de echivoc cu privire la interdicţiile persoanelor private de libertate şi la sancţiunile corespunzătoare. Calificarea unei anumite fapte antisociale drept abatere disciplinară sau infracţiune depinde de existenţa sau nu a tuturor elementelor constitutive ale acestora din urmă, precum şi de existenţa sau nu a diferitelor impedimente procedurale de natură să împiedice sau să declanşeze cercetarea penală. Astfel, sustragerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori aparţinând penitenciarului, personalului, persoanelor care execută activităţi în penitenciar sau se află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând altor persoane, inclusiv celor condamnate nu echivalează cu furtul acestora în măsura în care, de exemplu, suntem în prezenţa culpei, fiind absentă intenţia calificată prin scopul special al însuşirii. De asemenea, distrugerea unor astfel de bunuri nu poate fi cercetată ca infracţiune câtă vreme, de exemplu, administraţia penitenciarului/persoana vătămată nu depune plângere pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în acord cu dispoziţiile art. 253 alin. (6) din Codul penal. În această situaţie rămâne evident faptul că fapta antisocială va exista în continuare şi va fi cercetată şi pedepsită în mod corespunzător ca abatere disciplinară. Aceste aspecte însă ţin de modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, iar sancţionarea unor asemenea fapte este impusă de raţiuni evidente, neputând fi permis un comportament antisocial de natură să lezeze chiar şi într-o manieră diminuată diferite valori sociale ocrotite. 14. Din această perspectivă, Curtea constată că autorul excepţiei a criticat prevederile legale în contextul în care susţine că, având în vedere natura faptelor care i se impută, acesta ar fi trebuit să fie cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de furt şi distrugere, care intră în competenţa organelor de urmărire penală, şi nu pentru săvârşirea unor abateri disciplinare a căror instrumentare este, ca urmare a unui raport de incident, de competenţa Comisiei de disciplină şi a judecătorului de supraveghere din penitenciar. O astfel de susţinere nu pune în discuţie, în sine, neconstituţionalitatea textelor de lege, ca atare, ci aplicarea lor, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Sunt neconstituţionale prevederile actelor [...] care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei“, alin. (3) al aceluiaşi articol stabilind că instanţa constituţională „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege. În acest sens, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“ (a se vedea Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, paragraful 15). 15. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. h) şi ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 14.066/55/2017 al Judecătoriei Arad - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
