Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 şi art. 104 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 2.349/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 789D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează că autorul excepţiei a solicitat judecarea în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. a), c)-f) şi alin. (2) din Legea nr. 254/2013, deoarece aceasta nu are legătură cu soluţionarea cauzei. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 254/2013, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia nr. 208 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 16 iulie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Sentinţa penală nr. 590 din 20 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.349/325/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 şi art. 104 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva hotărârii judecătorului de supraveghere a privării de libertate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru orice faptă se produc presiuni psihice asupra persoanei deţinute, încălcându-se art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Autorul excepţiei solicită aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei faţă de dreptul intern, reprezentat de Legea nr. 254/2013, care permite autorităţilor interne să aplice sancţiuni. Susţine că dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 254/2013 încalcă art. 3 din Convenţie şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Stancu împotriva României. Apreciază că art. 104 din Legea nr. 254/2013 încalcă art. 11 şi 20 din Constituţie, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră aceste practici ca fiind contrare Convenţiei, deoarece produc presiuni suplimentare asupra persoanelor deţinute. Art. 104 din Legea nr. 254/2013 creează o presiune psihică prin aplicarea de sancţiuni în penitenciar pentru fapte comise în penitenciar. 6. Judecătoria Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că sancţiunea este parte a normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma. Instanţa apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt conforme art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Instanţa reţine că aplicarea de sancţiuni persoanelor deţinute care comit abateri disciplinare este în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar sancţiunile prevăzute de art. 101 din Legea nr. 254/2013, ţinând cont de conţinutul lor, nu pot fi considerate ca fiind tortură sau tratamente inumane ori degradante. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 101 şi art. 104 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu următorul conţinut: "ART. 101 (1) Sancţiunile care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare sunt: a) avertismentul; b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună; c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună; d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni; e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni; f) izolarea pentru maximum 10 zile. (2) Aplicarea sancţiunilor disciplinare persoanelor condamnate nu poate îngrădi dreptul la apărare, dreptul de petiţionare, dreptul la vot, dreptul la corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare, dreptul la plimbarea zilnică şi dreptul la odihnă. (3) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. d)-f) nu se aplică femeilor însărcinate sau celor care au în îngrijire copii în vârstă de până la un an. (4) Medicul aduce la cunoştinţă şi face recomandări preşedintelui comisiei de disciplină în situaţia existenţei oricărui motiv medical de împiedicare a aplicării şi executării sancţiunii prevăzute la alin. (1) lit. f). Personalul medical al penitenciarului vizitează, ori de câte ori este necesar, persoanele condamnate care execută această sancţiune disciplinară. (5) Sancţiunile cu caracter colectiv şi sancţiunile corporale sunt interzise. Pentru fiecare abatere disciplinară poate fi aplicată numai una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (1). (6) Mijloacele de imobilizare din dotare, precum şi orice mijloc degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca sancţiuni disciplinare.“; ART. 104 (1) Împotriva hotărârii comisiei de disciplină, prin care a fost aplicată o sancţiune disciplinară, persoana condamnată poate face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii. (2) Plângerea formulată conform alin. (1) suspendă executarea sancţiunilor disciplinare. (3) Persoana condamnată este ascultată la locul de deţinere, în mod obligatoriu. (4) Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul a cărui comisie a aplicat sancţiunea disciplinară. (5) Dispoziţiile art. 56 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. (6) În vederea soluţionării plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane condamnate sau oricărei altei persoane care desfăşoară activităţi în sistemul penitenciar. (7) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, pronunţând una dintre următoarele soluţii: a) admite plângerea şi dispune anularea sau modificarea sancţiunii disciplinare aplicate de comisia de disciplină; b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz; c) ia act de retragerea plângerii. (8) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia. (9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. (10) Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunţat încheierea şi suspendă executarea acesteia. (11) Contestaţiile se înaintează judecătoriei împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. Contestaţiile se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. (12) Instanţa audiază în mod obligatoriu persoana condamnată, dispoziţiile art. 39 alin. (14)-(19) aplicându-se în mod corespunzător. (13) Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul a cărui comisie a aplicat sancţiunea disciplinară. (14) Hotărârea judecătoriei este definitivă.“" 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern şi în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 254/2013, Curtea constată că autorului acesteia i s-a aplicat sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, referitoare la suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună. Autorul excepţiei a formulat plângere împotriva acestei sancţiuni în faţa judecătorului de supraveghere pentru executarea pedepselor privative de libertate, iar încheierea pronunţată de acesta a fost contestată la instanţa judecătorească competentă. În aceste condiţii, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. a), c)-f) şi alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 este inadmisibilă, întrucât acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, atât timp cât o eventuală soluţie de admitere nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţionării procesului în care a fost invocată. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 aprilie 2018, paragraful 19). 13. În continuare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 254/2013, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate s-a limitat în motivarea acesteia la trimiterea la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă, ce va cuprinde trei elemente: „textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. [...] În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia.“ De aceea, Curtea a constatat că, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine, în mod rezonabil, existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate. 14. În prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“. În consecinţă, dat fiind caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, Curtea apreciază că nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 254/2013 este inadmisibilă. 15. Referitor la dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, Curtea observă că autorul excepţiei susţine, în esenţă, că prin aplicarea sancţiunilor disciplinare se produc presiuni psihice asupra persoanei deţinute, încălcându-se art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 243 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 744 din 29 iulie 2021, a constatat că, potrivit art. 7 din Legea nr. 254/2013, orice persoană condamnată, care execută pedeapsa într-un penitenciar, se bucură în continuare de posibilitatea exercitării tuturor drepturilor civile şi politice, cu excepţia celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum şi a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii. 16. Totodată, prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a reţinut cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că deţinuţii, în general, continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate în temeiul Convenţiei, cu excepţia dreptului la libertate, în cazul în care detenţia legală impusă intră în mod expres în domeniul de aplicare al articolului 5 al Convenţiei. De exemplu, deţinuţii nu pot fi maltrataţi, supuşi unor pedepse inumane sau degradante sau condiţii contrare articolului 3 al Convenţiei; continuă să se bucure de dreptul la respect pentru viaţa de familie; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul de aşi practica religia; dreptul de acces efectiv la un avocat sau la o instanţă în sensul articolului 6; dreptul la respectarea corespondenţei şi dreptul de a se căsători. Orice restricţie asupra acestor alte drepturi trebuie justificată, deşi o astfel de justificare poate fi găsită în considerentele de securitate, în special prevenirea infracţiunilor şi dezordinilor, care decurg inevitabil din circumstanţele închisorii [Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2)]. 17. Curtea a observat că, potrivit art. 100 din Legea nr. 254/2013, încălcarea prevederilor art. 81 şi 82 din acelaşi act normativ constituie abatere disciplinară foarte gravă, gravă sau uşoară, după caz. Totodată, dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 254/2013 reglementează sancţiunile disciplinare. 18. În ceea ce priveşte scopul urmărit, Curtea a observat că, în general, o sancţiune disciplinară are un caracter educativ, ce urmăreşte determinarea unei persoane să respecte anumite norme de comportament, precum şi un caracter preventiv, reglementarea unei sancţiuni putând determina persoanele să nu mai încalce legea. Pe de altă parte, reglementarea oricărei restrângeri a exerciţiului unui drept ori al unei libertăţi fundamentale trebuie să urmărească unul dintre scopurile expres prevăzute de Legea fundamentală. Curtea a reţinut că sancţiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul comiterii de către condamnat a unei abateri disciplinare ce se circumscrie încălcării obligaţiilor şi interdicţiilor impuse de art. 81 şi 82 din Legea nr. 254/2013, precum şi încălcării altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca abateri disciplinare în alte acte normative. Astfel, având în vedere faptele reglementate de art. 81 şi 82 din Legea nr. 254/2013, rezultă că sancţiunile disciplinare reglementate de legiuitor urmăresc un scop educativ şi preventiv, subsumându-se scopului constituţional de apărare a ordinii şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un scop legitim. 19. Curtea a reţinut că, în condiţiile stabilirii caracterului educativ şi a celui preventiv inerent oricărei sancţiuni disciplinare, poate fi apreciat că aplicarea unei sancţiuni disciplinare este capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului. 20. De asemenea, în doctrină (Executarea sancţiunilor penale, Ioan Chiş, Alexandru Bogdan Chiş, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2021, p. 485) s-a subliniat că „sistemul disciplinar aplicat în locurile de deţinere trebuie să îndeplinească obiectivele ce ţin de un control eficace, precum şi de menţinerea ordinii la nivel de normalitate. Scopul sistemului disciplinar este acela de a îndeplini cerinţele legii de executare a pedepselor, respectiv de a găsi căile şi mijloacele pentru a resocializa deţinuţii“. 21. În continuare, Curtea reţine că eventuala aplicare greşită a legii în materia sancţionării disciplinare a persoanelor condamnate, care execută pedeapsa într-un penitenciar, nu ţine de resortul contenciosului constituţional. În acest context, Curtea observă că pentru constatarea şi sancţionarea abaterilor disciplinare legiuitorul a reglementat obligaţia parcurgerii unei proceduri disciplinare. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 243 din 8 aprilie 2021, precitată, a constatat că la art. 102 din Legea nr. 254/2013 s-a reglementat modalitatea de constatare a abaterilor disciplinare, iar art. 103 din acelaşi act normativ reglementează procedura disciplinară, conţinând reguli privind declanşarea acesteia, norme referitoare la componenţa comisiei de disciplină, modalitatea de realizare a cercetării prealabile, stabilirea sancţiunii disciplinare, comunicarea hotărârii comisiei de disciplină persoanei condamnate. În acelaşi sens, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, prevede norme relative la obiectivele procedurii disciplinare (art. 219), interdicţii referitoare la procedura disciplinară (art. 220), interdicţii referitoare la aplicarea unor măsuri coercitive asimilate sancţiunilor disciplinare (art. 221), declanşarea procedurii disciplinare (art. 222), aplicarea sancţiunilor disciplinare (art. 223), individualizarea sancţiunii disciplinare (art. 224). 22. În continuare, Curtea a constatat că hotărârea comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancţiune disciplinară nu este definitivă, persoana condamnată putând face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 104 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. În soluţionarea plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să asculte persoana condamnată, legiuitorul prevăzând şi procedura de urmat în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar. Totodată, în vederea soluţionării plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei alte persoane condamnate sau oricărei alte persoane care desfăşoară activităţi în sistemul penitenciar. Indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată. Totodată, legiuitorul a reglementat termene stricte de soluţionare a plângerii (10 zile de la primirea acesteia) şi de comunicare a încheierii prin care se soluţionează plângerea (3 zile de la data pronunţării). De asemenea, un element esenţial reglementat de legiuitor, prin art. 104 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, este acela potrivit căruia plângerea persoanei condamnate împotriva hotărârii comisiei de disciplină suspendă executarea sancţiunilor disciplinare. 23. Curtea a reţinut că persoana condamnată căreia i s-a aplicat o sancţiune disciplinară are deschisă posibilitatea contestării încheierii pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate în cadrul soluţionării plângerii împotriva hotărârii comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancţiune disciplinară. Astfel, potrivit art. 104 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. Şi în acest caz legiuitorul a reglementat necesitatea soluţionării contestaţiilor de urgenţă şi cu precădere, precum şi obligaţia instanţei judecătoreşti de a audia persoana condamnată. 24. Având în vedere aceste considerente, aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă, Curtea apreciază că simpla reglementare a sancţiunilor disciplinare aplicabile persoanelor condamnate, care execută pedeapsa într-un penitenciar, nu determină încălcarea prevederilor art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. a), c)-f) şi alin. (2)-(6) şi ale art. 104 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 2.349/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
